Cum să stimulezi economia vopsind gardul (la propriu)

Dacă încă nu aţi înţeles ce înseamnă politica de stimulare a economiei, primăria unui orăşel din Marea Britanie explică pe înţelesul tuturor: „Trebuie să ne asigurăm că afacerile care încă mai merg vor supravieţui şi aceasta înseamnă că străzile trebuie să fie atractive atât pentru cumpărători cât şi pentru potenţialii investitori.”

Aşa că primăria a decis să aloce circa 1500 de lire pentru redesenarea şi vopsirea faţadei fiecărui magazin falimentat, în speranţa că spiritele animalice ale investitorilor vor deveni optimiste şi vor da buzna în oraş. Mă mir că şefii oraşului nu au adăugat ca motiv pentru această măsură de ieşire din criză şi celebrul efect de multiplicator explicat cu îndârjire de fostul ministru Pogea: 1500 de lire cheltuie pentru vopsirea gardului vor genera venituri pentru vopsitori şi furnizorii de vopsea, care vor folosi banii pentru a cumpăra biciclete şi gogoşi, ceea ce va spori angajarea forţei de muncă în gogoşării şi magazinele de biciclete, ceea ce va spori mai departe… ce doriţi dumneavoastră (cred că e o foarte bună temă de compunere pentru şcolari).

Conducerea colectivă, AGA, Parlamentul şi Preşedintele Senatului

Pentru că de câteva zile spaţiul public este copleşit de discuţia privind schimbarea preşedintelui Senatului, m-am gândit să elaborez un pic pe acest subiect. Ca de obicei, intenţia mea este de a formula o perspectivă liberală asupra problemei – fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu partidele politice actuale care includ în denumirea lor cuvântul „liberal”. Mă voi axa pe o comparaţie des folosită, aceea că Parlamentul este reprezentantul naţiunii la fel cum consiliul de administraţie al unei firme este reprezentatul acţionarilor. (Comparaţia este, de exemplu, folosită în discutarea problemei principal-agent; sunt conştient de limitele comparaţiei; nici nu cred că este potrivită, dar o prezum de dragul discuţiei.)

Alegerile colective sunt uneori problematice. De exemplu, am explicat aici de ce conducerea prin referendum este inconsistentă. Dar asocierea şi decizia prin vot fac parte din exercitarea dreptului de proprietate privată. În sine, asocierea indivizilor în vederea gestionării comune a unei resurse nu ridică probleme speciale. Indivizii pot să formeze grupuri, alianţe, societăţi, asociaţii, companii, cluburi, carteluri (toate sunt sinonime din perspectiva filozofiei liberale) sau cum vreţi să-i spuneţi pentru a-şi atinge un scop comun. În interiorul unui club deciziile se iau prin vot. Cel mai cunoscut astfel de club este societatea pe acţiuni, unde proprietarii votează persoanele care să conducă zi de zi firma.

Membrii fiecărei asociaţii sunt liberi să se organizeze cum vor. Ei sunt liberi să stabilească un regulament de funcţionare a asociaţiei aşa cum cred adecvat. Nu putem spune a priori cum ar arăta un astfel de regulament. Totuşi, este extrem de improbabil ca indivizii care formează o asociaţie să stabilească un regulament care să le îngrădească dreptul viitor de decizie. Nimeni nu ar fi doritor să intre într-o asemenea asociaţie, la fel cum nimeni nu ar dori să cumpere un teren fără permisiunea de acces la el. Desigur, membrii unui club de golf ar putea conveni restrângerea dreptului de a scuipa pe terenul de joc; iar membrii unui club de dans ar putea restrânge dreptul de a participa îmbrăcat conform liberului arbitru. Nu despre aşa ceva este vorba. Aceste prevederi nu restrâng dreptul de decizie, ci mai degrabă stabilesc regulile jocului. Pe de altă parte, este îndoielnic că o asociaţie ar putea vota ca preşedintele său ales să nu poată fi schimbat din funcţie până la sfârşitul vieţii sau măcar timp de 10 ani. La fel cum este îndoielnic că în interiorul unei firme s-ar putea stabili îngrădirea dreptului acţionarilor de a-şi vinde acţiunile şi de a „trăda” asociaţia ieşind din ea. Aceste acţiuni ar fi contrare dreptului de proprietate privată şi interesului proprietarilor.

