Sexism şi criză

Credeaţi că după doi ani de zile aţi reuşit să dibuiţi cauzele crizei? Ei bine, vă înşelaţi.

Într-un articol amuzant prin nonsensul debitat, Anne Sibert (o autoritate în domeniu – profesor de economie şi ex-membru în consiliul guvernatorilor Fed) ne prezintă propria explicaţie: de vină este numărul disproproţionat de bărbaţi care populează sistemul financiar. Astfel, se pare că femeile deţin doar 2,5% din poziţiile de director în companiile din domeniul financiar şi, în general, 17% din poziţia de şef în toate corporaţiile luate la un loc. Iar asta nu este normal. Pentru că bărbaţii sunt mai tentaţi decât femeile să îşi asume riscuri (atenţie, fără să deţină abilităţi mai bune decât cele ale femeilor!), prezenţa lor la şefia băncilor afectează grav stabilitatea sistemului financiar.

Prevăd că în viitorul apropiat doamna Sibert sau o altă feministă va propune introducerea unei noi reglementări a sectorului financiar, prin care, în buna tradiţie politically correct să se prevadă cote de angajare în firmele din domeniu în funcţie de sex. Şi nu cred că o distribuţie echilibrată, 50% bărbaţi – 50% femei ar fi suficient. Cred că bărbaţii ar trebui excluşi complet din conducerea băncilor pentru că numai aşa eliminăm şi ultima sămânţă de overconfidence şi apetit pentru risc.

Cum nu mă văd conducând o bancă prea curând, nu am nimic împotrivă. Cred că o astfel de reglementare nu poate face mai mult rău decât au făcut celelalte dinaintea ei. Iar dacă în locul ei se elimină acordul de la Basel, mă înscriu şi eu în mişcarea feministă.

Lumea perfectă a ARACIS

Coaliţia pentru Universităţi Curate (CUC) şi Societatea Academică din România (SAR) au efectuat un clasament al integrităţii universităţilor din România. Deloc întâmplător, acest clasament arată diferit faţă de rezultatele procesului de evaluare pe care Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) îl derulează.

Domnul Ion Curtu, preşedintele ARACIS, a ripostat la acuzaţiile de nepotism şi lipsă de transparenţă de care s-ar face vinovate multe universităţi, afirmând că:
„Scopul unei universităţi este de a oferi educaţie, performanţă şi cercetare. Nepotismul sau felul guvernanţei unei universităţi nu sunt criterii de fond. Se întâmplă de multe ori, mai ales la universităţile de medicină, copiii să-i urmeze pe părinţi în profesie. Păi, pe mine nu mă interesează asta, ci dacă îşi fac într-adevăr treaba!”

Cine are dreptate?

Cred că doamna Alina Mungiu Pippidi ar trebui să se gândeasca de două ori înainte de a trage concluzii. Şi mai cred că ar trebui să renunţe total la procedurile specifice filozofiei “political correctness” pe care le-a importat de la mediul intelectual socialist din Occident.

Cred că domnul Curtu are dreptate, teoretic. Ce este mai important? Nepotismul sau performanţa? Evident, performanţa. Există o legătură între cele două? Nu neapărat – şi această constatare justifică concluzia de mai sus. Adică nu putem spune a priori că o instituţie în care se întâmplă să lucreze părinţi, copii, nepoţi, mătuşi etc. va avea performanţe mai slabe decât o instituţie în care nu există relaţii de rudenie între angajaţi. Şi cred că am încălca un drept fundamental al individului dacă i-am interzice să se angajeze într-o instituţie în care lucrează deja o rudă de-a sa.

Problema este alta. În prezent, în absenţa unui sistem educaţional privat cu adevărat concurenţial (lipsit de reglementări etatiste şi de inspectori ARACIS), nu putem spune că performanţa diverselor instituţii de învăţământ poate fi validată în mod obiectiv. Poate că nepotismul este profitabil – în sensul că aduce beneficii cumpărătorilor de servicii educaţionale, desigur – sau poate nu. Nu avem cum să ştim. În lumea perfectă a ARACIS este posibil orice.

