Ce nu am apucat să spun la Money Channel

Joi seara am primit invitaţia de a comenta părerile lui J. Stiglitz despre criză la Money Channel. Dincolo de cele spuse în acolo, m-a mâncat limba să mai adaug diverse lucruri care însă din motive obiective nu au încăput în spaţiul rezervat emisiunii.

În primul rând, aş fi vrut să conturez mai bine profilul intelectual al lui Stiglitz. Tipul a deţinut funcţia de economist-şef al Băncii Mondiale, de unde a fost expulzat prin 2002. În scandalul care a înconjurat plecarea sa a ieşit la iveală un foarte apetisant schimb acid de replici cu Kenneth Rogoff – un alt monstru sacru al mainstreamului economic, dar ceva mai sănătos în gândire. Aşa am aflat că domnul Stiglitz nu are doar nişte deficienţe serioase în ceea ce priveşte gândirea economică, dar şi unele carenţe legate de comportament şi moralitate.

În prezent, Stiglitz şi Krugman – aceşti Lolek şi Bolek ai ştiinţei economice de astăzi – joacă inteligent la două capete: pe de o parte au sprijinit făţiş ascensiunea lui Obama la Casa Albă şi revenirea la politicile keynesiene anticiclice (nu că le-am fi abandonat vreodată cu adevărat, dar de câteva decenii keynesismul devenise deşuet), pe de altă parte nu pierd niciun prilej pentru a declara că ce face acum administraţia americană e o greşeală!

Ce m-a enervat întotdeauna la Stiglitz, Krugman şi alţii ca ei, este tăria cu care ne dăscăleşte despre cât de prost funcţionează economia de piaţă şi cât de bine poate s-o îndrepte guvernul – un guvern cu cu oameni deştepţi („sensible economists”, după cum ar zice Krugman), „aşa ca noi” (după cum se amăgeşte Stiglitz). Cum poate cineva să ia în serios vorbele astea „apostolice” a reprezentat pentru mine un mister întotdeauna.

Nu detest totul la Stiglitz. Cercetările sale în domeniul imperfecţiunii informaţiei şi ale externalităţilor merită studiate (critic). Ce resping este partea normativă a discursului său, cea în care ne spune cum statul poate corecta eşecurile pieţei. Eroarea capitală pe care o comite Stiglitz este că din constatarea faptului că, în realitate, economia nu funcţionează potrivit modelului concurenţial perfect din manual, el trage concluzia că statul poate să o corecteze. Această abordare este ceea ce unii au numit „Nirvana economics”. Este o iluzie să crezi că intervenţia statului ar duce economia în modelul perfect, tocmai fiindcă perfecţiunea nu există. Şi apoi, intervenţia statului prezintă ea însăşi nişte costuri (riscuri), care trebuie luate în calcul atunci când o susţii. Stiglitz se rezumă la a puncta „eşecul pieţei”; nu ne spune nimic despre „externalităţile” pe care le implică politica publică. Ne spune că indivizii nu dispun de informaţii adecvate pentru a realiza tranzacţii eficiente; dar nu ne explică de ce statul ar putea dobândi informaţii mai bune. Ne spune că participanţii la piaţă nu se comportă raţional; dar nu ne arată de ce politicienii sau birocraţii sunt mai raţionali (acest argument keynesian mi l-a adus şi partenerul meu din emisiunea cu pricina, Andrei Postelnicu, după ce am coborât din platou; nu i-am oferit replica, eram mai degrabă curios să aflu cum vede el lucrurile).

Şi aşa ne întoarcem de unde am plecat. Anume că este raţional să credem ce ne spun indivizi ca Stiglitz, pentru că, nu-i aşa, ei sunt raţionali.

Post Scriptum: daţi-i totuşi crezare lui Stiglitz atunci când spune că recesiunea va fi mai lungă decât admit guverannţii.

Despre testele de stres

Redactorul unei publicaţii economice mi-a cerut azi părerea în legătură cu relevanţa testelor de stres administrate băncilor. I-am raspuns următoarele:

Aplicarea testele de stres atestă cum activitatea bancară a părăsit sfera economiei de piaţa şi a ajuns domeniu de exersare a aptitudinilor birocratice ale agenţiilor de stat.
Într-o economie cu adevărat concurenţială, determinarea nivelului optim al capitalului ţine de abilitatea antreprenorială a bancherilor: dacă acest nivel este supraevaluat, atunci banca poate ajunge în stare de insolvabilitate. Invers, un nivel prea mare al capitalului dăuneaza profitabilităţii bancii.

