Apel catre cititori

Am mai sters un comentariu astazi. Din pacate, de atata lectura unii nu mai suporta si ne transmit cele mai primitive impresii.

Va rog sa pastram un ton civilizat. Stiu ca pentru unii acest lucru presupune un oarecare efort, dar doar cei care sunt suficient de altruisti sa si-l asume sunt bineveniti sa comenteze.

Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private

Am scris în mai multe rânduri despre rolul proprietăţii private în producţia de drumuri. Argumentul de bază este simplu: dacă recunoaştem importanţa proprietăţii private în producţia de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci, dacă suntem consecvenţi, ar trebui să adoptăm o poziţie similară şi în legătură cu oferta de drumuri. Dacă statul este un prost furnizor de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci este un prost furnizor de drumuri.

Incapacitatea statului de a administra drumurile (problemă strâns legată de producţia de drumuri) a fost evidenţiată foarte bine în ultimele zile. S-a văzut cum măsurile luate de autorităţi – de exemplu, oprirea traficului, în dispreţul total al călătorilor – sunt, pentru a cita un politician cunoscut, “din stomac”, adică fără mută judecată.

Un studiu de caz foarte interesant este cel al autostrăzilor. Dificultatea deszăpezirii este în bună măsură datorată absenţei parazăpezilor care protejează drumul de viscol. Bănuiesc că nimeni nu a mai fabricat parazăpezi după 1989, cele pe care le vedem montate pe câmp sunt cele moştenite de pe vremea comunismului. Se susţine că montarea parazăpezilor este nerentabilă, din cauza hoţilor în căutare de fier. De fapt, toată această discuţie nu face decât să arate ineficienţa asociată cu proprietatea publică.

Dacă drumul ar fi privat, proprietarul său ar fi direct interesat în păstrarea traficului, pentru că trăieşte de pe urma traficului. Ar fi stimulat să ţină drumul deschis cât mai mult timp sau, în caz de înzăpezire, să îi salveze pe cei izolaţi. Dacă companiile producătoare de ghete oferă garanţie, nu există niciun motiv special pentru care patronul drumului să nu procedeze la fel. Astfel, propriul interes l-ar mâna probabil să cumpere parazăpezi cu care să îşi protejeze investiţia. Iar talentul antreprenorial şi competiţie ar stabili din ce material să fie confecţionate aceste dispozitive.

Să presupunem însă că parazăpezile pot fi confecţionate doar din fier. Apare vreo problemă specială? Nu, fiindcă proprietarul drumului, dat fiind ca dispune şi de mijloacele necesare apărării proprietăţii (la arme mă refer, desigur) ar descuraja imediat pe oricine ar încerca să fure parazăpezile. Să nu uităm că hoţia nu este legată de parazăpezi (la urma-urmei, nimic nu separă din acest punct de vedere parazăpezile de operele de artă), ci de proprietatea publică.

Până una alta, vă urez drum bun, pentru că sunteţi pe cont propriu.

Articol despre liberalism şi libertarianism

Doresc să semnalez traducerea de către Centrul pentru Economie şi Libertate a unui articol deosebit scris de J. H. De Soto. Articolul este foarte util şi, cu câteva excepţii/observaţii notabile, dar care nu îi afectează fondul, sunt de acord cu ideile pe care le conţine.

Excepţiile se referă în principal la (1) utilizarea excesivă a argumentului hayekian al informaţiei dispersate pentru critica intervenţionismului şi (2) absenţa consideraţiilor de ordin moral în analiza libertarianismului.

Ţintirea inflaţiei: 4 ani de prognoze măreţe

Patru ani la rând BNR a prognozat greşit ţinta de inflaţie. Graficele de mai jos sunt preluate din Rapoartele trimestriale ale băncii centrale emise în 2006, 2007, 2008 şi 2009.

Realitatea a infirmat aceste previziuni, astfel că evoluţia ratei inflaţiei în raport cu ţinta a arătat astfel:

Acum, BNR ne propune următoarea previziune. Poate se va adeveri, dar în caz contrar, cui îi pasă? Vorba aceea: „Vă mai chemăm noi când e gata raportul următor.”

