Domnul Gheţea vrea să ascundă gunoiul sub preş

De la o vreme bancherii militează pentru limitarea dreptului creditorului de a cere falimentul unui datornic.

Nu se poate domne’, aşa una-două să ceri insolvenţa cuiva care îţi datorează ceva doar pentru simplul fapt că tu vrei să îţi recuperezi banii. Chiar aşa, oricine are de încasat 1 leu poate cere recuperarea datoriei pe cale judiciară? Pe ce lume trăim? Ia să terminăm cu răutăcismele astea şi să modificăm legislaţia pentru ca numai creditorii serioşi nene, ăia cu sume mari de recuperat, ca noi bancherii, să poată avea acest drept!

Domnul Gheţea vrea să înlocuiască dreptul cu legea bunului plac pe motiv că dacă oricine îşi poate exercita dreptul de a cere insolvenţa debitorilor, atunci băncile sunt în găleată, pentru că trebuie să treacă propriile credite acordate respectivilor debitori de la categoria “ţuţ” la categoria “naşpa” şi să constituie provizioane adecvate. Ceea ce le rupe din profit.
Oare chiar nu vine nimeni să-i explice omului ăsta ce e cu economia de piaţă, cu dreptul de proprietate privată, cu libera concurenţă? Uşurinţa cu care lăsăm grupurile de interese să legifereze mă debusolează, uneori.

Gripa porcină – provocare pentru politica monetară?

Dincolo de faptul că gripa porcină a ajuns o tragedie umană şi, ca atare ea nu poate reprezenta decât motiv de supărare, ea a picat exact la ţanc. De când astfel de molime au ajuns motiv de preocupare pentru politicienii monedei, nu a fost ratat niciun motiv pentru a face un pic de inflaţie spre binele umanităţii.

În anii 1997-1998, Greenspan a decis să relaxeze politica monetară preocupat (şi) de gripa aviară. Acum mă gândesc că urmaşii săi ar face la fel. Dacă ar putea. Cu ratele dobânzii aproape de “ground zero” nu prea mai este loc de salvat economia. Desigur, la urma-urmei statul poate face câtă inflaţia vrea, tipărind pur şi simplu monedă dar… asta sună cam ţărăneşte pentru epoca de glorie a finanţelor contemporane.

BNR – ţintirea inflaţiei sau consiliu valutar?

BNR-iştii s-au lăudat de ani buni că o fac ştiinţific. Ţintirea inflaţiei era – şi încă mai este – cuvântul cheie.
Să lăsăm deoparte faptul că nu au nimerit inflaţia prognozată în niciun an. O putem pune pe seama faptului că sunt începători.
Adevărul este că BNR-ului nu i-a păsat niciodată atât de mult de inflaţie pe cât a declarat. Dovada este în graficele de mai jos. Primul dintre ele arată evoluţia şi compoziţia bilanţului băncii centrale a Estoniei – de fapt un consiliu valutar. Se ştie că acest gen de instituţie traduce în masă monetară internă toate intrările de capital, altfel spus abandonează politica monetară independentă.

Graficul următor arată evoluţia şi structura bilanţului BNR care, chipurile, a prestat o politică monetară independentă… ţintind inflaţia. Asemănarea izbitoare dintre cele două scuteşte orice comentariu.

Am lăsat la urmă evoluţia masei monetare şi a preţurilor. Pe baza faptului că emisiunea monetară nu slujeşte la nimic… decât la creşterea preţurilor, am analizat comparativ cele două economii.

Deloc surprinzător, faţă de trendul istoric în care cele două curbe trebuie să se identifice (desigur, măsurarea statistică poate introduce un „zgomot” aici), se observă cum se cască un clivaj care, oricărui economist, trebuia să îi genereze anticipări pesimiste…

Pledoarie imposibilă: de ce să nu se vândă copii?

Unii oameni vând copii. Old news, chiar dacă presa ne anunţă fiecare nou caz pe un ton la fel de stupefiat ca la început.

Dar de ce ar trebui să fie vânzarea – înfierea pe bani – de copii ilegală?

1. Pentru că este imorală? Aiurea, ne scăldăm zilnic într-un ocean de imoralitate, la ore de maximă audienţă, dar asta nu ne mai preocupă pentru că a intrat în obişnuinţă. Ce vi se pare mai grav, angajamentul nerespectat al partidelor că vor majora salariile profesorilor – promisiune (şi) pe baza căreia au câştigat alegerile, sau intenţia unor săraci cu duhul de a-şi vinde copilul nenăscut?

