A doua Mare Depresiune în imagini

Reason Foundation a realizat un clip extrem de sugestiv despre planul de salvare al lui Obama.

De asemenea, alte două filmuleţe despre cauzele colapsului financiar actual şi spectrul inflaţiei merită urmărite.

Pentru cine vrea să înţeleagă cauzele instituţionale profunde din spatele problemelor recente, cred că aceste descrieri video fac mai mult decât toate explicaţiile oficiale, de genul celei avansate de Isărescu.

Nu e depresiune?!

Vineri am participat la o conferinţă în care key speakers au fost viceguvernatorul BNR Eugen Dijmărescu şi preşedintele CEC Radu Gheţea. Ideea de bază a fost că nu avem nicio criză, că şomajul a crescut complet întâmplător, că cele 20 miliarde de la FMI au fost luate total preventiv, în fine, că avem mai mult o panică nejustificată a publicului decât probleme economice reale.

Pentru cine doreşte să arunce la gunoi astfel de alegaţii cu date concrete, le poate găsi în articolul scris de doi economişti cunoscuţi, B. Eichengreen şi K. O’Rourke, A Tale of Two Depressions, din care îmi permit să vă reţin atenţia doar cu două grafice.

Primul arată comparativ căderea burselor din timpul Marii Depresiuni, respectiv de anul trecut. Se vede cum prăbuşirea pieţei financiare de acum este mai abruptă.

Al doilea arată scăderea volumului comerţului mondial. Şi aici lucrurile sunt clare, în prezent e mai rău decât acum 80 de ani.

Criza financiară pe înţelesul tuturor

(acest text reprezintă traducerea cu uşoare modificări a unui material anonim distribuit prin poşta electronică)

Ion are o crâşmă. Pentru a-şi spori vânzările, el decide să le ofere clienţilor (majoritatea – beţivani neisprăviţi) băutură pe datorie. Îşi notează cu grijă datoria fiecărui client, ţinând astfel un bilanţ al creditelor acordate.

Pe măsură ce se răspândeşte vorba că Ion te serveşte acum în schimbul promisiunii de a plăti în viitor, numărul clienţilor creşte, iar vânzările de băutură aşişderea. Pe fază, Ion profită de ocazie şi scumpeşte ţuica şi berea.

Un consilier bancar abil îşi dă seama că afacerea lui Ion este de viitor şi îi acordă acestui un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creanţele acumulate de Ion – promisiunile de plată ale beţivanilor care îi trec pragul.

Superiorii consilierului bancar – băieţi deştepţi, cu îndelungată expertiză în mobilizarea resurselor financiare – refinanţează creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligaţiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND şi VOMITBOND. Aceste titluri financiare sunt cumpărate şi tranzacţionate apoi pe piaţa internaţională. Mulţi investitori nu înţeleg ce înseamnă aceste obligaţiuni şi cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creşte, alimentată de creşterea continuă a cotaţiilor.

Într-o bună zi, cu toate că preţurile continuă să urce, managerul de risc al unei bănci (concediat ulterior, fiindu-i reproşată atitudinea pesimistă) decide că este timpul să ceară plata datoriilor acumulate de beţivii care frecventează crâşma lui Ion.

Însă datornicii nu au cum să plătească.

Ion nu îşi poate rambursa creditul contractat de la bancă şi intră în faliment.

Obligaţiunile BEAUBOND şi BEATBOND îşi pierd 95% din valoarea. VOMITBOND stă ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se după o prăbuşire de 80%.

Furnizorii cârciumii lui Ion întâmpină serioase dificultăţi financiare, după ce clientul lor a închis porţile şi după ce obligaţiunile în care investiseră masiv şi-au pierdut valoarea. Furnizorul de ţuică este preluat de o firmă concurentă, iar fabrica de bere intră în faliment.

Banca este salvată de la faliment de către guvern, în urma unor consultări dramatice între partidele politice.

Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obţinute prin impozitele plătite de persoanele care nu consumă alcool.

În sfârşit o explicaţie inteligibilă…

În America unii inşi au început să fabrice bani

Totul este la vedere, legal. Tipăreşti bancnote la un curs fix faţă de moneda oficială – dolarul. Iar IRS-ul încurajează treaba că, deh, nu se poate se te pui împotriva inflaţiei, când asta e mai mult ca niciodată politică de stat.

Sunt curios de unde ştiu instituţiile emitente de bani-surogat când să se oprească din tipărit. Dar probabil că asta este o cu totul şi cu totul altă întrebare.

Coordonaţi-vă mai puţin, că se vede!