„Il Maestro” de la BNR şi ghiveciul monetar

Mugur Isărescu a declarat azi: “Corecţia economică din 2009 a fost inevitabilă, după supraîncălzirea din 2007 şi 2008″. Corect, dar incomplet. În acelaşi speech domnia sa a spus că România a avut creştere sustenabilă până în 2003-2004, ceea ce înseamnă, logic, că din 2003-2004 încoace a fost creştere nesustenabilă. Adică economia s-a supraîncălzit vreo 4-5 ani. Şi mai corect, dar încă incomplet.

Ceea ce lipseşte este asumarea responsabilităţii. Chiar nimeni nu este vinovat? Dacă ciorba pe care o servim la restaurant este supraîncălzită, ştim cu toţii cine poartă responsabilitatea. Dacă economia dă în clocot ani la rând, ar trebui să fie la fel de clar cine este de vină: cine este la butoane!

Economia s-a supraîncălzit din 2003-2004 din cauza politicii monetare expansioniste administrată de BNR. Corect şi complet. Am fost primul care am argumentat acest lucru, cu poze.

De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite (2)

Al doilea argument invocat de BNR pentru reducerea ratei dobânzii este persistenţa deficitului de cerere agregată.

Cererea agregată reprezintă totalul cheltuielilor agenţilor economici. În teoria keynesiană, nivelul cererii agregate poate scădea sub nivelul venitului, ceea ce împinge economia în recesiune. Se produce o „scurgere” din sistem, iar statul îşi poate asuma rolul de tehnician, reparând circuitul economic, prin alimentarea lui cu lichidităţi. Acest scenariu este ilustrat în graficul de mai jos.

În cartea mea Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală am dedicat un capitol distinct criticii politicii anticilcice de inspiraţie keynesiană, iar acum nu voi relua ce am spus deja. Vreau însă să adaug câteva explicaţii şi precizări.

În primul rând, orice intelectual familiarizat cu specificul ştiinţelor sociale ar trebui să fie uimit de mecanicismul basmului keynesian. Pentru Keynes (şi pentru discipolii lui din BNR) economia e ca un cazan umplut cu bani; dacă în cazan se produce o spărtură prin care se scurg bani, nivelul umpluturii (PIB nominal) scade, iar autorităţile trebuie să toarne bani pentru a-i reface nivelul. În această poveste nu este loc de fiinţe umane, de raţionalitate, de anticipări, de acţiuni intenţionate; totul se produce mecanic-aleator: dacă nivelul cheltuielilor monetare scade, atunci statul trebuie să îl refacă şi, invers, dacă cheltuielile cresc peste nivelul venitului, statul trebuie să extragă bani din circuit pentru a păstra echilibrul. Mai mult, guvernul însuşi este tratat mecanic – este văzut ca un soi de diferenţial de automobil, care redistribuie cuplul între roţi atunci când sesizează o pierdere de aderenţă sau diferenţă de rotaţie. Nu există loc pentru stimulente (perverse), interese (de grup), (in)capacitate antreprenorială.

Acum, să presupunem că circuitul învârte 100 unităţi monetare. Imaginaţi-vă că în circuit se produce într-adevăr o spărtură şi că pe ramura de jos a lui circulă doar 90. Aceasta înseamnă că pe ramura de sus vor ajunge tot 90: dacă cheltuielile scad la 90, atunci veniturile încasate scad şi ele corespunzător. Este o problemă?

Pentru keynesieni este o mare problemă, pentru că banii sunt precum uleiul de motor şi, se ştie, maşina care rămâne fără ulei se defectează. De aceea trebuie să intervină urgent statul şi să pompeze bani, stimulând cererea agregată. Dar această viziune este greşită. Eroare provine din faptul că întregul raţionament se referă la valori monetare, nominale, în vreme ce adevărata bunăstare se măsoară în valori reale – cantităţi de bunuri şi servicii. Să luăm un exemplu: să presupunem că anul trecut am cheltuit 100 de lei pe shaorma iar anul acesta doar 90 de lei. Înseamnă oare că anul acesta am sărăcit, că mâncat mai puţin? Bineînţeles că nu. Dacă shaorma s-a ieftinit cu 10%, anul acesta mănânc la fel ca anul trecut, iar dacă s-a ieftinit mai mult, anul acesta mă voi ghiftui. Deci, cheltuielile monetare nu au nicio legătură cu volumul de marfă tranzacţionat.

