Ce nu am apucat să spun la Money Channel
Joi seara am primit invitaţia de a comenta părerile lui J. Stiglitz despre criză la Money Channel. Dincolo de cele spuse în acolo, m-a mâncat limba să mai adaug diverse lucruri care însă din motive obiective nu au încăput în spaţiul rezervat emisiunii.
În primul rând, aş fi vrut să conturez mai bine profilul intelectual al lui Stiglitz. Tipul a deţinut funcţia de economist-şef al Băncii Mondiale, de unde a fost expulzat prin 2002. În scandalul care a înconjurat plecarea sa a ieşit la iveală un foarte apetisant schimb acid de replici cu Kenneth Rogoff – un alt monstru sacru al mainstreamului economic, dar ceva mai sănătos în gândire. Aşa am aflat că domnul Stiglitz nu are doar nişte deficienţe serioase în ceea ce priveşte gândirea economică, dar şi unele carenţe legate de comportament şi moralitate.
În prezent, Stiglitz şi Krugman – aceşti Lolek şi Bolek ai ştiinţei economice de astăzi – joacă inteligent la două capete: pe de o parte au sprijinit făţiş ascensiunea lui Obama la Casa Albă şi revenirea la politicile keynesiene anticiclice (nu că le-am fi abandonat vreodată cu adevărat, dar de câteva decenii keynesismul devenise deşuet), pe de altă parte nu pierd niciun prilej pentru a declara că ce face acum administraţia americană e o greşeală!
Ce m-a enervat întotdeauna la Stiglitz, Krugman şi alţii ca ei, este tăria cu care ne dăscăleşte despre cât de prost funcţionează economia de piaţă şi cât de bine poate s-o îndrepte guvernul – un guvern cu cu oameni deştepţi („sensible economists”, după cum ar zice Krugman), „aşa ca noi” (după cum se amăgeşte Stiglitz). Cum poate cineva să ia în serios vorbele astea „apostolice” a reprezentat pentru mine un mister întotdeauna.
Nu detest totul la Stiglitz. Cercetările sale în domeniul imperfecţiunii informaţiei şi ale externalităţilor merită studiate (critic). Ce resping este partea normativă a discursului său, cea în care ne spune cum statul poate corecta eşecurile pieţei. Eroarea capitală pe care o comite Stiglitz este că din constatarea faptului că, în realitate, economia nu funcţionează potrivit modelului concurenţial perfect din manual, el trage concluzia că statul poate să o corecteze. Această abordare este ceea ce unii au numit „Nirvana economics”. Este o iluzie să crezi că intervenţia statului ar duce economia în modelul perfect, tocmai fiindcă perfecţiunea nu există. Şi apoi, intervenţia statului prezintă ea însăşi nişte costuri (riscuri), care trebuie luate în calcul atunci când o susţii. Stiglitz se rezumă la a puncta „eşecul pieţei”; nu ne spune nimic despre „externalităţile” pe care le implică politica publică. Ne spune că indivizii nu dispun de informaţii adecvate pentru a realiza tranzacţii eficiente; dar nu ne explică de ce statul ar putea dobândi informaţii mai bune. Ne spune că participanţii la piaţă nu se comportă raţional; dar nu ne arată de ce politicienii sau birocraţii sunt mai raţionali (acest argument keynesian mi l-a adus şi partenerul meu din emisiunea cu pricina, Andrei Postelnicu, după ce am coborât din platou; nu i-am oferit replica, eram mai degrabă curios să aflu cum vede el lucrurile).
Şi aşa ne întoarcem de unde am plecat. Anume că este raţional să credem ce ne spun indivizi ca Stiglitz, pentru că, nu-i aşa, ei sunt raţionali.
Post Scriptum: daţi-i totuşi crezare lui Stiglitz atunci când spune că recesiunea va fi mai lungă decât admit guverannţii.
Blogway iti zice Salut | Bogdan Glăvan | 
mai 23, 2009 11:50 am
Un comentariu
Other Links to this Post
Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URI
Subscribe
By Anca, iulie 20, 2009 @ 4:26 pm
Problema este ca statul se comporta ca un medic care aplica acelasi tratament pacientului, desi ii este cunoscut faptul ca acesta a avut efecte adverse destul de grave in trecut. Medicul este convins insa de faptul ca acesta este cel mai bun remediu, iar pacientul nu are ce altceva sa faca decat sa il accepte si sa suporte consecintele. Pacientul isi doreste ca medicul sa il ajute, insa numai medicul poate decide in ce mod il va ajuta. Sub pretextul rugamintilor pacientului de a il insanatosi, medicul gaseste scuze pentru a aplica tratamentul sau preferat. Odata deschis acest canal interventionist, se va inchide greu si cu mari eforturi, punand in pericol sanatatea pacientului.
A da vina pe “piata” (ca si cum piata ar lua decizii de una singura!) este cel mai usor lucru pentru politicieni; acestia nu mai pot fi acuzati de nimic, deoarece pe piata libera actioneaza doar mana invizibila. Alan Greenspan, fostul presedinte FED, a declarat recent ca nu este vinovat de producerea crizei creditelor. Conform spuselor acestuia, vina apartine investitorilor si nu a politicii monetare relaxate practicate de FED. Poate ca raspunsul la o anumita intrebare ar putea sa clarifice aceasta situatie. Daca un copil este obez, a cui este vina? A copilului sau a parintilor?