Abia ce-au venit, ca si pleaca!

BNR a hotărât să reducă baza de calcul a rezervelor minime obligatorii în valută la jumătate, prin eliminarea pasivelor cu scadenţă mai mare de 2 ani. Prin această măsură, din rezervele totale ale băncilor de circa 12 miliarde euro, jumătate sunt libere să plece… din ţară, fiindca este greu de crezut că băncile vor face altceva cu ele.

Timing-ul este perfect. Acum avem toată imaginea clară şi putem recita istoria şi implicaţiile acordului cu FMI mai clar ca niciodată. Acum ne putem explica de ce acordul s-a semnat atât de repede – pentru că, uite, bancherii erau într-o situaţie chiar disperată şi aveau nevoie urgent de bani. Bani, vreo 6 miliarde, pe care BNR-ul se grăbeşte să îi ofere cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună.

Să remarcăm şi faptul că cifra a fost în general trecută sub preş, presa se multumeşte să reia frazele seci ale comunicatului oficial.

Se mai tipăresc mulţi dolari?

America tipăreşte bani într-o veselie pentru a acoperi găurile făcute de băieţii deştepţi de pe Wall Street. Din perspectivă istorică, mişcarea tiparniţei de bani este absolut ameţitoare, după cum se poate vedea din graficul de mai jos.

Şi asta nu e tot.
Unii analişti sunt de părere că banca centrală trebuie să mai pompeze în economie câteva mii de miliarde de dolari. Pacific Investment Management, un important fond de investiţii, este de părere că baza monetară va ajunge înainte de sfârşitul anului la peste 5 000 miliarde dolari, adică mai mult decât dublul celei actuale care… este dublul celei de acum jumătate de an!

România şi teoria cantitativă a banilor. Până şi statisticienii puteau prezice criza

Inflaţia este un fenomen monetar. Dacă statul emite bani, atunci preţurile cresc – puterea de cumpărare a unităţii monetare scade.

Într-o economie complexă, cu o structură a producţiei dezvoltată, emisiunea de bani îşi exercită efectele asupra preţurilor bunurilor de consum cu o oarecare întârziere, mai ales dacă ea se efectuează prin expansiunea creditului.

Încercând să analizez expansiunea monetară din România, am adoptat metoda lui Milton Friedman de analiza a relatiei cantitative dintre masa monetarã, P.I.B. si inflatie, metoda expusa în cartea sa “Inflations et systemes monetaires” (în original “Dollars and deficit”)
Pentru a mentine cursul de schimb, autoritatile monetare au trebuit sa mareasca stocul de bani din circulatie. Acesta este de altfel, doar un exemplu de aplicare a teoriei care spune ca, daca pretul este rigid, atunci ajustarea se face prin cantitati, si invers, daca cererea si oferta sunt date, atunci ajustarea se face prin pret. Acest proces, prin care autoritatile monetare elibereaza investitorilor sume în moneda nationala în schimbul cumpararii de la acestia a unor sume în moneda straina, duce la cresterea rezervelor valutare ale tarii în cauza.

Am construit doua curbe, una indicând evolutia inflatiei, cealalta evolutia cantitatii de bani pe unitatea de productie. Curba inflatiei reprezinta o serie cronologica a nivelului preturilor de consum cu baza 100 în 1990. De exemplu, în 1987, în Malaiezia, nivelul general al preturilor era de 92,4% fata de 1990, ceea ce vrea sa spuna ca preturile erau în medie cu 7,6 puncte procentuale mai mici decât în 1990.

A doua curba reprezinta evolutia raportului masa monetara în sens restrâns M1 si PIB în preturile 1990. Cu alte cuvinte am împartit PIB-ul nominal din fiecare an la indicele preturilor (an curent/1990) si am obtinut evolutia productiei. Am împartit apoi M1 corespunzatoare fiecarui an la PIB real rezultat conform celor aratate iar rapoartele le-am reprezentat procentual.