La rândul său, vânzătorul de bunuri (shaorma) nu se ghidează după veniturile monetare. Indicatorul esenţial folosit pentru a măsura viabilitatea afacerii este rata profitului, iar aceasta este un raport, o relaţie între venituri şi cheltuieli – adică nu o sumă de unităţi monetare.

Ce se întâmplă cu viabilitatea activităţilor economice atunci când cererea agregată scade? Ei bine, presupunând că cererea scade proporţional în toate industriile (ceea ce este aberant, dar nu şi în teoria keynesiană), nu se întâmplă nimic, în afară de faptul că toate cheltuielile şi veniturile nominale scad. Adică avem deflaţie. Nimic nu împiedică însă rata profitului să rămână la fel. Pentru ca keynesienii să ajungă la concluzia preferată, ei aduc forţat următoare ipoteză: toţi indivizii sunt idioţi, incapabili să îşi modifice aşteptările (în caz că au vreuna) şi vor trata venitul nominal ca pe venitul real, confundând bancnotele din buzunar sau din casa de marcat cu bunurile pe care le pot cumpăra/vinde în schimbul acelor bani. Dacă au mai puţini bani, ei cred că sunt mai săraci, iar dacă au mai mulţi cred că sunt mai bogaţi. Şi toată lumea face confuzia asta în afară de geniile de la butoanele politicii monetare. Aşa deci….

Să trecem acum la o problemă mai serioasă. Scenariul keynesian ascunde o eroare mult mai gravă decât interpretarea greşită a cheltuielilor monetare şi a rolului banilor. Este vorba de omiterea din discuţie a factorului fundamental al creşterii economice: economisirea şi acumularea de capital. Pentru cine studiază economia este straniu cum „politica anticiclică” este un capitol total independent şi separat de „politica de creştere economică”! Ceea ce e normal la o adică, fiindcă prescripţiile celor două capitole se bat cap în cap, iar dacă subiectele ar fi tratate laolaltă studentul ar observa slăbiciunile paradigmei keynesiene. Aşa că, pentru a salva aparenţele, „creşterea economică” şi „fluctuaţia economiei” sunt tratate total distinct.

Despre ce este vorba? Despre faptul că la baza dezvoltării se află economisirea şi acumularea de capital, nu „cererea agregată” (say what?). Adică proporţia în care oamenii îşi împart venitul între consum şi economisire. Tezaurizarea – în fond, cererea de bani – are impact asupra nivelului preţurilor, însă nicio legătură cu progresul. Acesta din urmă este determinat de raportul consum-economisire care, dat fiind că e un raport, ghinion, nu se măsoară un unităţi monetare fir-ar să fie! Fără să mai lungesc vorba, este foarte posibil ca deflaţia să coincidă cu creşterea economisirii şi a acumulării de capital, iar rezultatul final să fie creşterea economică, nu depresiunea! Un secol întreg stă mărturie despre acest fapt. Dacă keynesienii ar fi oneşti ar trebui să se recunoască înfranţi din start, pentru că există o observaţie empirică fatală: experienţa secolului al XIX-lea, secolul revoluţiei industriale, caracterizat prin deflaţie. Bine, ar mai o observaţie fatală, experienţa stagflaţiei din secolul XX, inclusiv acum din România, care nu se integrează deloc în teoria keynesiană.

Să aruncăm o privire la componentele cererii agregate

C + I + G + X – M
(consum + investiţii + cheltuieli guvernamentale + exporturi – importuri)

