Socialismul merge în pierdere la bursă

Aha, acum am inţeles de ce sunt chinezii atât de supăraţi pe SUA, si au cerut pe canale diplomatice garanţii că obligaţiunile de trezorerie pe care SUA le emit într-o veselie vor fi onorate. Vezi articolul din Financial Times - conform căruia se pare că un fond de investiţii chinez a suferit pierderi masive cu criza asta. Excelentă ilustrare a stupidităţii statului de a administra ceva ca lumea. State Administration of Foreign Exchange a cumpărat masiv active exact în a doua jumătate a anului 2006, când bursa era la apogeu. Acum, valoarea activelor se pare ca este cu 50% mai mică şi chinezii au pierdut vreo 80 de miliarde.
N-ar fi rau ca statul să privatizeze gestiunea rezervei valutare, nu? Asta asa ca masura second best!

Exproprierea prin inflaţie se intensifică

Care sunt cele mai sigure active financiare din lume? Certificatele americane de trezorerie.
Ei bine, certificatele pe 5 ani se tranzacţionează cu un premiu de risc – credit default swap (CDS) de 100 de puncte, adică de 1 punct procentual. În prezent, randamentul acestor bonduri este de 1,92%. Dacă deducem din această valoare premiul de risc amintit, obţinem un randament de 0,92%. Dar acesta este randamentul nominal, pe următorii 5 ani. Din el trebuie să scădem rata anticipată a inflaţiei pentru a obţine randamentul real. Aici e aici! Crede cineva că rata inflaţiei în următorii 5 ani va fi atât de mică (eventual negativă) încât să garanteze un oarecare randament real şi să justifice achiziţia acestor obligaţiuni?!
E puţin probabil, în ciuda lamentărilor privind pericolul deflaţiei, ca nivelul preţurilor să scadă. Probabil va creşte, şi încă agresiv, dacă gândim pe termen mediu. Aceasta înseamnă că cine cumpără acum certificate de trezorerie pe 5 ani face o mare eroare.
Desigur, lucrurile trebuie judecate comparativ. Adică trebuie să comparăm ce pierdem dacă investim în obligaţiuni de stat americane cu ce pierdem dacă investim în obligaţiunile altor state. Însă discuţia e de prisos. Ideea e că investorii (adică fondurile de pensii, adică cetăţeanul de rând… ) sunt sistematic expropriaţi de către principalele guverne, în frunte cu cel al SUA.

Pariaţi pe leu nu s-a dovedit un îndemn inspirat

BNR prea ne-a crezut proşti. Tot timpul ne-a bătut la cap cu riscul valutar asociat creditării în valută, ne-a tratat ca pe nişte copii care nu ştiu la ce se bagă atunci când contractează un împrumut în valută.
Conform ultimelor informaţii, restanţele la creditele în lei se ridică la suma de 2,07 miliarde lei, în vreme ce restanţele la creditele în valută se cifrează la 1,45 miliarde lei. Carevasăzică, în ciuda deprecierii leului, debitorii în valută se dovedesc în continuare a fi mai buni platnici decât debitorii în lei. Acest fapt ilustrează proasta inspiraţie a BNR care de ani de zile ne sfătuieşte că, dacă avem de gând să ne împrumutăm, să o facem în moneda în care ne obţinem veniturile – adică mai mult în lei, se înţelege.
Numai că publicul este mai deştept decât crede BNR. Cei care s-au împrumutat în lei, departe de a constitui un model de debitor, reprezintă mai degrabă restanţierul tipic. Cei mai riscanţi debitori au luat credite în lei, restul lumii, mai informată şi cu picoarele pe pământ s-a orientat către creditele în valută, sfidând avertismentele BNR.

Aceşti deştepţi care ne conduc şi prognozele lor deşuete

Dacă vă mai amintiţi, proiectul bugetului de stat s-a construit pe anumite predicţii privind evoluţia inflaţiei, a creşterii economice, a cursului de schimb, a ratei şomajului etc. Astfel Comisia Naţională de Prognoză a pronosticat o rată de creştere a PIB pe 2009 de 2,5%. La doar o lună de la definitivarea bugetului, aflăm că această rată de creştere a fost deja atinsă, dar în ultimul trimestru al anului trecut! Altfel spus, economia decelerează în aşa hal încât ritmul de creştere al PIB prognozat de “experţii” guvernului în anul de criză 2009 a fost deja atins înainte ca efectele crizei să se facă prea mult simţite.
O altă gogoriţă este rata estimată a şomajului. După doar căteva luni şomajul a ajuns la nivelul prognozat pentru întregul an 2009.
În februarie, Mugur Isărescu îşi exprima încrederea că rata inflaţiei poate fi stăpânită anul acesta la nivelul de 4,5%. Desigur, de câţiva ani Isărescu tot crede că inflaţia va fi mai mică decât cea la care se ajunge de fapt. N-ar trebui să ne surprindă că se mai înşeală odată. Rata inflaţiei februarie 2008-februarie 2009 a ajuns la 6,9% şi, sincer să fiu, nu văd ce-ar pute-o ţine în frâu pentru a se realiza ce spera guvernatorul BNR. Recesiunea economică nu duce pe plaiurile mioritice la scăderea preţurilor, ci la creşterea lor, pentru că este însoţită de deprecierea leului. Până acum, oricât au scăzut vânzările, companiile nu se grăbesc să reducă preţurile pentru că importurile s-au scumpit semnificativ.
Dar cea mai tare surpriză este posibil să apară după negocierile cu FMI. Fondul a insistat în multe ocazii ca ţările confruntate cu problem de finanţare externă să îşi devalorizeze moneda pentru a stimula exporturile şi descuraja importurile. Cursul de schimb ar putea sări semnificativ de nivelul de 4,3 la care s-a plafonat acum, graţie şi susţinerii BNR.