2. Pentru că reprezintă o agresiune, încălcarea unor drepturi? Aici lucrurile sunt şi mai clare, pentru că înfierea pe bani nu încalcă drepturile nimănui. În particular, nu încalcă vreun drept al copilului care, la o vârsă atât de fragedă şi lipsit de puterea de consimţământ nu poate decide cine e mai bine să îl crească.

Dar ce putem spune despre interesul copilului? Poate că părinţii vânzători acţionează în dauna interesului superior al copilului, dar acesta nu poate riposta şi atunci este cazul să apară Big Brother şi să se ocupe el de caz. (A se nota: trimiterea la închisoare a părinţilor este o măsură adecvată situaţiei, nu-i aşa, doar vrem binele copilului? Mă îndoiesc însă că această măsură pune copilul într-o situaţie mai bună decât cea care ar fi rezultat în absenţa intervenţiei statului)

Din păcate pentru falşii moralişi, interesul copilului este bine slujit prin vânzare. Să mă explic:

a. credeţi că acei părinţi care sunt gata să îşi vândă copilul pentru o casă (mai rar) sau pentru o sticlă de băutură (mai des) sunt mai mult decât părinţi biologici. Îşi merită cumva numele de Mamă sau pe cel de Tată? Are oare copilul de câştigat spiritual, moral, dacă îşi va desfăşura existenţa în cadrul unei asemenea „familii”?

b. poate că din motive obiective părinţii decid să renunţe la copil. Mulţi copii nu sunt doriţi pentru că vin pe lume într-un moment nepotrivit, d.p.d.v. al părinţilor lor. Poate că părinţii nu au suficiente resurse pentru a-şi creşte copilul aşa cum vor (sunt prea tineri, nu au casă, servici etc.) De fapt, multe femei recurg la avort exact din acest motiv. Avortul implică tocmai renunţarea la copilul nedorit. Dar vreau să îl văd pe moralistul care va susţine că avortul este OK, dar actul prin care se renunţă la copil după naştere nu.

c. Cu voia dvs. Aşadar, părinţii care îşi lasă copilul pe treptele bisericii (sau pe treptele unei case, precum în … Benjamin Button) nu trebuie condamnaţi din principiu.

d. Şi atunci, care este problema, ce deranjează până la scandalizarea sensibilizarea moraliştilor? Faptul că tânăra fiinţă nu este donată, ci vândută. Adică faptul că se face pe bani! Dacă n-o făceau pe bani era în regulă, dar pe bani, Jesus, este scandalos! Consecvenţi fiind, vom socoti curvă nu femeia care îşi înşeală (pe ascuns) bărbatul, ci pe cea care o face transparent, prin mica publicitate, pe bani!

e. În ignoranţa lor, pateticii moralişti trec cu vederea faptul că apariţia unui preţ slujeşte interesului copilului. De ce?

În primul rând, deoarece, ca la orice licitaţie, va înfia copilul cel care dă cel mai mult. Adică părinţii care astfel îşi demonstrează dorinţa şi putinţa de a creşte un copil. Şi cu cât mai bogat e părintele, cu atât mai bine pentru copil, ceteris paribus.

În al doilea rând, deoarece sunt oameni pe lumea asta care nu pot avea copii. Cum să procedăm cu ei, să-i punem să stea la coadă în aşteptarea unui copil de înfiat sau să le dăm dreptul să îşi caute unul pe internet?

În al treilea rând, “dacă tranzacţiile de acest gen ar fi legale, atunci probabil că mulţi părinţi şi-ar vinde odraslele” – se sperie mulţi. Ei bine, dar aşa măcar am descoperi şi noi care părinte îşi merită numele cu adevărat! Căci faptul că X nu şi-ar dona în veci copilul nu ne spune mare lucru despre moralitatea sa, însă faptul că nu şi-ar înstrăina copilul nici pentru 1 milion, atunci da, acesta ne spune ceva. Adevăratul caracter iese în evidenţă în momentele mai provocatoare ale vieţii.