În realitate – realitate pe care domnul Curtu o ocoleşte intenţionat, livrându-ne discursuri emoţionante despre vocaţia copiilor de a urma profesia părinţilor – lucrurile nu stau chiar aşa. Avem un sistem educaţional birocratic, prioiectat de sus în jos (planificat central), în care libera iniţiativă şi inovaţia sunt sufocate. Prin impunerea cerinţelor de acreditare şi a instituirii diplomei unice s-au introdus stimulente perverse. Un economist este un economist, de oriunde ar absolvi. Monopolizarea de către stat a producţiei de diplome (a atestării setului de abilităţi dobândite de studenţi) a dus, evident, la devalorizarea acestora prin inflaţia de diplome. Concurenţa a fost pervertită astfel de la menirea sa benefică, în care furnizorii de educaţie concurează pentru a oferi servicii superioare calitativ, la sensul în care funcţionează în dauna societăţii: furnizorii de educaţie se întrec în “a fura la cântar” oferind produse educaţionale cât mai proaste. Dacă aşa este rentabil, de ce să nu o faci?

Aşa se explică şi nepotismul care caracterizează sistemul educaţional românesc. El există nu pentru că şi-a demonstrat eficienţa pe piaţă, ci pentru că este rentabil în context birocratic. Universităţile angajează familii întregi nu pentru că acestea şi-au dovedit performanţa superioară, ci pentru că “merge”. De ce ar fi mai rentabil să angajezi profesori pe bază de competiţie transparentă, deschisă, aşa cum fac marile corporaţii sau universităţile americane?

Aşadar, domnul Curtu is right for the wrong reasons. El apără drepturile omului afirmând că nepotismul e eficient. Nu este exclus, dar nu avem nicio dovadă.

„Isărescu te iubim, că ca tine nu găsim!”

Suspectă graba cu care guvernatorul BNR a răspuns la comanda politică de promovare a programului “Prima casă”. Se zvoneşte că Mugur Isărescu vrea să îşi asigure încă un mandat la conducerea băncii centrale. Asta schimbă datele problemei, nu-i aşa, fiindcă pentru un scop atât de nobil ce nu face omul?!

Şi are toate şansele să îşi atingă scopul, pentru că, după cum discutam zilele trecute într-un cerc de prieteni, este personajul public – politic, în esenţă – cu cea mai bună imagine. Lumea crede în el aproape la fel de mult pe cât crede în Biserică. E rentabil să faci poze cu Isărescu. Aşa că, în contextul ăsta nici nu trebuie să facă prea mari eforturi, clasa politică îl va sprijini.

Este totuşi regretabil că am ajuns aici. Iar vinovaţi sunt în bună măsură economiştii şi jurnaliştii din domeniu care, în toţi aceşti ani, l-au ridicat în slăvi. E drept, România nu e un caz aparte. În SUA “maestrului” Greenspan aproape că i s-a construit un templu. Noroc că a venit criza şi i-a mai pătat onoarea. Dar, în continuare, cîştigă milioane de speech-uri-le pe care le ţine în diverse locuri.

Oare ce vedem la aceşti oameni? De ce ne par aşa inteligenţi şi infailibili? În fond, sunt la fel de “buni” ca restul conducătorilor pe care îi avem, altfel nu ar rezista în postul pe care îl ocupă decenii la rând. De ce nu îi ia nimeni la rost zdravăn, aşa cum se întâmplă cu ceilalţi demnitari? (Personal am încercat aici şi aici)

Cred că răspunsul ţine de faptul că cei mai apreciaţi economişti se află pe statul de plată al unei bănci, dacă nu chiar pe cel al băncii centrale. Există foarte puţini economişti buni dezinteresaţi. Majoritatea s-au integrat în sistem, pentru că… e rentabil.

„Prima casa” încalcă logica economică

Iniţiativa guvernului de a garanta creditele contractate de potenţialii cumpărători de case a fost criticată din multe puncte de vedere. Şi pe bună dreptate. Însă nimeni nu a observat că această măsură (ca multe alte politici guvernamentale – vezi, de exemplu, legislaţia salariului minim) va produce efecte contrare intenţiei celor care o promovează.

Consecinţa principală a măsurii va fi aceea că, stimulând cererea pentru locuinţe, va imprima o tendiţă de creştere a preţurilor – sau de încetinire a scăderii lor – depinde cum privim lucrurile. Altfel spus, în urma garantării de către guvern a creditelor imobiliare, preţurile acestor active vor fi mai mari decât ar fi fost în absenţa acestei măsuri (sper să mă înţelegeţi că aici nu este vorba de o constatare empirică, ci de una logică).