Acum ajungem la situaţia politică actuală. Să presupunem că parlamentarii sunt reprezentanţii naţiunii iar ei au la rândul lor dreptul să îşi aleagă organele reprezentative. Să presupunem că sunt precum acţionarii unei societăţi. Întrebarea cheie este: au ei dreptul să schimbe conducerea când vor? Răspunsul este: bineînţeles. A le refuza acest drept echivalează cu a le nega libertatea de alegere. La fel cum majoritatea acţionarilor unei firme poate decide oricând politica firmei, la fel majoritatea parlamentarilor ar trebui să poată decide oricând cine să îi reprezinte. Că majoritatea este schimbătoare este un truism. Bineînţeles că majoritatea este schimbătoare (ori îşi poate schimba ideile); nu este nimic mai firesc decât acest lucru.

Am fost curios să citesc Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 a Curţii Constituţionale în privinţa constituţionalităţii acelor prevederi din regulamentul Senatului care stabilesc modalitatea de schimbare a preşedintelui (un rezumat aici). În opinia mea, decizia este clară. Mircea Geoană nu poate fi schimbat din funcţie aşa cum se încearcă acum şi, de fapt, motivarea deciziei se referă tocmai la un contex politic precum cel actual.

Concluzia? În opinia mea, intenţia unor parlamentari de a schimba preşedintele Senatului este nelegală dar principială. Vă miră? Nu ar trebui. Nu este pentru prima oară când descoperim că legile (Constituţia) sau regulamentul Senatului sunt confuze ori construite pentru a avantaja un anumit grup de interese. Dar asta e altă poveste. Bismark, creatorul statului german modern a spus: Laws are like sausages. It’s better not to see them being made.

Câti restanţieri vor mai avea instituţiile de credit?

Din ultimele date publicate de BNR reiese că procentul celor care nu îşi plătesc ratele la creditele contractate continuă să crească. Într-o singură lună restanţierii băncilor au crescut cu 2 puncte procentuale, de la 20% la sfărşitul lui 2009 la 22% la sfârşitul lunii ianuarie. Dar cel mai „bine” stau IFN-urile, ai căror clienţi sunt restanţieri în proporţie de 35%; din aceştia, 4% au ajuns restanţieri doar în luna ianuarie. Conform unei ştiri publicate astăzi, volumul creditelor neperformante ale IFN-urilor era de doar 7% la sfârşitul lui 2008, ajungând la 33% la sârşitul anului 2009. Fulminant.

Dormiţi liniştiţi. Guvernul proiectează un FNI

Se pare că guvernul va lansa ofensiva de primăvară împotriva crizei, trimiţând în prima linie o găselniţă de ultimă oră: Fondul Naţional de Investiţii. Acest fond va valorifica participaţiile minoritare ale statului în diverse companii folosind banii pentru a subvenţiona diferite proiecte de “investiţii”.

Bună treabă. Se pare că guvernul păşeşte tot mai încrezător pe drumul scoaterii unor cheltuieli în afara bilanţului (bugetului); la prima încercare a scos subvenţiile din domeniul energiei, prin constituirea celor doi mamuţi energetici, Electra şi Energetica; la a doua încercare se pare că vrea să scoată cheltuielile pentru autostrăzi. Teoretic, bugetul de stat va fi mai curat şi mai uscat, numai bun pentru a îndeplini condiţionalităţile FMI. Dacă autorităţile vor găsi o metodă de a externaliza şi cheltuielile cu pensiile atunci va fi minunat, probabil că vom fi mai disciplinaţi bugetar decât Germania.