Când Mugur Isărescu decide creşterea cererii agregate, el nu discriminează între componentele acesteia. Poate spori consumul – dacă ascultaţi cu atenţie, majoritatea comentatorilor economici vorbesc de stimularea consumului ca soluţie de ieşire din criză, yes! Sau poate spori cheltuielile guvernamentale. Sunt convins că un expert va găsi o cale de mărire a exporturilor nete. Toate aceste alternative sunt bune, fiindcă, nu-i aşa, conform BNR, problema este „deficitul de cerere agregată”. Din păcate, doar creşterea investiţiilor poate propulsa economia. Nimeni nu s-a îmbogăţit vreodată pentru că a consumat tot ce a câştigat! Din contră, cu cât consumi mai mult cu atât de apropii de amanetarea propriului viitor. Încercaţi să falsificaţi asta dacă puteţi! Oamenii sunt suficient de deştepţi încât să nu se joace „experimental” cu astfel de lucruri. Până şi un copil mai destoinic ştie că, dacă vrea o bicicletă nouă, trebuie să economisească, abţinându-se să cumpere toate jucăriile pe care altminteri şi le-ar permite.

Iar creşterea investiţiilor nu se poate realiza prin mijloace monetare, precum manipularea ratei dobânzii, ci prin economisire, aşa cum am mai spus în multe articole.

P.S. Felicitările mele restaurantului Naser de la Domenii, care a ieftinit shaorma de la 15 lei la 10 lei – iată cineva care ştie să facă afaceri şi care nu are nevoie să fie stimulat monetar de experţii de la BNR! Şi nici nu aşteaptă vreo taxă pe fastfood care să o „transfere” în cârca clienţilor. Îmi place deflaţia.

De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite

BNR a decis reducerea ratei dobânzii de politică monetară de la 7,5% la 7%. Motivaţia se bazează pe următoarele două argumente:
• Perspectivele indică continuarea procesului de dezinflaţie,
• Analiza evoluţiei indicatorilor macroeconomici relevă persistenţa deficitului de cerere agregată

Să vorbim puţin despre fiecare. Astăzi, despre primul argument.

Să spunem din capul locului că dezinflaţia (mai bine-zis, rata inflaţiei) nu are nicio legătură cu sănătatea economiei. Stabilitatea preţurilor nu este sinonimă cu stabilitatea economică. Acest fapt a fost observat de economistul suedez Knut Wicksell în secolul al XIX-lea, accentuat de Mises şi Hayek, în fine, redescoperit relativ recent de economiştii de la Bank of International Settlements. Timp de câteva decenii, opinia convenţională a susţinut ideea contrară: stabilitatea preţurilor – deziderat exprimat în practică cel mai adesea prin adoptarea politicii de ţintire a inflaţiei – este cel mai bun lucru pe care îl poate face banca centrală. După experienţa catastrofală a Japoniei din ultimele două decenii, foarte mulţi economişti au schimbat tabăra, mutându-se în grupul celor care afirmă că nu inflaţia, ci expansiunea creditului este adevărata boală care macină sistemul economic.

Suficient cu istoria, înapoi la teorie. Inflaţia (creşterea preţurilor) este doar simptomul unei boli – expansiunea monetară. Valoarea banilor depinde de abundenţa acestora şi de cererea pentru ei (cunoscută şi sub numele de viteza de circulaţie a banilor – lucrul care îl preocupă atât de intens pe Lucian Davidescu!) – la fel cum valoarea merelor depinde de oferta şi cererea de mere. În această relaţie, variabilitatea celor două elemente este incomparabilă. Cererea de bani rămâne relativ constantă în timp sau se modifică greu, la fel cum cererea pentru mere fluctuează lent în timp. Pur şi simplu, preferinţa oamenilor pentru lichiditate, respectiv mere, nu se modifică drastic peste noapte. Cel puţin în condiţii normale. Desigur, ne putem imagina scenariul următor: dacă mâine doctorii ne-a anunţa că consumul de mere este cel mai bun antidote împotriva gripei H1N1, atunci cererea de mere ar creşte puternic! Însă probabilitatea unui astfel de eveniment este extreme de redusă. La fel stau lucrurile şi cu cererea de bani. Dacă, de exemplu, NASA ar anunţa că peste o săptămână Pământul va intra în coliziune cu un asteroid iar jumătate din populaţie va muri, atunci cererea de bani s-ar reduce vertiginous, ceea ce, bineînţeles, ar provoca diminuarea drastică a valorii banilor. Este uşor de înţeles ce s-ar întâmpla: oamenii s-ar năpusti să cumpere tot ce există, mânaţi de sentimentul “Trăieşte clipa!”