Prin urmare, „Prima casă” nu are cum să fie benefică pentru doritorii de locuinţe. Interesul potenţialilor cumpărători este cel mai bine slujit de scăderea preţurilor. Prin aşa-zise măsuri de „stimulare a cererii”, scăderea preţurilor este împiedicată. Este un non-sens să afirmi. Atunci, că îţi pasă de situaţia locativă a populaţiei.

Realitatea este că marele beneficiar al acestei măsuri este industria imobiliară, cea care îşi face probabil cruce aşteptând ca băncile să pună în practică „indicaţiile preţioase” emise de guvern. La fel cum marele beneficiar al Programului „Rabla” este industria auto. Industriaşii îşi trag astfel profiturile nu servind consumatorii, ci pe spinarea acestora.

Aşa ne trebuie.

Birocraţie – romanian style

Am avut ghinionul să pierd cartea de identitate a maşinii. Obţinerea uneia noi a presupus intrarea în luptă cu birocraţia româneasca.
Excluzând ghişeele de informaţii, la care stai bineînţeles la coadă, a trebuit să parcurg următoarele etape:

1. M-am dus să dau anunţ la Monitorul Oficial că am pierdut cartea maşinii. Am inţeles de ce MO posedă un sediu demn de o bancă imediat ce mi s-a spus că trebuie să plătesc 20 RON taxă – pentru publicarea unui anunţ de aprox. 2 x 5 cm.
2. Am revenit la MO a doua zi, pentru a lua ziarul. Plătind desigur!
3. M-am dus la Serviciul de Înmatriculări din Pipera unde m-au pus să completez un formular şi sa fac xeroxuri după buletin şi talon. Desigur că nu puteau face ei asta, doar statul nu este în slujba cetăţeanului, şi nici nu aveau un copiator în incintă, pentru că “nu pot presta servicii comerciale”. N-am înţeles acest lucru, mai ales după ce m-au trimis să plătesc şi 1 RON taxă la CEC-ul din incintă!
4. Peste drum de Poliţie, am vizitat xeroxul mafiei locale, care trăieşte chiar din pâinea pe care le-o asigură Poliţia.
5. Am ajuns în sfârşit la RAR Voluntari, unde, după ce am completat alt formular şi am mai plătit o taxă de 25 RON, mi-am aşteptat cuminte rândul pentru a-mi ridica noua carte de identitate a maşinii.

Bilanţ: 3 instituţii vizitate, 3 zile pierdute, 3 formulare completate, 4 taxe plătite, 5 drumuri efectuate.

15 miliarde pentru înarmare. Cu ce cost de oportunitate?

Autorităţile au anunţat că plănuiesc să aloce în următorii ani suma de 15 miliarde euro pentru modernizarea armatei.

Pentru o ţară ca România, cifra sună impresionant. Dacă mă gândesc doar la drumurile care ne lipsesc şi care ar putea fi construite cu banii ăştia, îmi dau seama că s-ar putea realiza 3 autostrăzi de genul Braşov-Borş, la valoarea pretinsă de Bechtel! Cu ceva mai multă chibzuinţă în administrarea banului public, s-ar putea construi de două ori pe atât. Ce preferăm? Avioane şi vase militare moderne sau 6 autostrăzi care să brăzdeze România?

Totuşi, problema costului de oportunitate poate fi pusă şi altfel. Dacă ne place atât de mult să fim la adăpost de cotropitorii străini, atunci cele 15 miliarde ar putea fi folosite pentru înarmarea întregii populaţii adulte a României. Cum o mitralieră şi muniţia aferente costă vreo mie de euro, întregul proiect ar echivala cu înarmarea până în dinţi a românilor. Sunt curios cine ar încerca să invadeze o naţiune de talia României cu o armată de 15 milioane de indivizi (adică de 6 ori mai numeroasă decât cea a Chinei).

Îmi imaginez că există destule persoane care, detestând ideea de a avea 15 milioane de concetăţeni înarmaţi, vor riposta la varianta anterioară spunând că acest gen de înarmare ar avea şi alte consecinţe. Le sfătuiesc să nu se grăbească, din două motive. În primul rând, vorbim de bunul public numit apărare naţională, nu de altceva. În al doilea rând, orice are alte consecinţe, tocmai de asta există problema costului de oportunitate.