Premisa de la care am pornit este ca orice unitate monetara adaugata cantitatii de bani se va reflecta preponderent în preturi, astfel ca cele doua curbe trebuie sa coincida sau sa aiba o evolutie foarte asemanatoare. Atunci când cantitatea de bani pe unitatea de productie creste, preturile vor tine pasul. Acest efect de antrenare este punctul forte al teoriei monetare.

Dupa 2004 cantitatea de bani creşte abrupt, cu un ritm impresionant în vreme ce preturile nu se grabesc sa reactioneze. Astfel ca la sfârsitul anului 2008 asistam la un decalaj uimitor între masa de bani ce a fost injectata în economie si slabul impact asupra preturilor. Desigur, pentru oricine ar fi analizat aceste grafice ar fi fost evident ca era doar o chestiune de timp pâna când cele doua curbe se vor apropia.

Interesant e că acest grafic este extrem de asemănător cu graficele de mai jos, în care am analizat situaţia Coreei şi Malaieziei înainte de Criza asiatică din 1997.

Sursa expansiunii monetare sunt intrările masive de capital, îndeosebi după relaxarea politicii monetare de către statele occidentale. Pentru a mentine cursul de schimb, autoritatile monetare au trebuit sa mareasca stocul de bani din circulatie. Acesta este de altfel, doar un exemplu de aplicare a teoriei care spune ca, daca pretul este rigid, atunci ajustarea se face prin cantitati, si invers, daca cererea si oferta sunt date, atunci ajustarea se face prin pret. Acest proces, prin care autoritatile monetare elibereaza investitorilor sume în moneda nationala în schimbul cumpararii de la acestia a unor sume în moneda straina, duce la cresterea rezervelor valutare ale tarii în cauza.
Structura bilanţului BNR este elocvent. Cred că BNR s-a comportat exact ca un consiliu valutar, expandând oferta de lei “pe spatele” ofertei de valută.

Ajustarea era inevitabilă dacă ne referim şi la raportul dintre pierderea puterii de cumpărare a leului pe plan intern (inflaţia) şi evoluţia acesteia pe plan extern (cursul de schimb). Graficul de mai jos arată un decalaj crescând între cele două, adică o supraevaluare a leului.

În paranteză fie spus, situaţia Thailandei era “solidă” în comparaţie cu cea a României până în criză.

Dacă nu eşti de acord cu viziunea politică a guvernanţilor, eşti considerat un posibil terorist

SUA au creat centre regionale însărcinate cu colectarea de informaţii privind identificarea eventualelor ameninţări la adresa securităţii naţionale. Missouri Information Analysis Center (MIAC), unul dintre aceste centre, a anunţat recent că este cu ochii pe cei care susţin interzicerea avortului şi pe cei care deţin literatură subversivă. Conform securiştilor americani, toţi cei care nu se amestecă în turma apologeţilor politicii oficiale, inclusiv cei care citesc literatură libertariană (adică clasic liberală) sunt potenţiali terorişti.
Să râdem?

Mai cad preţurile la imobiliare?

Foarte interesant graficul evoluţiei pieţei imobiliare în Bucureşti! După cum arată curba curba, e într-adevăr destul de posibil să mai scadă preţurile.

Dreptul la imagine?