Dincolo de ingineriile contabile mai mult sau mai puţin evidente realitatea rămâne cum am stabilit. Oricât de mult s-ar strădui şi ar lansa artificii financiare cu mândria descoperirii unei nemaipomenite politici, guvernul nu poate reinventa economia. Cu cât guvernul controlează mai multe resurse cu atât mediul privat controlează mai puţine. Nu este niciun puzzle aici, doar un principiu simplu şi clar.

Acum, este bine ca guvernul să controleze alocarea resurselor? Răspunsul este negativ. Guvernul nu dispune de mijloacele pentru a orienta resursele în conformitate cu preferinţele indivizilor. El poate decide să construiască 40 de km de autostradă la Gilău dar nu poate spune dacă această investiţie este mai rentabilă decât construcţia a 10 km de autostradă la Ploieşti sau decât repararea a 1000 de km de drumuri în judeţul Olt ori fragmentat prin ţară. Nu poate spune dacă este mai rentabil să folosească un tip de bitum sau altul. Nici nu poate spune dacă este mai eficient să uite de autostrăzi şi să construiască locuinţe pentru doctorii şi profesorii din mediul rural. Nu poate compara veniturile cu cheltuielile şi randamentele aferente diverselor proiecte aşa cum face um investitor particular, pentru simplul motiv că acestea ori nu există ori sunt profund viciate de proprietatea publică. De fapt, guvernul nu poate „investi” nimic. El poate cheltui bani, poate angaja forţă de muncă şi poate spori vânzările industriei cimentului. Dar nu poate spune dacă aceste cheltuieli reflectă preferinţele publicului, pentru simplul motiv că preferinţele publicului nu pot fi descoperite decât prin tranzacţii pe piaţă. Restul constă doar în speculaţii, păreri, impresii.

Avem în schimb toate motivele să ne temem că banii gestionaţi de noul FNI vor fi irosiţi cu talent. Grupurile de interese sunt atrase de mirajul fondurilor publice la fel ca muştele de miere. Din moment ce un organism de gestiune colectivă (îmi place cum sună) va dicta alocarea banilor, este deosebit de rentabil să preiei controlul asupra acestuia sau măcar să capeţi posibilitatea de a influenţa deciziile acestuia (rent-seeking). Ei bine, măcar aici avem de-a face cu o investiţie – baronii asfaltului pot compara cheltuielile cu veniturile – însă este vorba de o investiţie în căpuşarea proprietăţii publice. Nu este cu nimic diferită de investiţia în echipament de spargere a locuinţelor pe care o efectuează un hoţ. Nu trebuie să vă mai spun că acest gen de investiţie dăunează progresului economic.

Şcoala Austriacă e publicată mai nou de FMI

De remarcat interesul crescând pentru teoria economică de calitate, interes alimentat de falimentul mainstream-ului academic care nu a fost în stare să prevadă criza actuală. Este interesant cum din ce în ce mai mulţi economişti nu se mai sfiesc să admită importanţa contribuţiilor Şcolii Austriece de economie – contribuţii a căror simplă menţionare se solda odinioară cu exilarea instantanee în tabăra „dogmaticilor”, a unei minorităţi „fundamentaliste”.

William White, fost şef al Monetary and Economic Department la Bank for International Settlements vorbeşte despre Şcoala Austriacă în principala revistă de popularizare a analizei economice publicată de FMI – Finance & Development.

Grecia ar putea adopta modelul islandez

Islandezii au votat în cadrul referendumului de duminică împotriva planului prin care guvernul le garantează creditorilor privaţi englezi şi olandezi recuperarea banilor pe care i-au depus la Caritasul băncilor islandeze – un fleac, 45% din PIB-ul de anul trecut. Sunt convins că grecii, deja supăraţi pe concetăţenii moguli care şi-au mutat banii în locuri mai sigure, ar ştampila şi ei aprobator dacă ar fi chemaţi să voteze suspendarea plăţilor aferente datoriei externe.