Pasajul Basarab – ultima minune financiară a lumii?

Se ştie că, scuzaţi expresia, autostrăzile româneşti costă mult mai mult decât autostrăzile construite în oricare altă ţară a Europei. Proabbil bănuiţi că la fel stau lucrurile şi cu pasajul Basarab. Ei bine, nu va înşelaţi. Sperând totuşi că România nu poate bate recordul mondial la banii cheltuiţi cu ridicarea unui pod, am comparat costul pasajului Basarab cu preţul celui mai mare pod din lume.

Este vorba de podul inaugurat de chinezi anul trecut, în lungime de circa 40 km., care face legătura peste mare între Shanghai şi Ningbo şi care a costat aproximativ 800 de milioane de euro. Adică 20 de mil. euro pe kilometru.
Pasajul Basarab, care se întinde pe aproape 2 km., costă conform contractului şi adăugirilor ulterioare (fără a lua în calcul exproprierile) circa 140 mil. euro. Adică vreo 70 mil. euro pe km.
Deci Pasajul Basarab costă de peste 3 ori mai mult decât una din ultimele minuni tehnice ale lumii. Ceea ce face ca Pasajul Basarab să reprezinte el însuşi o minune… de inginerie financiară.

Ce nu am apucat să spun la Money Channel

Joi seara am primit invitaţia de a comenta părerile lui J. Stiglitz despre criză la Money Channel. Dincolo de cele spuse în acolo, m-a mâncat limba să mai adaug diverse lucruri care însă din motive obiective nu au încăput în spaţiul rezervat emisiunii.

În primul rând, aş fi vrut să conturez mai bine profilul intelectual al lui Stiglitz. Tipul a deţinut funcţia de economist-şef al Băncii Mondiale, de unde a fost expulzat prin 2002. În scandalul care a înconjurat plecarea sa a ieşit la iveală un foarte apetisant schimb acid de replici cu Kenneth Rogoff – un alt monstru sacru al mainstreamului economic, dar ceva mai sănătos în gândire. Aşa am aflat că domnul Stiglitz nu are doar nişte deficienţe serioase în ceea ce priveşte gândirea economică, dar şi unele carenţe legate de comportament şi moralitate.

În prezent, Stiglitz şi Krugman – aceşti Lolek şi Bolek ai ştiinţei economice de astăzi – joacă inteligent la două capete: pe de o parte au sprijinit făţiş ascensiunea lui Obama la Casa Albă şi revenirea la politicile keynesiene anticiclice (nu că le-am fi abandonat vreodată cu adevărat, dar de câteva decenii keynesismul devenise deşuet), pe de altă parte nu pierd niciun prilej pentru a declara că ce face acum administraţia americană e o greşeală!

Ce m-a enervat întotdeauna la Stiglitz, Krugman şi alţii ca ei, este tăria cu care ne dăscăleşte despre cât de prost funcţionează economia de piaţă şi cât de bine poate s-o îndrepte guvernul – un guvern cu cu oameni deştepţi („sensible economists”, după cum ar zice Krugman), „aşa ca noi” (după cum se amăgeşte Stiglitz). Cum poate cineva să ia în serios vorbele astea „apostolice” a reprezentat pentru mine un mister întotdeauna.

Nu detest totul la Stiglitz. Cercetările sale în domeniul imperfecţiunii informaţiei şi ale externalităţilor merită studiate (critic). Ce resping este partea normativă a discursului său, cea în care ne spune cum statul poate corecta eşecurile pieţei. Eroarea capitală pe care o comite Stiglitz este că din constatarea faptului că, în realitate, economia nu funcţionează potrivit modelului concurenţial perfect din manual, el trage concluzia că statul poate să o corecteze. Această abordare este ceea ce unii au numit „Nirvana economics”. Este o iluzie să crezi că intervenţia statului ar duce economia în modelul perfect, tocmai fiindcă perfecţiunea nu există. Şi apoi, intervenţia statului prezintă ea însăşi nişte costuri (riscuri), care trebuie luate în calcul atunci când o susţii. Stiglitz se rezumă la a puncta „eşecul pieţei”; nu ne spune nimic despre „externalităţile” pe care le implică politica publică. Ne spune că indivizii nu dispun de informaţii adecvate pentru a realiza tranzacţii eficiente; dar nu ne explică de ce statul ar putea dobândi informaţii mai bune. Ne spune că participanţii la piaţă nu se comportă raţional; dar nu ne arată de ce politicienii sau birocraţii sunt mai raţionali (acest argument keynesian mi l-a adus şi partenerul meu din emisiunea cu pricina, Andrei Postelnicu, după ce am coborât din platou; nu i-am oferit replica, eram mai degrabă curios să aflu cum vede el lucrurile).