Scandalurile mondene, precum cel recent care a implicat-o pe Mihaela Rădulescu, sunt adesea prilej de invocare a “dreptului la imagine”. Încolţite de paparazzi, vedetele rezistă cât rezistă oferind replica mincinoasă şi stereotipă – “Nu-mi pasă ce scriu tabloidele despre mine, pot scrie orice pntru că îmi fac reclamă” – pînă cînd moralul lor cedează şi ajung să comită gesturi violente împotriva acestora sau să-i acţioneze în instanţă sub pretextul că le-a fost afectat “dreptul la imagine”.
Nu doar vedetele de film sau de televiziune întâmpină sistematic probleme cu dreptul la imagine. Politicienii, de exemplu, ripostează şi ei la bârfele oferite de jurnalişti în paginile publicaţiilor de scandal sau pe platourile de televiziune, acuzându-şi defăimătorii că îi calomniază şi le distrug reputaţia.
Dar ce este acest “drept la imagine”, la “propria reputaţie”, la “apărarea demnităţii”? Nimic altceva decât un construct retorico-juridic lipsit de substanţă, precum multe alte “drepturi” inventate de dragul garantării unui privilegiu. Spre deosebire de dreptul de proprietate asupra propriei persoane şi rezultatelor muncii noastre – şi de cel conex, dreptul la autoapărare – drepturile invocate de politicieni şi entertaineri sunt o simplă invenţie. Imaginea unei persoane nu poate face obiectul proprietăţii acesteia, după cum bine ne învaţă Walter Block, în “Pledoarii imposibile”. Nimeni nu are dreptul la propria “imagine” sau “reputaţie”, pentru simplul motiv că acestea nu sunt creaţia sa, ci rezultatul impresiilor pe care restul indivizilor le deţin cu privire la persoana sa.
Să subliniem că, spre deosebire de “propria” imagine, impresia pe care o am faţă de anumită persoană sau obiect este într-adevăr a mea. Gândurile şi impresiile pe care le am, sunt ale mele. Nimeni nu mi le poate interzice în mod justificat. Nimeni nu mă poate obliga să îmi schimb părerea cu privire la un anumit lucru. Aceasta este esenţa dreptului la liberă exprimare – un alt drept conex dreptului de proprietate.
Imediat ce observăm că nu putem apăra simultan dreptul la imagine şi dreptul la liberă exprimare (nu pot avea simultan dreptul de a spune orice gândesc şi obligaţia de a nu spune anumite lucruri), devine clar că argumentul pentru apărarea imaginii şifonate de critici (sau paparazzi) nu este altceva decât o tânguială jalnică sau o pledoarie comică, precum cea a “reclamantului” din reclama la sport.ro, care spune – “Am şi eu o reputaţie, … am şi eu o aroganţă!”. Adevărul este că nu ne construim “imaginea” aşa cum ne construim casa. “Imaginea” este impresia pe care o are cineva despre noi, după ce ne-a cunoscut sau ne-a văzut sau i s-a vorbit despre noi. Dacă nu ne convine, putem influenţa părerile celor din jur, chiar decisiv, convingându-i de falsitatea lor. Însă sub nicio formă nu-i putem obliga să creadă contrariul. Faptul că imaginea pe care o are restul lumii despre noi nu corespunde cu imaginea pe care o avem noi înşine despre propria persoană nu ne îndreptăţeşte să ne simţim lezaţi. Putem fi nemulţumiţi, furioşi, amărâţi, scârbiţi sau amuzaţi, dar nu suntem prejudiciaţi.
Paparazii nu fură nimic, tot aşa cum criticii literari sau analiştii politici nu distrug nimic. Tot ce fac este să livreze informaţii, păreri. Iar vedetele tv sau politicienii care nu suportă ce spun alţii despre ei ar trebui să fie mai convingători atunci când ies din rând şi ne prezintă caracterul lor sau faptele nobile ce le aparţin.