Deci, cererea de bani rămâne relativ constantă; nu este o axiomă, ci o observaţie empirică, dar o observaţie empirică solidă. Ceea ce înseamnă că principalul factor din spatele variaţiei puterii de cumpărare a monedei este producţia de bani.

Acum, producţia de bani îşi exercită influenţa asupra preţurilor în mod diferit. Aşa cum spunea Hayek,
”Dar schimbările generale ale preţurilor nu sunt o trăsătură esenţială a teoriei monetare a ciclului afacerilor; ele nu sunt doar neesenţiale, dar ar fi complet irelevante dacă ar fi doar “generale” – adică, dacă ar afecta toate preţurile în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie…
Faptul că ordinea în care creşterea continuă a fluxului de bani sporeşte diferitele preţuri este crucială pentru înţelegerea efectelor inflaţiei a fost în mod clar remarcat, acum mai bine de două sute de ani, de către David Hume – şi chiar înaintea lui de către Richard Cantillon.”

Bineînţeles, dat fiind că există un număr imens de bunuri cu preţurile aferente, există un număr şi mai mare de combinaţii prin care influxul de bani poate afecta economia. Depinde pe unde intră banii în economie şi pe unde se strecoară mai departe pentru a atinge, în final, fiecare individ: se duc mai întâi pe pensii, pe salariile filozofilor sau pe cele ale tinichigiilor, pe producţia de camioane pentru armată sau pentru construcţia de autostrăzi ş.a.m.d. Însă, după cum a arătat magistral Mises în 1912 (cartea sa Theory of Money and Credit este cea mai bună lucrare de teorie monetară pe care am citit-o – l-a inspirat şi pe Hayek în ideea citată mai devreme), nu este nevoie să ne pierdem în detalii. O singură distincţie poate arunca suficientă lumină peste efectele creşterii ofertei de bani: distincţia între bunuri de consum şi bunuri de capital.

Dacă expansiunea monetară loveşte în prima fază cererea şi preţurile bunurilor de capital, atunci sunt stimulate investiţiile. În celălalt caz este stimulat consumul.

Aşadar, ce rost are să ne uităm la indicele preţurilor de consum (şi cu atât mai puţin la inovaţii statistice precum CORE2)? Se prea poate ca oferta de bani să afecteze mai puternic investiţiile şi atunci acest lucru nu este evidenţiat în dinamica preţurilor de consum, adică a… inflaţiei, aşa cum e numită ea în mod curent. Şi când se întâmplă acest lucru? Atunci când principalul canal de diseminare a banilor este cel al creditului. Dacă relaxarea politicii monetare se traduce nu prin acordarea de bani statului pentru plata pensiilor, ci prin reducerea ratei dobânzii şi stimularea acordării de credite, atunci începe un boom. După cum am spus în alt articol, boom-ul nu este altceva decât o imensă redistribuţie de la consumatori către investitori, prin care societatea sărăceşte (boom-ul înseamnă sărăcie, da – sărăcie relativă desigur, adică o bunăstarea mai redusă decât cea care s-ar fi înregistrat în absenţa redistribuţiei prin mijloace monetare) fără să îşi dea seama.

Sper ca mâine să postez despre al doilea argument al BNR, cel cu cererea agregată.

FMI şi dopajul monetar – România – o poveste de succes?

Şeful delegaţiei FMI tocmai ne-a spus că România este o poveste de succes deoarece a evitat intrarea în colaps, evident, şi cu asistenţa FMI. Aceasta este cea mai hazlie afirmaţie pe care am auzit-o de la domnul Jeffrey Franks. În esenţă, este ca şi cum un doctor care îi adminstrează unui bolnav de cancer o doză puternică de morfină îl bate pe umăr spunându-i: stai linştit, eşti pe cale să devi o poveste de succes!

De ce este asistenţa FMI echivalentă cu un drog? Pentru că înseamnă injectarea de bani în economie. Pomparea de bani determină falsificarea calculului economic şi distorsionarea alocării resurselor deoarece afectează fluxurilor de venituri, respectiv cheltuieli monetare. Să explic.