Şi aşa ne întoarcem de unde am plecat. Anume că este raţional să credem ce ne spun indivizi ca Stiglitz, pentru că, nu-i aşa, ei sunt raţionali.

Post Scriptum: daţi-i totuşi crezare lui Stiglitz atunci când spune că recesiunea va fi mai lungă decât admit guverannţii.

Despre testele de stres

Redactorul unei publicaţii economice mi-a cerut azi părerea în legătură cu relevanţa testelor de stres administrate băncilor. I-am raspuns următoarele:

Aplicarea testele de stres atestă cum activitatea bancară a părăsit sfera economiei de piaţa şi a ajuns domeniu de exersare a aptitudinilor birocratice ale agenţiilor de stat.
Într-o economie cu adevărat concurenţială, determinarea nivelului optim al capitalului ţine de abilitatea antreprenorială a bancherilor: dacă acest nivel este supraevaluat, atunci banca poate ajunge în stare de insolvabilitate. Invers, un nivel prea mare al capitalului dăuneaza profitabilităţii bancii.

Sistemul bancar actual este însa cel mai reglementat domeniu economic. Practic, prin instaurarea a nenumărate reglementări, norme prudenţiale şi criterii tehnice, am ajuns să asistam la administrarea birocratică a băncilor.

Revenind la testele de stres aplicate recent în mai multe state, ele sunt suspectate de slăbiciuni tipice tuturor intervenţiilor guvernamentale: lipsă de obiectivitate, arbitrariul criteriilor folosite etc., toate cu un singur scop – promovarea clientelismului (a băncilor favorite ale statului). De fapt, într-un sistem a cărui trăsătură dominantă este hazardul moral cauzat de politica “too big to fail”, nu ne putem aştepta ca testele de stres să dezvăluie altceva decât că băncile “too big” sunt bine-sanatoase.

Adevăratul “test” pe care băncile ar trebui să îl treacă pentru a avea un sistem bancar competitiv este cel al pieţei – care presupune trierea bancherilor, implicit eliminarea celor ineficienţi. Cum însă funcţia curativă a falimentului a fost de facto abandonata graţie intervenţiei statului, noile acţiuni de control la care au fost supuse băncile arată mai degrabă stresul autorităţii politice, care bâjbâie în încercarea de a pune sistemul financiar pe roate.

Bugetarilor li se pregăteşte raţia de salariu

Legea salarizării unice a este soluţia cu care guvernul încearcă să împace diferitele categorii profesionale unite sub pălăria bugetului public. Este considerată soluţia supremă care va pune capăt pretenţiilor nesfârşite ale profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc. Dar cum de am ajuns aici?

Totul începe de la convingerea majorităţii că iniţiativa privată nu poate furniza satisfăcător anumite bunuri – aşa-zisele bunuri publice. Aceasta este o idee foarte dubioasă – în ciuda faptului că unii economişti, precum J. Stiglitz, au devenit „notorious” (altiminteri nu pot să le spun) până la Nobel filozofând pe marginea ei. Dar să trecem peste. Să zicem că educaţia sau securitatea nu o putem cumpăra pe piaţă, precum pâinea sau maşina. Să acceptăm arguendo că aceste bunuri pot fi oferite doar în mod colectiv, de către autoritatea publică.