Învatamantul superior: imbinare intre spaghetti bolognese si maţe romanesti

Nici nu apuca bine studentul sa se prinda care domeniu ii este mai apropiat(vocatia, va să zică) că, a si absolvit facultatea, fiind inghesuit cu repeziciune la poarta pietei muncii.
Birocratii experti in educatie stiu precis cum sa isi modernizeze si imbunatateasca sistemul bolognian: cat mai multe diplome si cat mai putina carte; producerea de specialisti pe banda rulantă a vietii ( ca puii din documentarul Baraka); dezvoltarea de abilitati necesare doar in interiorul companiilor (in cel mai bun dintre cazuri); conturarea personalitatii studentului prin incurajarea acestuia sa-si petreaca timpul liber la televizor – ajuta foarte mult cursurile plictisitoare cu dictare cat mai multa (ca sa compenseze mediocritatea profesorului ); cu privire la articole: disparitia legii bunului simt si aparitia criteriului cantitatii (cu cat mai mult cu atat mai bine,injectii cu C-uri,B-uri,B plusuri);evaluarea activitatii si performantelor din universitati cu sublerul etatist ARACIS; indepartarea oricarui accident de educatie din afara curriculei(caci diversitatea dezorienteaza studentul la mansarda nu-i asa?); transformarea „găunoasei” relatii de tipul maestru – discipol intr-una intre un mic functionar transmitator de stiri încalcite si un îngurgitator stick pe doua picioare.
Cum sint combatute vechile conceptii? Simplu se executa urmatoarele exact pe dos: Wilhelm von Humboldt: „Scopul unei Universitati este sa educe mintile, nu sa produca experti”;
L.W. Mises :” obiectivul universităţilor nu este doar predarea unor cunoştinţe, ci şi promovarea cunoaşterii şi a ştiinţei. Datoria profesorului universitar nu este doar de a le transmite studeţilor un complex de cunoştinţe stabilite de către alţi oameni. El este ţinut să contribuie la augmentarea acestei cunoaşteri, prin propria sa operă” – eventual printr-un doctorat la Chisinau.
Nicolae Steinhardt:„Sa nu savirsim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli facatori de carti si drept oameni de cultura pe simplii memorizatori de informatii”.
Imi place sa cred ca dispun de o mica doctorie impotriva birocratiei din mediul academic( o folosesc si ca pe un pai prin care inspir viată si respir liniste in sistemul Bologna.Iată buruiana de leac: imersiunea in lectură.
Asadar,dumneavoastra de ce scut dispuneti împotriva birocratiei universitare?

Socialismul merge în pierdere la bursă

Aha, acum am inţeles de ce sunt chinezii atât de supăraţi pe SUA, si au cerut pe canale diplomatice garanţii că obligaţiunile de trezorerie pe care SUA le emit într-o veselie vor fi onorate. Vezi articolul din Financial Times - conform căruia se pare că un fond de investiţii chinez a suferit pierderi masive cu criza asta. Excelentă ilustrare a stupidităţii statului de a administra ceva ca lumea. State Administration of Foreign Exchange a cumpărat masiv active exact în a doua jumătate a anului 2006, când bursa era la apogeu. Acum, valoarea activelor se pare ca este cu 50% mai mică şi chinezii au pierdut vreo 80 de miliarde.
N-ar fi rau ca statul să privatizeze gestiunea rezervei valutare, nu? Asta asa ca masura second best!

Exproprierea prin inflaţie se intensifică

Care sunt cele mai sigure active financiare din lume? Certificatele americane de trezorerie.
Ei bine, certificatele pe 5 ani se tranzacţionează cu un premiu de risc – credit default swap (CDS) de 100 de puncte, adică de 1 punct procentual. În prezent, randamentul acestor bonduri este de 1,92%. Dacă deducem din această valoare premiul de risc amintit, obţinem un randament de 0,92%. Dar acesta este randamentul nominal, pe următorii 5 ani. Din el trebuie să scădem rata anticipată a inflaţiei pentru a obţine randamentul real. Aici e aici! Crede cineva că rata inflaţiei în următorii 5 ani va fi atât de mică (eventual negativă) încât să garanteze un oarecare randament real şi să justifice achiziţia acestor obligaţiuni?!
E puţin probabil, în ciuda lamentărilor privind pericolul deflaţiei, ca nivelul preţurilor să scadă. Probabil va creşte, şi încă agresiv, dacă gândim pe termen mediu. Aceasta înseamnă că cine cumpără acum certificate de trezorerie pe 5 ani face o mare eroare.
Desigur, lucrurile trebuie judecate comparativ. Adică trebuie să comparăm ce pierdem dacă investim în obligaţiuni de stat americane cu ce pierdem dacă investim în obligaţiunile altor state. Însă discuţia e de prisos. Ideea e că investorii (adică fondurile de pensii, adică cetăţeanul de rând… ) sunt sistematic expropriaţi de către principalele guverne, în frunte cu cel al SUA.