În mod normal, preferinţele indivizilor impun o anumită structură a cheltuielilor monetare: parte dintre ele se duc către consum (şi se impart în miliarde de direcţii), parte se duc către investiţii (miliarde de proiecte), parte rămân în rezerva de lichidităţi a publicului (în funcţie de cererea de bani). Din acestea trei, relaţia dintre consum şi economisire este crucială.

Expansiunea monetară poate genera iluzia prosperităţii. Agenţii economici pot crede că posesia mai multor bani echivalează cu creşterea gradului de satisfacere a nevoilor. Iluzia îmbogăţirii prin simpla deţinere a unei cantităţi sporite de bani (sau „linii de credit”, în jargonul modern) modifică tiparul acţiunilor individuale în comparaţie cu o situaţie caraterizată prin absenţa imixtiunii statului. Mediul de afaceri va folosi masa monetară suplimentară pentru a începe executarea unor proiecte de investiţii pentru care, în realitate, nu există suficienţi factori de producţie care să permită ducerea acestora la bun sfârşit. Ei acţionează ca şi cum economisirile societăţii ar fi mai mari decât sunt de fapt, ca şi cum investiţiile ar fi finanţate din fonduri reale – resurse pe care publicul nu le consumă, ci le investeşte pe piaţa de capital sau le acordă băncilor spre intermediere. Ceea ce nu este cazul.

Astfel, expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În mod normal, în absenţa interferenţei autorităţii monetare, creşterea investiţiilor nu se putea realiza decât pe seama scăderii relative a consumului. În situaţia de faţă însă, consumul creşte chiar. Scăderea artificială a ratei dobânzii (atenţie la decizia BNR de mâine!) înseamnă atenuarea mobilului economisirii.

„Povestea de succes” nu poate continua la infinit, pentru un motiv foarte simplu. Pe măsură ce injecţia monetară se răspândeşte în organismul economic, veniturile oamenilor cresc. Pe hârtie, desigur. Însă preferinţele lor de consum-economisire (gândiţi-vă la rata economisirii) nu s-au schimbat. Prin urmare, „investiţiile” alimentate cu credit ieftin sunt fără finalitate.

Toate sunt bune şi frumoase câtă vreme expansiunea monetară continuă, pentru că presiunea pe care o exercită reafirmarea preferinţelor publicului către consum este anulată de infuzia de bani, prin bănci, către investiţii. Dacă economia ar fi o maşină, am putea spune că indivizii încearcă să pună frână, în vreme ce banca centrală apasă permanent pe acceleraţie. Automobilul continuă să se mişte, doar atâta vreme cât apăsarea pedalei de acceleraţie continuă. Chiar şi o maşină va ceda după un timp, explodându-i motorul. În economie e mai simplu: „supraîncălzirea” îşi va face simţite efectele prin creşterea preţurilor (doar se emit bani, nu?), ceea ce va spori mai mult înclinaţia pentru consum, determinând până la urmă stoparea „creşterii”.

Când expansiunea monetară încetează (sau măcar încetineşte), economia intră în criză. O maşină doar se opreşte; economia regresează. De ce? Pentru că investiţiile eronate au fost alimentate cumva – nu mă refer la finanţarea artificială, ci la resursele pe care s-au dus banii. Blocurile speculanţilor imobiliari sunt finanţate cu credit inventat de decizia Consiliului de Administraţie al BNR, însă ele sunt fizic construite cu oţel, beton şi sticlă. Aceste bunuri trebuie produse, ceea ce înseamnă că boom-ul presupune o redistribuire de avuţie, de la publicul larg către investitorii naivi sau privilegiaţi. Avem de-a face cu o „economisire forţată”. Ceuşescu a realizat ceva asemănător, pur şi simplu restrângând posibilitatea românilor de a consuma. În capitalism acest lucru nu este posibil, aşa că realizarea „miracolului economic” se face nu prin înfometare directă, ci prin impozitare ascunsă (inflaţie). Efectele sunt însă aceleaşi. Pe de o parte lumea nu poate consuma cât ar vrea, pe de altă parte… macarale râd în soare. Pe timpul comunismului nu puteai să te opui planurilor dictatorului, aşa că economisirea forţată a continuat până la eliminarea fizică a primului om al ţării. În democraţie însă, nimic nu-i împiedică pe consumatori să îşi afirme preferinţele. De aceea boom-ul este temporar.