Aşa stând lucrurile, situaţia nu este tocmai roz. Pentru că există felurite bunuri publice, drept pentru care există o varietate de categorii funcţionăreşti ocupate cu furnizarea lor. Iar aceste grupuri sunt inegale – ca număr, forţă, abilităţi intelectuale ş.a.m.d. Grupurile acestea – de interese, le putem spune fără să ne ruşinăm – urmăresc să prospere, ca de altfel toată lumea. Şi principala pârghie pe care o au la dispoziţie este negocierea cu guvernul pentru stabilirea salariilor. Acum, autoritatea politică nu este nici ea indiferentă la varietatea grupurilor de interese: unele aduc voturi mai multe decât altele. Aşa încât, în urma negocierilor colective rezultă o structură a salariilor. Cei cu mai multă putere de influenţă câştigă în raport cu ceilalţi. Iar teoria economică ne explică şi de ce, de exemplu, sindicatul Metrorex a obţinut întotdeauna sporuri de venit mai mari decât sindicatul profesorilor (primul este un grup relativ restrâns numeric, unde posibilitatea de „free-riding” este redusă, şi deţine/oferă o resursă/serviciu „cheie”).

Inegalitatea de tratament salarial care rezultă nu este însă acceptabilă la infinit de restul colectivităţii. Şi uite aşa apare o competiţie prin care fiecare încearcă să-şi adjudece o porţie cât mai mare din cazanul comun. Scandalurile, grevele şi abuzurile salariale se succed până devin şocante. Aşa am ajuns unde suntem astăzi.
Din păcate, ca soluţie la raritatea resurselor bugetare, politicienii au ajuns la concluzia că problema poate fi rezolvată prin raţionalizarea – în sens comunist, însemnând planificarea – salariilor. La fel cum în alte vremuri, când ansamblul resurselor era controlat centralizat, planificarea şi distribuirea de raţii (de alimente – populaţiei, de materii prime – industriei) devenise regula de alocare în economie. Din păcate, spun iar, impunerea unei grile de salarizare unice nu va rezolva neînţelegerile sociale. Acest lucru este oricum vizibil deja din declaraţiile ofticate ale unor sindicalişti care se simt neîndreptăţiţi. Mai mult, va agrava ineficienţa sistemului, deoarece „îngheaţă” practic valoarea relativă a salariilor din diversele sectoare. În economia de piaţă, preţurilor (deci şi veniturile) fluctuează continuu, reflectând schimbările survenite în preferinţele consumatorilor, disponibilitatea resurselor şi calitatea tehnologiei. Schimbarea preturilor relative este un fenomen direct asociat cu procesul de funcţionare al pieţei. Nu putem vorbi de economie de piaţă dacă se stabileşte a priori că un automobil valorează cât 100 de biciclete; sau că unui mecanic auto i se cuvine de 10,57 ori mai mult decât unui paznic de noapte.

Legea salarizării unice este o lege socialistă. Nu doar că nu are nimic de-a face cu justiţia socială (nimic mai mult decât are celebrul dicton „Să se dea câte una la fiecare, ca să ajungă la toată lumea!”), dar va promova ineficienţa pe noi culmi şi mai înalte. Gândiţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o asemenea lege la începutul anilor 1990. Dacă raportul dintre salariul unui inginer, cel al unui jurist şi cel al unui economist ar fi fost ferm stabilit. Falimentul “producţiei de ingineri” şi “boom-ul economiştilor şi juriştilor” – fenomen benefic rezultat din funcţionarea pieţei, care a decis că anumite calificări nu mai sunt căutate, fiind nevoie în schimb de altele – ar fi fost în bună măsură distorsionat.

Care ar fi cea mai bună soluţie?

Este clar că deciziile colective sunt îmbibate cu ineficienţă şi injustiţie. Reforma trebuie făcută în două direcţii: pe de o parte, privatizarea cât mai multor servicii publice şi, pe de altă parte, dezagregarea producţiei de bunuri publice la un nivel cât mai apropiat de cel al consumatorului final. Această a doua soluţie nu reprezintă altceva decât descentralizarea despre care se tot vorbeşte în ultima vreme, dar care probabil nu se va realiza. Descentralizarea profundă şi autonomia financiară (cât mai deplină) a colectivităţilor locale (cât mai strict delimitate) ar aduce rezultate de 100 de ori mai bune decât echitatea prin uniformizare la nivel naţional. De pildă, conform legii salarizării unice propuse de guvernanţi, poliţistul, medicul şi profesorul vor avea acelaşi salariu indiferent daca îşi exercită slujba în Bucureşti sau la Caracal. De ce este acest lucru just nu ni se explică. Nici politicienii nici sindicaliştii nu au interesul să o facă. Prin urmare, dacă dorim mai multă echitate şi eficienţă, trebuie să le luăm acestor oameni capacitatea de a ne impune propria lor viziune, limitată la atingerea unor obiective personale meschine.