Pariaţi pe leu nu s-a dovedit un îndemn inspirat

BNR prea ne-a crezut proşti. Tot timpul ne-a bătut la cap cu riscul valutar asociat creditării în valută, ne-a tratat ca pe nişte copii care nu ştiu la ce se bagă atunci când contractează un împrumut în valută.
Conform ultimelor informaţii, restanţele la creditele în lei se ridică la suma de 2,07 miliarde lei, în vreme ce restanţele la creditele în valută se cifrează la 1,45 miliarde lei. Carevasăzică, în ciuda deprecierii leului, debitorii în valută se dovedesc în continuare a fi mai buni platnici decât debitorii în lei. Acest fapt ilustrează proasta inspiraţie a BNR care de ani de zile ne sfătuieşte că, dacă avem de gând să ne împrumutăm, să o facem în moneda în care ne obţinem veniturile – adică mai mult în lei, se înţelege.
Numai că publicul este mai deştept decât crede BNR. Cei care s-au împrumutat în lei, departe de a constitui un model de debitor, reprezintă mai degrabă restanţierul tipic. Cei mai riscanţi debitori au luat credite în lei, restul lumii, mai informată şi cu picoarele pe pământ s-a orientat către creditele în valută, sfidând avertismentele BNR.

Aceşti deştepţi care ne conduc şi prognozele lor deşuete

Dacă vă mai amintiţi, proiectul bugetului de stat s-a construit pe anumite predicţii privind evoluţia inflaţiei, a creşterii economice, a cursului de schimb, a ratei şomajului etc. Astfel Comisia Naţională de Prognoză a pronosticat o rată de creştere a PIB pe 2009 de 2,5%. La doar o lună de la definitivarea bugetului, aflăm că această rată de creştere a fost deja atinsă, dar în ultimul trimestru al anului trecut! Altfel spus, economia decelerează în aşa hal încât ritmul de creştere al PIB prognozat de “experţii” guvernului în anul de criză 2009 a fost deja atins înainte ca efectele crizei să se facă prea mult simţite.
O altă gogoriţă este rata estimată a şomajului. După doar căteva luni şomajul a ajuns la nivelul prognozat pentru întregul an 2009.
În februarie, Mugur Isărescu îşi exprima încrederea că rata inflaţiei poate fi stăpânită anul acesta la nivelul de 4,5%. Desigur, de câţiva ani Isărescu tot crede că inflaţia va fi mai mică decât cea la care se ajunge de fapt. N-ar trebui să ne surprindă că se mai înşeală odată. Rata inflaţiei februarie 2008-februarie 2009 a ajuns la 6,9% şi, sincer să fiu, nu văd ce-ar pute-o ţine în frâu pentru a se realiza ce spera guvernatorul BNR. Recesiunea economică nu duce pe plaiurile mioritice la scăderea preţurilor, ci la creşterea lor, pentru că este însoţită de deprecierea leului. Până acum, oricât au scăzut vânzările, companiile nu se grăbesc să reducă preţurile pentru că importurile s-au scumpit semnificativ.
Dar cea mai tare surpriză este posibil să apară după negocierile cu FMI. Fondul a insistat în multe ocazii ca ţările confruntate cu problem de finanţare externă să îşi devalorizeze moneda pentru a stimula exporturile şi descuraja importurile. Cursul de schimb ar putea sări semnificativ de nivelul de 4,3 la care s-a plafonat acum, graţie şi susţinerii BNR.

Multiplicatorul lui Pogea

Ministrul de Finanţe a început să devină obositor cand tot repetă ce efect de multiplicare fenomenal vor avea cheltuielile (aici e un Multiplicator nerecomandat minorilor) de investiţii pe care le va efectua guvernul anul acesta.

Argumentul multiplicatorului e o prostie lasata mostenire breslei economistilor de “părintele” macroeconomiei moderne – J. M. Keynes. Faptul că Pogea îl tot invocă arată un anumit grad de incultură, dar desigur, ministrul nu este tocmai renumit pentru erudiţia sa în acest domeniu.

Curioşii pot consulta, de exemplu, Robert Barro (Harvard University), ca să înţeleagă ce părere au economiştii adevăraţi despre multiplicator.

Dar să explicăm cum funcţionează “multiplicatorul”.