Caz în care mai mulţi creditori francezi (73 de miliarde de euro), unii creditori elveţieni (59 de miliarde) şi câţiva creditori nemţi (39 de miliarde) nu ar fi prea încântaţi. Lobby-ul instituţiilor creditoare va fi probabil suficient de puternic pentru a determina salvarea Greciei. Pentru că altminteri Occidentul ar avea faliţii lui, care ar geme după bail-out. Deşi, în această situaţie, popoarele francez, elveţian şi german ar putea vota ca islandezii. Nu-i aşa că democraţia este sublimă?

Pentru a medita mai bine, vă propun următoarea poză.

Cine conduce Chile şi cine conduce România: scurtă comparaţie

Vă interesează din cine este compus guvernul (de dreapta) din Chile? Cred că veţi avea parte de o mică surpriză. Cabinetul chilian cuprinde 6 economişti cu studii la universităţi de prim-rang din SUA. Majoritatea miniştrilor au fost colegi, studenţi sau profesori la Universidad Catolica.

Pentru a vă înlătura temerea că este o simplă întâmplare, am decis să vă prezint şi cabinetul anterior celui condus în prezent de Sebastian Pinera, adică guvernul (de stânga) prezidat de Michelle Bachelet Jeria.

Pentru o comparaţie facilă, am ales ca lângă fiecare ministru din cabinetul chilian să-l pun pe omologul său din România; cv-urile miniştrilor români sunt pe site-ul guvernului, pentru cine mai este curios.

Comparaţia este pe alocuri foarte haioasă, dar vă las să descoperiţi singuri şi să comentaţi, dacă simţiţi nevoia.

Era să uit! Chile ocupă locul 10 în clasamentul libertăţii economice în lume (România e de parte în urmă, pe locul 63), povara fiscală totală situează cel mai dezvoltat stat sud-american pe locul 24 în lume (România încheie plutonul mondial pe locul 108), iar cheltuielile guvernamentale reprezintă mai puţin de 19% din PIB.

Guvern actual

• Preşedinte (şeful guvernului): Sebastian Pinera. A studiat la Pontifical Catholic University of Chile unde a absolvit cu una din cele mai mari note din istoria universităţii. Doctor în economie la Harvard University. Averea sa este estimată la 1 miliard de dolari (mogul de televiziune) .
- în România: Traian Băsescu sau Emil Boc

• Ministru de finanţe: Felipe Larrain. Doctor în economie la Harvard University şi profesor la Harvard unde este co-autorul manualului de economie împreună cu Jeffrey Sachs.
- În România: Sebastian Vlădescu

• Ministrul economiei: Juan Andrés Fontaine Talavera. Master în economie la University of Chicago, a fost Visiting Professor la UCLA
- În România: Adriean Videanu

• Ministrul coordonării: Cristián Larroulet Vignau. Master la University of Chicago. A fost visiting researcher la University of California, San Diego.
- În România: -

• Ministrul de interne: Rodrigo Hinzpeter Kirberg. Este profesor universitar şi a profesat avocatura la Simpson Thacher & Bartlett in New York
- În România: Vasile Blaga

• Ministrul planificării: Felipe Kast Sommerhoff. Doctor în Politici publice la Harvard University
- În România: Elena Udrea

• Ministrul educaţiei: Joaquín Lavín Infante. Master la University of Chicago
- În România: Daniel Funeriu

• Ministrul muncii: Camila Merino Catalán. MBA la MIT.
- În România: Mihai Şeitan

• Ministrul lucrărilor publice: Hernán de Solminihac Tampier. Doctor în inginerie la University of Texas şi profesor universitar
- În România: -

• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru

• Ministrul transporturilor: Felipe Morandé Lavín. Doctor în economie la University of Minnesota, a fost Director of the post-graduate Program in Economics at ILADES/Georgetown University
- În România: Radu Berceanu