Un economist “genial” vrea abolirea monedei

Numele lui e Willem Buiter, ditamai profesorul de economie la London School of Economics – altădată şcoală bună, dar de la o vreme plină de “genii” ale căror inepţii le întorci cu lopata.

Într-un articol din Financial Times, profesorul trăznit ne demonstrează cum poate statul să scadă şi mai mult rata dobânzii; adică, să o scadă sub zero. Căci, se pare, asta ar fi soluţia ieşirii din criză.

Cea mai simplă cale ar fi abolirea monedei, adică a semnelor fizice (bancnotele) pe care le folosim astăzi când facem cumpărăturile, şi circulaţia exclusivă a banilor electronici. Practic, moneda ar deveni doar o unitate de cont. Averea noastră lichidă ar consta în simple cifre asociate unui cont. Ar fi foarte simplu pentru stat să impoziteze suma din cont proporţional cu durata deţinerii ei, aplicând astfel o dobândă negativă. Cu cât păstrezi mai mult timp “suma” respectivă în cont, cu atât ea scade!

Articolul e fabulos prin prostiile debitate şi pentru că nu le pot spune mai bine decât autorul însuşi, vă las să le descoperiţi singuri. Cum prostiile respective nu sunt originale, ci doar împrumutate de la alte “genii” din alte vremuri, un recurs la istorie ar fi indicat pentru a înţelege mai mult (search Silvio Gesell pe Google e un bun început).

Până una-alta, se cuvine să remarcăm întoarcerea marxism-leninismului în economie. Mai ţine cineva minte că după revoluţia bolşevică ruşii au vrut să facă exact lucrul pe care îl susţine profesorul de economie capitalistă de astăzi? Cei care au crezut că socialismul ştiinţific e o contradicţie în termeni au acum ocazia să mai reflecteze. Socialismul are haine mai ştiinţifice ca niciodată.

Apoi, să ne gândim un pic la consecinţele măsurii propuse. După abolirea banilor fizici, moneda încetează să mai fie un bun economic. De fapt, încetează de tot. Băncile nu ar mai avea nevoie, de exemplu, să păstreze rezerve, pentru că nimeni nu ar mai avea ce/de ce să retragă din bănci. Şi atunci, cum multiplicatorul monetar ar tinde la infinit, masa monetară ar fi indeterminabilă, iar nivelul preţurilor aşijderea.

Ei da, dar nu ar fi ceva?!

Mai uşor cu entuziasmul relansării economice

Bine că mai există şi economişti ceva mai realişti. Nouriel Roubini şi Kenneth Rogoff şi-au expus părerea despre şansele reluării creşterii economice anul acesta – aşa cum vizionarii conducători politici ne asigură. Nu doar că este mai realist să credem că recesiunea se va prelungi dar, şi mai important, atunci când vom ieşi din criză o vom face pe burtă.

Motivul? Socializarea pierderilor gripează mecanismul pieţei de alocare a resurselor. Faptul că erorile şi pierderile nu sunt suportate de cei care le-au făcut, ci sunt distribuite pe umerii tuturor, prin inflaţie şi impozitare (cei doi economişti vorbesc de impactul deficitelor bugetare), nu stimulează economia, ci îi pune piedică. Practic, socializarea pierderilor echivalează cu exproprierea celor productivi, cei care împing economia înainte. Doar dacă efortul lor este încununat de succes putem vorbi de ieşirea din criză. Dar fără să putem spune că planurile de salvare au vreun merit în acest sens, din contră.

Problema este că socializarea pierderilor a devenit o regulă în ultimele decenii, iar efectele sunt acum mai evidente ca oricând. Avem expropriere instituţionalizată. Hazardul moral nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Din ce în ce mai mulţi indivizi părăsesc metoda economică de a crea avuţie (muncă cinstită, talent antreprenorial) pentru a intra în grupul celor care îşi asigură existenţa prin mijloace politice, devenind beneficiarii exproprierii celorlalţi. Este o evoluţie cu final telefonat. La capătul ei ne aşteaptă crize din ce în ce mai mari şi letargie economică de tip japonez.