Dictatura din Moldova ucide, dar nici democraţia de la Londra nu e tocmai sănătoasă

Unul dintre participanţii la demonstraţiile anti-G20 a murit în urma loviturilor primite de la poliţişti. Ian Tomlinson, care nu era unul dintre protestatari, a fost mai uşor de căpăcit decât gloata de pierde-vară a căror singură activitate notabilă este cea de scandalagii cu factură (că doar nu e uşor să ţii pasul cu reuniunile astea la nivel înalt, care se tot plimbă pe mapamond).

Ca şi în Moldova, explicaţiile oficiale au atestat că moartea a survenit din cauze naturale. La Chişinău – electrocutare, la Londra – infarct.

Un sfat: evitaţi contactul cu poliţia, indiferent de forma de guvernare. Statul bate bine, oriunde ne-am afla.

Dacă nu credeţi în Zeitgeist, poate îl credeţi pe A. Meltzer

Allan Meltzer este un economist de prestigiu în mainstream-ul academic (“unul din cei mai mari experţi în politică monetară din lume”, ne informează Wikipedia). Spre onoarea lui, modul în care interpretează criza şi mai ales efectele nocive ale politicii de salvare a bancherilor pe spinarea păturii vaste a populaţiei prin intermediul inflaţiei, este foarte asemănător cu argumentele economiştilor adevăraţi – argumente care stau, în bună măsură, la baza ideilor din filmul Zeitgeist.

Cei care asociază filmele de acest gen cu teoria conspiraţiei şi găsesc astfel un motiv facil să le critice, ar face bine să fie mai atenţi. Ce ne spune nouă Meltzer?

Că după ce anticipările inflaţioniste se vor ajusta, adică vor deveni mai realiste, creşterea preţurilor va exploda, economia americană trecând de la perspectiva deflaţiei la o rată a inflaţiei de 2 cifre, chiar mai mare decât cea înregistrată în anii 1970.

Ah, vor spune credincioşii cultului statului, dar guvernul ne va salva iarăşi fiindcă, în momentul în care presiunile inflaţioniste se vor face simţite, el va creşte rata dobânzii şi va retrage banii injectaţi pe piaţă până acum. Ei, chiar vreau să trăiesc vremurile alea, în care statul o să le spună faliţilor că vor rămâne fără lichidităţi! Ce glumă.

Unificarea monetară europeană: 1% economie şi 99% politică

Paul de Grauwe – un economist prea cunoscut în cercurile înalte ale consilierilor guvernamentali pentru a fi luat în derâdere de aceleaşi guverne – înţeapă pretenţiile umflate ale aşa-zişilor economişti care tot au încercat să ne convingă că apariţia euro are un substrat economic. Conform acestuia, criteriile de convergenţă au fost şi rămân praf în ochii necunoscătorilor.

A se citi la pachet cu articolul meu, aşa, ca să mă laud! Vedeţi în ce companie selectă mă învârt?

A doua Mare Depresiune în imagini

Reason Foundation a realizat un clip extrem de sugestiv despre planul de salvare al lui Obama.

De asemenea, alte două filmuleţe despre cauzele colapsului financiar actual şi spectrul inflaţiei merită urmărite.

Pentru cine vrea să înţeleagă cauzele instituţionale profunde din spatele problemelor recente, cred că aceste descrieri video fac mai mult decât toate explicaţiile oficiale, de genul celei avansate de Isărescu.

Nu e depresiune?!

Vineri am participat la o conferinţă în care key speakers au fost viceguvernatorul BNR Eugen Dijmărescu şi preşedintele CEC Radu Gheţea. Ideea de bază a fost că nu avem nicio criză, că şomajul a crescut complet întâmplător, că cele 20 miliarde de la FMI au fost luate total preventiv, în fine, că avem mai mult o panică nejustificată a publicului decât probleme economice reale.

Pentru cine doreşte să arunce la gunoi astfel de alegaţii cu date concrete, le poate găsi în articolul scris de doi economişti cunoscuţi, B. Eichengreen şi K. O’Rourke, A Tale of Two Depressions, din care îmi permit să vă reţin atenţia doar cu două grafice.

Primul arată comparativ căderea burselor din timpul Marii Depresiuni, respectiv de anul trecut. Se vede cum prăbuşirea pieţei financiare de acum este mai abruptă.

Al doilea arată scăderea volumului comerţului mondial. Şi aici lucrurile sunt clare, în prezent e mai rău decât acum 80 de ani.