• Ministrul comunicaţiilor: Ena von Baer Jahn. Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Aachen în Germania
- În România: Gabriel Sandu

• Ministrul energiei: Ricardo Raineri Bernain. Doctor în economie la University of Minnesota, Visiting Professor la MIT şi University of Minnesota
- În România: -

• Ministrul de externe: Alfredo Moreno Charme. MBA la University of Chicago
- În România: Teodor Baconschi

• Ministrul sănătăţii: Jaime Mañalich Muxi. A studiat medicina la McMaster University în Canada
- În România: Cseke Attila

• Ministrul minelor: Laurence Golborne Riveros. Studii la Northwestern University şi la Stanford University

• Ministrul justiţiei: Felipe Bulnes. Master în Drept la Harvard University
- În România: Cătălin Predoiu

Fostul guvern

• Preşedinte (şeful guvernului): Michelle Bachelet Jeria. Doctor, cu studii postuniversitare în ştiinţe militare. Vorbeşte 5 limbi: spaniolă, portugheză, franceză, engleză, germană
- în România: Traian Băsescu sau Emil Boc

• Ministru de finanţe: Andrés Velasco. Doctor în economie la MIT, profesor la Harvard University. A studiat relaţii internaţionale la Yale University şi economia la Columbia University.
- În România: Sebastian Vlădescu

• Ministrul economiei: Hugo Lavados. Master în economie la Boston University, profesor universitar de economie
- În România: Adriean Videanu

• Ministrul de interne: Edmundo Pérez Yoma. A absolvit Washington University
- În România: Vasile Blaga

• Ministrul apărării: Francisco Vidal. Profesor universitar de istorie
- În România: Gabriel Oprea

• Ministrul planificării: Paula Quintana. Sociolog
- În România: Elena Udrea

• Ministrul educaţiei: Mónica Jiménez. A obţinut o bursă Fullbright în 1981, este profesor universitar în Chile şi Visiting Professor la mai multe universităţi din SUA
- În România: Daniel Funeriu

• Ministrul muncii: Claudia Serrano Madrid. Doctor în sociologie la Paris. Master în administraţie publică. Este profesor universitar
- În România: Mihai Şeitan

• Ministrul lucrărilor publice: Sergio Bitar. Master în Economie la CEPR în Franţa şi master în economie la Harvard University
- În România: Radu Berceanu

• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru

• Ministrul comunicaţiilor: René Cortázar. Doctor în economie la MIT
- În România: Gabriel Sandu

• Ministrul energiei: Marcelo Tokman. Doctor la University of California, Berkeley

De ce persistă guvernele proaste?

Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă Daron Acemoglu, profesor la MIT. Persistenţa proastei guvernări este o realitate în multe ţări din lume. Acemoglu vorbeşte despre Burma, Cuba, Iran, dar noi am putea adăuga pe listă şi România, alături de alte state mai apropiate sau mai îndepărtate.

Explicaţia lui Acemoglu se bazează pe faptul că guvernarea presupune o anumită continuitate, drept pentru care un anumit număr de oameni din vechea administraţie se regăseşte în noua guvernare: este nevoie de „cineva care să ştie cum să stingă lumina”. Astfel, există o oarecare „putere de veto” a vechilor politicieni atunci când se stabileşte numele noilor guvernanţi (Hm, să existe oare dinastii politice?!).

Acemoglu argumentează excelent de ce problema este acutizată în democraţie:
“Întrebarea firească, în acest context, este dacă regimurile mai “democratice”, înţelegând prin aceasta acele regimuri unde puterea de veto este mai redusă, determină formarea unor guverne mai bune, cu membri relativ mai competenţi. Lucrurile nu stau aşa, ba chiar regimurile mai democratice pot determina formarea unor guverne mai proaste. Acest rezultat se produce deoarece puterea mai redusă de veto asociată cu creşterea democraţiei înlesneşte înlocuirea unui anumit guvern, însă creează simultan mai multă incertitudine pentru guvernările viitoare. Aceasta ar putea descuraja guvernul actual să întreprindă vreo schimbare de teama viitoarei instabilităţi.”