Când se termină euforia speculativă, economia trebuie să se restructureze. Adică, după cum spune cuvântul, capitalul trebuie relocat în cadrul structurii de producţie. Acesta este un proces dureros; unele investiţii vor putea fi transformate cu costuri mai mult sau mai puţin mari, dar altele vor fi pierdute definitiv; forţa de muncă este o resursă complementară capitalului, deci va avea şi ea de suferit. Însă reforma este inevitabilă. Nu există drum în direcţia opusă.

Expansiunea monetară este, aşadar, ca un drog. Îţi permite să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Îţi oferă iluzii pe card. Însă simpla emisiune monetară nu are cum să îţi facă bine. Aceasta este o lege de fier a economiei. Nu e nevoie să facem experimente ca să-i demonstrăm valabilitatea. Pentru a o înţelege e nevoie să stăm doar să cugetăm puţin. Producţia de bani pur şi simplu nu înseamnă producţie de mărfuri. Dacă aşa ar sta lucrurile omenirea scăpa de sărăcie de milenii, nu mai era nevoie să îl aşteptăm pe Keynes. Sau pe Jeffrey Franks.

Cine s-a născut azi? (8) – Ludwig Lachmann

În ziua de 1 februarie 1906 s-a născut Ludwig Lachmann. Vă recomand să citiţi Capital and its Structure, e o prezentare mai fascinantă a organizării economiei decât cea reuşită de Hayek. Impresionantă prin maniera în care îţi transmite cât de legaţi („complementari”) suntem unii de alţii în economie, cât de fin este mecanismul pieţei şi cât de uşor îl poţi strica dacă umbli chiar şi la părticele mici. Să explic puţin.

Teoria neoclasică trece fără greaţă peste rolul capitalului în economie, adoptând câteva ipoteze mai mult sau mai puţin explicite:
• Capitalul este complet omogen – o presupunere care îşi trage rădăcinile înapoi în timp până la Frank Knight;
• sau, capitalul nu este omogen, dar structura acestuia rămâne fixă,
• sau, structura capitalului se modifică, dar nu ca rezultat al influenţei monetare, ci numai ca efect al acţiunii factorilor reali (moneda este neutră în raport cu structura producţiei).

În realitate, deciziile oamenilor de afaceri privesc anumite investiţii. Deciziile de investire nu determină doar ”rata investiţiilor”, ci şi caracterul concret al formării capitalului, fie că este vorba de construcţia unei uzine, a unui bloc sau a unei ferme, fie că se referă la fabricarea unui automobil sau a unui vapor. Firmele sunt ghidate în luarea deciziilor de către aşteptările lor în legătură cu disponibilitatea viitoare a bunurilor complementare proiectului analizat şi a preţurilor acestora. Nimeni nu se apucă să construiască o cale ferată ori o hidrocentrală dacă nu crede că, la momentul dării ei în folosinţă, va exista în zona deservită o cerere suficientă de servicii de transport, respectiv de electricitate, care să poată justifica investiţia. Dacă sistemul de preţuri este perturbat şi transmite semnale eronate în legătură cu resursele pentru investiţii, întreprinzătorii vor fi sortiţi să ia decizii greşite şi să aloce în mod ineficient capitalul. Atunci când se spune că ”creşterea economică a atins plafonul” sau că ”a devenit nesustenabilă”, se afirmă de fapt că o nouă hidrocentrală (de exemplu) nu mai poate fi construită în termenul stabilit, ori cu costurile planificate, ori că nu va avea cui să ofere energie prea curând. ”Creşterea nesustenabilă” semnifică, în realitate, lipsa resurselor complementare pentru ducerea la bun sfârşit a proiectelor de investiţii deja iniţiate.

Spune Lachmann: “Semnificaţia economică a eterogeneităţii capitalului constă în faptul că fiecare bun de capital poate fi angajat doar într-un număr limitat de utilizări.” Specificitatea şi eterogeneitatea capitalului face ca bunurile de capital să intre într-un număr limitat de combinaţii – combinaţii care formează structura de capital (producţie). Iar modificarea preferinţelor consumatorilor impune permanent schimbarea acestor combinaţii – schimbări care nu sunt uşor de făcut tocmai din cauza specificităţii şi complementarităţii de care vorbeşte Lachmann.