Fiecare paranghelie de genul Gang 20 (ce vreţi, mai nou banda s-a înmulţit) este planificată cu scopul de a întări coordonarea între principalele guverne. Pentru că, vezi Doamne, toate necazurile care cuprind economia mondială apar din cauza eşecului pieţei, eşec ce nu poate fi combătut aşa, cu una cu două, de fiecare ţară în parte, ci în mod concertat. Şi uite aşa învăţăm de la cei mai mari că lucrul în echipă face diferenţa!

Dacă analizăm atent însă cum stă treaba, nici vorbă de lipsă de coordonare. Băieţii aştia de la putere au pus la cale ciclul boom-bust (a cărui ultimă fază o traversăm în prezent) în mod cât se poate de coordonat! După cum se vede din grafic, toate băncile centrale s-au concentrat pe scăderea dobânzilor şi pe credit ieftin în anii premergători crizei, ceea ce dovedeşte, e adevărat, că au spirit de echipă, nu glumă.

Şi cum nu pot să mă abţin să nu fac apel la argumente de autoritate, după cum îmi reproşa un profesor de pe vremea când mă pregăteam să-mi susţin doctoratul, mare dreptate avea Ludwig von Mises: ce înţeleg guvernele prin “coordonare” este de fapt acţiune concertată pentru sporirea inflaţiei… adică a impozitării… adică a hoţiei.

O corelaţie există, deci putem concluziona că…

Economiştii mainstream pun mare accent pe analiza empirică. Nu te ia nimeni în serios dacă teza pe care o afirmi nu este adânc ancorată în fapte măsurabile cantitativ. Nu poţi emite nicio ipoteză fără să culegi, analizezi şi, în final, să corelezi date statistice. Economia a devenit de fapt, conform înţelepciunii convenţionale, un aparat de măsurare şi prelucrare a datelor. Raţionamentele operate deductiv sunt puse la zid; se apreciază în schimb inducţiile efectuate pe baza regresiilor şi altor metode de analiză statistică.

Doctoranzii ştiu bine despre ce vorbesc. Pentru ei am o veste bună, pe care să le-o bage sub nas profesorilor lor. Acelor genii care, în loc să le inspire pasiunea pentru logica economică îi transformă în discipolii tocilari ai unor metode cantitative pe care, sunt convins, ei înşişi nu le pricep prea bine.

După cum se ştie, de decenii (ba chiar secole) se străduiesc unii să ne explice efectele nocive ale importurilor şi să ne convingă să le limităm cumva. Ei bine, evrika! Ştiinţa economică a stabilit că importurile de lămâi duc la creşterea accidentelor rutiere, pentru că, nu-i aşa empirişti dumneavoastră, există o corelaţie evidentă între cele două elemente, după cum se poate observa din graficul de mai jos.

Convins fiind că această descoperire reprezintă abia primul pas pe calea descifrării complexelor efecte negative ale importurilor, le aştept cu nerăbdare următoarele.

Imperialismul monetar în vremuri de criză

Dacă nu vă încadraţi în categoria celor care cred în abordarea conform căreia criza a venit peste noi precum un meteorit, adică ar avea ceva origini “exogene”, atunci sunteţi de acord cu mine că este rezultatul acţiunii umane (mai mult sau mai puţin intenţionate). Aşadar, criza nu are doar părţi rele, ci şi părţi bune, care sunt însă omise în majoritatea dezbaterilor. Mai corect spus, criza este rea pentru unii şi bună pentru alţii.
Deoarece rădăcinile crizei stau în expansionismul monetar practicat de establishment-ul bancar cu consimţământul statelor occidentale (prin acea politică monetară relaxată), este clar cine are de câştigat. Nu e de mirare că promotorii inflaţiei la nivel global au dat cărţile pe faţă şi recomanda ţărilor din Europa de Est să renunţe la monedele naţionale şi să adopte euro cât mai repede.
De ce?
“Fără euro, rezolvarea problemei cumulării datoriilor în valută ar necesita reducerea masivă a cheltuielilor în unele state, în condiţiile unei rezistenţe politice în creştere”.
E clar, nu? Cu euro, nu mai trebuie reduse cheltuielile! Normal, fiindcă aderarea la euro, adică intrarea sistemelor bancare din estul Europei în sfera de creditare (“în ultimă instanţă”) a Băncii Centrale Europene (BCE) le-ar asigura toate lichidităţile de care au nevoie, pentru simplul fapt că BCE poate să fabrice euro.
Şi, în felul ăsta, toată lumea are de câştigat. Guvernele răsăritene, fiindcă astfel “rezistenţa politică” dispare. Guvernele occidentale, fiindcă pot produce astfel liniştiţi mai mulţi bani, impozitând prin inflaţie şi economiile emergente.
Am spus că toată lumea are de câştigat? Scuze, era vorba de guverne, că în rest…

Dacă mai aveţi nelămuriri în legătură cu euroizarea, citiţi Euro ca strategie politică.