Explicaţia lui Acemoglu este interesantă şi din alt punct de vedere. Practic ea ilustrează foarte bine cum teoriile mainstream despre eşecul pieţei pot fi răsucite pentru a demonstra eşecul guvernului. În special una din aceste teorii – teoria dependenţei de trecut (path dependency), potrivit căreia din pricina anumitor externalităţi economia poate rămâne captivă unui „echilibru prost”, fără să fie în stare să decoleze către un „echilibru bun” în absenţa unui şut oferit de guvern.

Acemoglu spune că democraţia teoretică nu se suprapune peste democraţia reală:
“In an ideal democracy, there needs to be no overlap between today’s government and tomorrow’s. An imperfect democracy would, on the other hand, give some degree of incumbency veto power… Our argument is that even this type of minimal incumbency veto power can lead to the persistence of highly inefficient governments, consisting of several incompetent members.”

Ei bine, în mod asemănător este construit şi argumentul împotriva economiei de piaţă: piaţa funcţionează bine în teorie, dar în practică este imperfectă. Iar dacă dependenţa de trecut se aplică economiei private, atunci se aplică şi guvernului în egală măsură. Economiştii intervenţionişti sunt însă îndeajuns de inconsecvenţi pentru a realiza (accepta) consecinţele propriilor teorii.

Cunoaşte Europa o recesiune în V sau W?

PIB a crescut în zona euro cu doar 0,1% în ultimul trimestru din 2009, în ciuda previziunilor optimiste care indicau o creştere de 0,3%. Întrebarea este în ce măsură Europa va ieşi din recesiune în anul 2010 dat fiind că multe guverne vor trebui să strângă cureaua, diminuând cheltuielile publice – un element cheie al compoziţiei PIB. Sau nu o vor face?

Ura! Un nou împrumut de la FMI, o nouă centură de siguranţă

După o lungă aşteptare, după suspansul în care ne-au ţinut oficalităţile care acum 2-3 luni anunţau că este posibil să nu mai avem nevoie de ultimele tranşe din împrumutul de 20 de miliarde de euro (Ha, ha, ha!), iată, s-a produs inevitabilul: preşedintele a anunţat astăzi că este posibil să mai contractăm un împrumut de la FMI.

Cred că putem traduce liniştiţi exprimarea „este posibil” cu „este inevitabil”, mai ales dacă ne amintim că, înainte de contractarea actualului împrumut, s-a repetat insistent că nu avem nevoie de el. Până la urmă, am avut nevoie de ditamai centura de siguranţă de 20 de miliarde de euro (15% din PIB, practic jumătate din bugetul statului). Cum se va chema viitorul împrumut? Dependenţă preventivă de asistenţa externă?

Din stat asistenţial România este pe punctul de a ajunge stat asistat. Încă un alt stat eşuat nu ar mira pe nimeni. Butonul de panică a fost apăsat. Nu ne mai rămâne decât să numărăm. Precedentul împrumut încheiat de România cu FMI a îndatorat fiecare român productiv cu aproape 5000 de euro. Preţul plătit pentru socializarea pierderilor neraportate ale băncilor, pentru incompetenţa şi corupţia autorităţii publice. Tocmai am fost anunţaţi că este un preţ mic.

Încep să înţeleg de ce a spus guvernatorul BNR că împrumutul este o activitate serioasă. Doar nu vă aşteptaţi ca guvernul să continue cu activităţi neserioase, nu-i aşa?

Dacă doriţi cifre, aflaţi mai jos dinamica bugetului şi a datoriei publice. No comment.

O veste foarte proastă: echilibru bugetar în luna ianuarie

Creditul guvernamental în luna ianuarie

Atenţie, se instalează creşterea economică!