Sistemul bancar actual este însa cel mai reglementat domeniu economic. Practic, prin instaurarea a nenumărate reglementări, norme prudenţiale şi criterii tehnice, am ajuns să asistam la administrarea birocratică a băncilor.

Revenind la testele de stres aplicate recent în mai multe state, ele sunt suspectate de slăbiciuni tipice tuturor intervenţiilor guvernamentale: lipsă de obiectivitate, arbitrariul criteriilor folosite etc., toate cu un singur scop – promovarea clientelismului (a băncilor favorite ale statului). De fapt, într-un sistem a cărui trăsătură dominantă este hazardul moral cauzat de politica “too big to fail”, nu ne putem aştepta ca testele de stres să dezvăluie altceva decât că băncile “too big” sunt bine-sanatoase.

Adevăratul “test” pe care băncile ar trebui să îl treacă pentru a avea un sistem bancar competitiv este cel al pieţei – care presupune trierea bancherilor, implicit eliminarea celor ineficienţi. Cum însă funcţia curativă a falimentului a fost de facto abandonata graţie intervenţiei statului, noile acţiuni de control la care au fost supuse băncile arată mai degrabă stresul autorităţii politice, care bâjbâie în încercarea de a pune sistemul financiar pe roate.

Bugetarilor li se pregăteşte raţia de salariu

Legea salarizării unice a este soluţia cu care guvernul încearcă să împace diferitele categorii profesionale unite sub pălăria bugetului public. Este considerată soluţia supremă care va pune capăt pretenţiilor nesfârşite ale profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc. Dar cum de am ajuns aici?

Totul începe de la convingerea majorităţii că iniţiativa privată nu poate furniza satisfăcător anumite bunuri – aşa-zisele bunuri publice. Aceasta este o idee foarte dubioasă – în ciuda faptului că unii economişti, precum J. Stiglitz, au devenit „notorious” (altiminteri nu pot să le spun) până la Nobel filozofând pe marginea ei. Dar să trecem peste. Să zicem că educaţia sau securitatea nu o putem cumpăra pe piaţă, precum pâinea sau maşina. Să acceptăm arguendo că aceste bunuri pot fi oferite doar în mod colectiv, de către autoritatea publică.

Aşa stând lucrurile, situaţia nu este tocmai roz. Pentru că există felurite bunuri publice, drept pentru care există o varietate de categorii funcţionăreşti ocupate cu furnizarea lor. Iar aceste grupuri sunt inegale – ca număr, forţă, abilităţi intelectuale ş.a.m.d. Grupurile acestea – de interese, le putem spune fără să ne ruşinăm – urmăresc să prospere, ca de altfel toată lumea. Şi principala pârghie pe care o au la dispoziţie este negocierea cu guvernul pentru stabilirea salariilor. Acum, autoritatea politică nu este nici ea indiferentă la varietatea grupurilor de interese: unele aduc voturi mai multe decât altele. Aşa încât, în urma negocierilor colective rezultă o structură a salariilor. Cei cu mai multă putere de influenţă câştigă în raport cu ceilalţi. Iar teoria economică ne explică şi de ce, de exemplu, sindicatul Metrorex a obţinut întotdeauna sporuri de venit mai mari decât sindicatul profesorilor (primul este un grup relativ restrâns numeric, unde posibilitatea de „free-riding” este redusă, şi deţine/oferă o resursă/serviciu „cheie”).

Inegalitatea de tratament salarial care rezultă nu este însă acceptabilă la infinit de restul colectivităţii. Şi uite aşa apare o competiţie prin care fiecare încearcă să-şi adjudece o porţie cât mai mare din cazanul comun. Scandalurile, grevele şi abuzurile salariale se succed până devin şocante. Aşa am ajuns unde suntem astăzi.
Din păcate, ca soluţie la raritatea resurselor bugetare, politicienii au ajuns la concluzia că problema poate fi rezolvată prin raţionalizarea – în sens comunist, însemnând planificarea – salariilor. La fel cum în alte vremuri, când ansamblul resurselor era controlat centralizat, planificarea şi distribuirea de raţii (de alimente – populaţiei, de materii prime – industriei) devenise regula de alocare în economie. Din păcate, spun iar, impunerea unei grile de salarizare unice nu va rezolva neînţelegerile sociale. Acest lucru este oricum vizibil deja din declaraţiile ofticate ale unor sindicalişti care se simt neîndreptăţiţi. Mai mult, va agrava ineficienţa sistemului, deoarece „îngheaţă” practic valoarea relativă a salariilor din diversele sectoare. În economia de piaţă, preţurilor (deci şi veniturile) fluctuează continuu, reflectând schimbările survenite în preferinţele consumatorilor, disponibilitatea resurselor şi calitatea tehnologiei. Schimbarea preturilor relative este un fenomen direct asociat cu procesul de funcţionare al pieţei. Nu putem vorbi de economie de piaţă dacă se stabileşte a priori că un automobil valorează cât 100 de biciclete; sau că unui mecanic auto i se cuvine de 10,57 ori mai mult decât unui paznic de noapte.