Criza financiară pe înţelesul tuturor

(acest text reprezintă traducerea cu uşoare modificări a unui material anonim distribuit prin poşta electronică)

Ion are o crâşmă. Pentru a-şi spori vânzările, el decide să le ofere clienţilor (majoritatea – beţivani neisprăviţi) băutură pe datorie. Îşi notează cu grijă datoria fiecărui client, ţinând astfel un bilanţ al creditelor acordate.

Pe măsură ce se răspândeşte vorba că Ion te serveşte acum în schimbul promisiunii de a plăti în viitor, numărul clienţilor creşte, iar vânzările de băutură aşişderea. Pe fază, Ion profită de ocazie şi scumpeşte ţuica şi berea.

Un consilier bancar abil îşi dă seama că afacerea lui Ion este de viitor şi îi acordă acestui un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creanţele acumulate de Ion – promisiunile de plată ale beţivanilor care îi trec pragul.

Superiorii consilierului bancar – băieţi deştepţi, cu îndelungată expertiză în mobilizarea resurselor financiare – refinanţează creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligaţiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND şi VOMITBOND. Aceste titluri financiare sunt cumpărate şi tranzacţionate apoi pe piaţa internaţională. Mulţi investitori nu înţeleg ce înseamnă aceste obligaţiuni şi cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creşte, alimentată de creşterea continuă a cotaţiilor.

Într-o bună zi, cu toate că preţurile continuă să urce, managerul de risc al unei bănci (concediat ulterior, fiindu-i reproşată atitudinea pesimistă) decide că este timpul să ceară plata datoriilor acumulate de beţivii care frecventează crâşma lui Ion.

Însă datornicii nu au cum să plătească.

Ion nu îşi poate rambursa creditul contractat de la bancă şi intră în faliment.

Obligaţiunile BEAUBOND şi BEATBOND îşi pierd 95% din valoarea. VOMITBOND stă ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se după o prăbuşire de 80%.

Furnizorii cârciumii lui Ion întâmpină serioase dificultăţi financiare, după ce clientul lor a închis porţile şi după ce obligaţiunile în care investiseră masiv şi-au pierdut valoarea. Furnizorul de ţuică este preluat de o firmă concurentă, iar fabrica de bere intră în faliment.

Banca este salvată de la faliment de către guvern, în urma unor consultări dramatice între partidele politice.

Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obţinute prin impozitele plătite de persoanele care nu consumă alcool.

În sfârşit o explicaţie inteligibilă…

În America unii inşi au început să fabrice bani

Totul este la vedere, legal. Tipăreşti bancnote la un curs fix faţă de moneda oficială – dolarul. Iar IRS-ul încurajează treaba că, deh, nu se poate se te pui împotriva inflaţiei, când asta e mai mult ca niciodată politică de stat.

Sunt curios de unde ştiu instituţiile emitente de bani-surogat când să se oprească din tipărit. Dar probabil că asta este o cu totul şi cu totul altă întrebare.

Coordonaţi-vă mai puţin, că se vede!

Fiecare paranghelie de genul Gang 20 (ce vreţi, mai nou banda s-a înmulţit) este planificată cu scopul de a întări coordonarea între principalele guverne. Pentru că, vezi Doamne, toate necazurile care cuprind economia mondială apar din cauza eşecului pieţei, eşec ce nu poate fi combătut aşa, cu una cu două, de fiecare ţară în parte, ci în mod concertat. Şi uite aşa învăţăm de la cei mai mari că lucrul în echipă face diferenţa!

Dacă analizăm atent însă cum stă treaba, nici vorbă de lipsă de coordonare. Băieţii aştia de la putere au pus la cale ciclul boom-bust (a cărui ultimă fază o traversăm în prezent) în mod cât se poate de coordonat! După cum se vede din grafic, toate băncile centrale s-au concentrat pe scăderea dobânzilor şi pe credit ieftin în anii premergători crizei, ceea ce dovedeşte, e adevărat, că au spirit de echipă, nu glumă.

Şi cum nu pot să mă abţin să nu fac apel la argumente de autoritate, după cum îmi reproşa un profesor de pe vremea când mă pregăteam să-mi susţin doctoratul, mare dreptate avea Ludwig von Mises: ce înţeleg guvernele prin “coordonare” este de fapt acţiune concertată pentru sporirea inflaţiei… adică a impozitării… adică a hoţiei.