Guvernatorul Băncii Naţionale a anunţat astăzi că efectele unor „abordări serioase, precum acordul cu FMI” s-au făcut simţite şi economia României revine pe creştere economică. Astfel, cursul de schimb s-a stabilizat iar dobânda s-a înjumătăţit.

Bun. Las deoparte faptul că nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată pe guvernator avertizând că mergem într-o direcţie greşită – motiv suficient pentru a intra în gardă ori de câte ori spune că mergem într-o direcţie bună. Este adevărat că rata dobânzii a scăzut. Este adevărat că leul are o tendinţă de apreciere. Este adevărat că declinul economic s-a diminuat şi odată cu primăvara este posibil să vedem revenirea sezonului de creştere economică. So what?

În absenţa unor reforme clare, nu facem decât să revenim la contextul economic din anii 2004-2007, când rata dobânzii scădea, cursul de schimb se aprecia şi PIB-ul urca. Nu despre asta este vorba, am uitat ceva? Ah, am uitat că inflaţia era în scădere… prognozată, la fel ca şi acum.

Creşterea economică din timpul boom-ului nu a fost sănătoasă. Chiar dacă privim statisticile oficiale, puţin credibile, scăderea economică de anul trecut a şters complet progresul înregistrat în cel mai exuberant an de boom. Asta fără ca în sectorul bugetar, adică în jumătate din economie, să se fi întâmplat ceva. Ceva pozitiv, vreau să spun. În realitate, o parte din creanţele neperformante ale sectorului privat au fost socializate ceea ce a dus la creşterea vertiginoasă de deficitului şi datoriei publice. Pur şi simplu împingem problema înainte precum un bulgăre de zăpadă şi sperăm că nu se va mări într-atât încât să ajungă să se rostogolească peste noi. Deci mergem în direcţia bună, vorba lui Mugur Isărescu.

Nu înţeleg cum un împrumut (FMI) acordat practic necondiţionat este o afacere serioasă. Poate doar pentru debitor – autorităţile publice care, aşa cum au lăsat să se înţeleagă prin diverşi reprezentanţi, se gândesc că la urma-urmei ar mai putea avea parte de astfel de afaceri serioase şi în viitor. În fine, nu înţeleg de ce „trebuie să luăm decizii importante în acest an” dacă suntem deja pe direcţia cea bună.

Yemen – primul stat eşuat din cauza crizei de apă?

Termenul “eşec” folosit adesea pentru a defini o anumită situaţie de piaţă se regăseşte şi în caracterizarea anumitor state. Dacă eroare este inerentă acţiunii umane, eşecul poate fi asociat şi cu o companie privată şi cu politica unui guvern. Cu menţiunea că în acest din urmă caz eşecul este „sistemic”.

Yemen este considerat de ceva vreme un exemplu de stat eşuat. Un rol important în acest eşec îl are criza de apă care îi afectează economia. După cum scrie The Guardian, „majoritatea experţilor consideră că Sana’a, capitala cu cea mai rapidă creştere economică din lume (7% pe an) va rămâne fără apă până în 2017. Adică în acelaşi an în care Banca Mondială spune că Yemen va rămâne şi fără veniturile generate de producţia de petrol, venituri care în prezent acoperă trei sferturi din bugetul de stat.”

Este interesant de ce a ajuns Yemen în situaţia actuală. Se pare că cea mai plauzibilă explicaţie este subvenţionarea agriculturii, mai precis a irigaţiilor; doar pentru asigurarea energiei necesare pompării apei guvernul alocă anual 1 milion de tone de motorină. Culmea este că Yemen importă 80% din alimentele consumate. Şi atunci ce se cultivă în Yemen? O plantă etnobotanică, scuzaţi expresia!

Genial! Dar nu este tot. În high-life-ul politicii regionale dacă nu mondiale se discută acum salvarea acestui stat. Credeţi că se vor paraşuta cisterne cu apă?