După ce citeşti Lachmann îţi vine să râzi când auzi de „programe de stimulare economică” şi alte iniţiative de inginerie economică, menite să crească PIB-ul prin „efect de multiplicator”. Căci PIB-ul nu e un sac sau un pui de găină în care să torni subvenţii, ajutoare sau injecţii cu sare şi pe care să îl umfli în acest fel; PIB este doar o poreclă pentru o structură extrem de alambicată care, privită din afară, este de-a dreptul caleidică. Astfel, presupunând că statul ar face rost de resurse din altă parte decât din acelaşi PIB (ceea ce e imposibil, desigur, măcar în ceea ce priveşte impozitarea), efectul injecţiilor guvernamentale nu va fi decât distorsionarea economiei – e adevărat, mutaţiile survenite în reţeaua bunurilor de capital poate da pe alocuri impresia de creştere!

Înainte de a încheia, menţionez că Lachmann a avut un rol important în revigorarea teoriei anticipărilor în economie, într-o epocă în care ipoteza „anticipărilor statice” era la mare modă. De fapt, ar spune Lachmann, anticipările sunt aproape tot – restul e tăcere.

Rezolvarea liberală a crizei din Haiti

Este evident că ajutorul guvernamental pentru Haiti eşuează lamentabil. Nu am învăţat nimic din trecut. Ajutoarele publice pentru… dezvoltare, combaterea sărăciei, depăşirea crizei etc. nu au dus niciodată la efectele scontate, producând în schimb haos, violenţă şi perpetuarea sărăciei. Vedem la televizor că ce s-a întâmplat în Somalia în anii ‘90 se întâmplă acum în Haiti (citiţi ce spune o autoritate în domeniu – William Easterly).

Tyler Cowen a oferit, încă de la început, o soluţie mai bună: acordarea de către SUA a “statutului de protecţie temporară”, prin care toţi haitienii aflaţi în SUA primesc drept de muncă – ceea ce le oferă posibilitatea de a câştiga bani legal, de a-i trimite rudelor aflate acasă sau de a-şi vizita patria.

Însă există o soluţie încă şi mai bună. Ceva ce guvernele, dacă le-ar păsa cu adevărat de soarta haitienilor, ar trebui să facă imediat: anularea obligativităţii vizelor şi acordarea dreptului de muncă pentru toţi haitienii care doresc să părăsească insula. Practic, vorbesc de libera migraţie – un drept fundamental al omului. Fiecare haitian ar trebui să fie liber să circule, să muncească şi să încerce să îşi croiască o nouă viaţă în SUA, Franţa sau România, unde consideră potrivit.

Nu am simţit nevoia să abordez subiectul Haiti, acesta neintrând în categoria problemelor „economice” de care mă ocup cu predilecţie. Până azi, când am aflat că forţele militare americane îi întorc din drum pe cei care vor să părăsească insula pentru a intra în SUA. Ce spirit umanitar! Paraşutarea de mâncare în imensul lagăr de pe insula morţii nu înseamnă însă compasiune, ci condamnare.

Un blog bun

Am descoperit recent blogul lui Cristian Păun. Sunt absolut încântat că încă un economist român are curajul să facă pasul înainte şi să-şi împărtăşească ideile publicului larg, mai ales că sunt ideile în care cred şi eu. Citiţi şi convingeţi-vă. Aşa profesor, aşa blog. Îi urez colegului meu, pe care încă nu am apucat să îl cunosc, mult succes în diseminarea educaţiei economice de calitate.

Remember: reforma proprietăţii asupra armelor

Astăzi se împlineşte un an de la atacul asupra unei case de schimb valutar din Braşov, atac în timpul căruia un om altruist dar lipsit de mijloace eficiente de ripostă a murit în timp ce încerca să îi oprească pe agresori.

În caz că aţi ratat acest articol, vă recomand să îl citiţi acum. Avem nevoie de o reformă a proprietăţii în domeniul armelor la fel de mult pe cât avem nevoie de una în domeniul monetar.