Multiplicatorul lui Pogea

Ministrul de Finanţe a început să devină obositor cand tot repetă ce efect de multiplicare fenomenal vor avea cheltuielile (aici e un Multiplicator nerecomandat minorilor) de investiţii pe care le va efectua guvernul anul acesta.

Argumentul multiplicatorului e o prostie lasata mostenire breslei economistilor de “părintele” macroeconomiei moderne – J. M. Keynes. Faptul că Pogea îl tot invocă arată un anumit grad de incultură, dar desigur, ministrul nu este tocmai renumit pentru erudiţia sa în acest domeniu.

Curioşii pot consulta, de exemplu, Robert Barro (Harvard University), ca să înţeleagă ce părere au economiştii adevăraţi despre multiplicator.

Dar să explicăm cum funcţionează “multiplicatorul”.

Pentru a înţelege cum interacţionează bugetul guvernului cu economia, să luăm exemplul preferat al ministrului de finanţe. Să presupunem că guvernul hotărăşte reabilitarea termică a blocurilor, drept pentru care cumpără polistiren (materialul ce serveşte la realizarea izolaţiilor exterioare) şi adeziv pentru polistiren în valoare totală  de 1 miliard de lei. Această comandă va influenţa pozitiv profitabilitatea industriei materialelor de construcţii, asigurând continuitatea producţiei şi a locurilor de muncă pentru o bună perioadă de timp. Şi s-ar părea că nu numai atât. Pogea opinează că politica guvernului va avea efecte benefice nu doar asupra acestei industrii, ci asupra întregii economii. Consecinţa imediată va fi aceea că veniturile industriei materialelor de construcţii cresc cu 1 miliard de lei. Dar, pentru a răspunde creşterii cererii, fabricile de polistiren şi adezivi vor fi obligate să îşi sporească la rândul lor cererea pentru factori de producţie. De exemplu, vor trebui să cumpere mai multă energie, materie primă şi, bineînţeles, să angajeze mai multă forţă de muncă. Creşterea cererii pentru factorii de producţie duce, firesc, la creşterea veniturilor proprietarilor acestora. Salariaţii fabricilor vor pleca acasă cu mai mulţi bani, iar furnizorii de materie primă vor încasa şi ei mai mult pentru cantităţile livrate, fiind în măsură să sporească salariile propriilor muncitori, şi aşa mai departe. Mai departe, creşterea veniturilor proprietarilor factorilor de producţie determină creşterea cererii pentru alte bunuri. Se vor cumpăra mai multe televizoare, mai multe pachete de carne, sticle de bere etc. Astfel, producătorii de bere vor descoperi că au mai multă nevoie de materie primă, utilaje şi muncitori pentru a răspunde creşterii consumului de bere.

Acesta este procesul de multiplicare invocat de autorităţi. Prin procesul descris mai sus, achiziţia iniţiată de guvern îşi propagă efectele treptat în întreaga economie, ducând la creşterea cheltuielilor tuturor indivizilor şi la sporirea producţiei tuturor bunurilor.

            Realitatea este însă puţin mai complexă decât lasă să se înţeleagă efectul multiplicatorului. Cea mai importantă întrebare la care trebuie să răspundem este, de unde face rost guvernul de banii necesari pentru a cumpăra polistirenul? Să presupunem că guvernul măreşte impozitele în mod corespunzător, respectiv cu 1 miliard de lei. În această situaţie, veniturile de care dispune populaţia se vor reduce cu aceeaşi sumă. Având mai puţini bani, publicul îşi va diminua cererea pentru bunuri şi servicii, provocând probabil multor manageri de firme dureri de cap. Ne putem aştepta ca producţia totală din economie să scadă iar numărul şomerilor să crească. În concluzie, achiziţia polistirenului şi adezivului de către guvern generează nu o creştere generalizată a cererii, ci o simplă deviere a cheltuielilor indivizilor: pe măsură ce veniturile şi consumul unora sporesc, veniturile şi consumul altora scad. Acest fenomen reflectă ceea ce manualul de economie numeşte “efectul de evicţiune” (“crowding out”). Altfel spus, efectul de înavuţire presupus de multiplicatorul lui Pogea este contrabalansat de tendinţa de sărăcire provocată de efectul de evicţiune.

            Acelaşi efect de evicţiune are loc dacă guvernul nu sporeşte impozitele, preferând să contracteze un credit de 1 miliard de lei. Cei care acordă statului cu împrumut banii necesari cumpărării polistirenului rămân ei înşişi cu mai puţine mijloace pentru a-şi finanţa cheltuielile. Această dificultate se manifestă în cel mai vizibil mod datorită creşterii ratei dobânzii, pentru că băncile vor avea mai puţine resurse de oferit sectorului privat.

Rezumând cele spuse, mărimea producţiei agregate nu este afectată de creşterea cheltuielilor guvernului. Politica fiscală modifică structura veniturilor din economie, dar nu influenţează neapărat în mod pozitiv creşterea economică.

primul pas in a avea un blog ca tine

Blogway zice Salut si te sprijina sa ajungi mare si tare in blogosfera romaneasca. Logheaza-te la blogul tau ca sa il poti personaliza cum vrei tu.