Pentru a înţelege cum interacţionează bugetul guvernului cu economia, să luăm exemplul preferat al ministrului de finanţe. Să presupunem că guvernul hotărăşte reabilitarea termică a blocurilor, drept pentru care cumpără polistiren (materialul ce serveşte la realizarea izolaţiilor exterioare) şi adeziv pentru polistiren în valoare totală  de 1 miliard de lei. Această comandă va influenţa pozitiv profitabilitatea industriei materialelor de construcţii, asigurând continuitatea producţiei şi a locurilor de muncă pentru o bună perioadă de timp. Şi s-ar părea că nu numai atât. Pogea opinează că politica guvernului va avea efecte benefice nu doar asupra acestei industrii, ci asupra întregii economii. Consecinţa imediată va fi aceea că veniturile industriei materialelor de construcţii cresc cu 1 miliard de lei. Dar, pentru a răspunde creşterii cererii, fabricile de polistiren şi adezivi vor fi obligate să îşi sporească la rândul lor cererea pentru factori de producţie. De exemplu, vor trebui să cumpere mai multă energie, materie primă şi, bineînţeles, să angajeze mai multă forţă de muncă. Creşterea cererii pentru factorii de producţie duce, firesc, la creşterea veniturilor proprietarilor acestora. Salariaţii fabricilor vor pleca acasă cu mai mulţi bani, iar furnizorii de materie primă vor încasa şi ei mai mult pentru cantităţile livrate, fiind în măsură să sporească salariile propriilor muncitori, şi aşa mai departe. Mai departe, creşterea veniturilor proprietarilor factorilor de producţie determină creşterea cererii pentru alte bunuri. Se vor cumpăra mai multe televizoare, mai multe pachete de carne, sticle de bere etc. Astfel, producătorii de bere vor descoperi că au mai multă nevoie de materie primă, utilaje şi muncitori pentru a răspunde creşterii consumului de bere.

Acesta este procesul de multiplicare invocat de autorităţi. Prin procesul descris mai sus, achiziţia iniţiată de guvern îşi propagă efectele treptat în întreaga economie, ducând la creşterea cheltuielilor tuturor indivizilor şi la sporirea producţiei tuturor bunurilor.

            Realitatea este însă puţin mai complexă decât lasă să se înţeleagă efectul multiplicatorului. Cea mai importantă întrebare la care trebuie să răspundem este, de unde face rost guvernul de banii necesari pentru a cumpăra polistirenul? Să presupunem că guvernul măreşte impozitele în mod corespunzător, respectiv cu 1 miliard de lei. În această situaţie, veniturile de care dispune populaţia se vor reduce cu aceeaşi sumă. Având mai puţini bani, publicul îşi va diminua cererea pentru bunuri şi servicii, provocând probabil multor manageri de firme dureri de cap. Ne putem aştepta ca producţia totală din economie să scadă iar numărul şomerilor să crească. În concluzie, achiziţia polistirenului şi adezivului de către guvern generează nu o creştere generalizată a cererii, ci o simplă deviere a cheltuielilor indivizilor: pe măsură ce veniturile şi consumul unora sporesc, veniturile şi consumul altora scad. Acest fenomen reflectă ceea ce manualul de economie numeşte “efectul de evicţiune” (“crowding out”). Altfel spus, efectul de înavuţire presupus de multiplicatorul lui Pogea este contrabalansat de tendinţa de sărăcire provocată de efectul de evicţiune.

            Acelaşi efect de evicţiune are loc dacă guvernul nu sporeşte impozitele, preferând să contracteze un credit de 1 miliard de lei. Cei care acordă statului cu împrumut banii necesari cumpărării polistirenului rămân ei înşişi cu mai puţine mijloace pentru a-şi finanţa cheltuielile. Această dificultate se manifestă în cel mai vizibil mod datorită creşterii ratei dobânzii, pentru că băncile vor avea mai puţine resurse de oferit sectorului privat.

Rezumând cele spuse, mărimea producţiei agregate nu este afectată de creşterea cheltuielilor guvernului. Politica fiscală modifică structura veniturilor din economie, dar nu influenţează neapărat în mod pozitiv creşterea economică.