Legea salarizării unice este o lege socialistă. Nu doar că nu are nimic de-a face cu justiţia socială (nimic mai mult decât are celebrul dicton „Să se dea câte una la fiecare, ca să ajungă la toată lumea!”), dar va promova ineficienţa pe noi culmi şi mai înalte. Gândiţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o asemenea lege la începutul anilor 1990. Dacă raportul dintre salariul unui inginer, cel al unui jurist şi cel al unui economist ar fi fost ferm stabilit. Falimentul “producţiei de ingineri” şi “boom-ul economiştilor şi juriştilor” – fenomen benefic rezultat din funcţionarea pieţei, care a decis că anumite calificări nu mai sunt căutate, fiind nevoie în schimb de altele – ar fi fost în bună măsură distorsionat.

Care ar fi cea mai bună soluţie?

Este clar că deciziile colective sunt îmbibate cu ineficienţă şi injustiţie. Reforma trebuie făcută în două direcţii: pe de o parte, privatizarea cât mai multor servicii publice şi, pe de altă parte, dezagregarea producţiei de bunuri publice la un nivel cât mai apropiat de cel al consumatorului final. Această a doua soluţie nu reprezintă altceva decât descentralizarea despre care se tot vorbeşte în ultima vreme, dar care probabil nu se va realiza. Descentralizarea profundă şi autonomia financiară (cât mai deplină) a colectivităţilor locale (cât mai strict delimitate) ar aduce rezultate de 100 de ori mai bune decât echitatea prin uniformizare la nivel naţional. De pildă, conform legii salarizării unice propuse de guvernanţi, poliţistul, medicul şi profesorul vor avea acelaşi salariu indiferent daca îşi exercită slujba în Bucureşti sau la Caracal. De ce este acest lucru just nu ni se explică. Nici politicienii nici sindicaliştii nu au interesul să o facă. Prin urmare, dacă dorim mai multă echitate şi eficienţă, trebuie să le luăm acestor oameni capacitatea de a ne impune propria lor viziune, limitată la atingerea unor obiective personale meschine.

Un economist “genial” vrea abolirea monedei

Numele lui e Willem Buiter, ditamai profesorul de economie la London School of Economics – altădată şcoală bună, dar de la o vreme plină de “genii” ale căror inepţii le întorci cu lopata.

Într-un articol din Financial Times, profesorul trăznit ne demonstrează cum poate statul să scadă şi mai mult rata dobânzii; adică, să o scadă sub zero. Căci, se pare, asta ar fi soluţia ieşirii din criză.

Cea mai simplă cale ar fi abolirea monedei, adică a semnelor fizice (bancnotele) pe care le folosim astăzi când facem cumpărăturile, şi circulaţia exclusivă a banilor electronici. Practic, moneda ar deveni doar o unitate de cont. Averea noastră lichidă ar consta în simple cifre asociate unui cont. Ar fi foarte simplu pentru stat să impoziteze suma din cont proporţional cu durata deţinerii ei, aplicând astfel o dobândă negativă. Cu cât păstrezi mai mult timp “suma” respectivă în cont, cu atât ea scade!

Articolul e fabulos prin prostiile debitate şi pentru că nu le pot spune mai bine decât autorul însuşi, vă las să le descoperiţi singuri. Cum prostiile respective nu sunt originale, ci doar împrumutate de la alte “genii” din alte vremuri, un recurs la istorie ar fi indicat pentru a înţelege mai mult (search Silvio Gesell pe Google e un bun început).

Până una-alta, se cuvine să remarcăm întoarcerea marxism-leninismului în economie. Mai ţine cineva minte că după revoluţia bolşevică ruşii au vrut să facă exact lucrul pe care îl susţine profesorul de economie capitalistă de astăzi? Cei care au crezut că socialismul ştiinţific e o contradicţie în termeni au acum ocazia să mai reflecteze. Socialismul are haine mai ştiinţifice ca niciodată.

Apoi, să ne gândim un pic la consecinţele măsurii propuse. După abolirea banilor fizici, moneda încetează să mai fie un bun economic. De fapt, încetează de tot. Băncile nu ar mai avea nevoie, de exemplu, să păstreze rezerve, pentru că nimeni nu ar mai avea ce/de ce să retragă din bănci. Şi atunci, cum multiplicatorul monetar ar tinde la infinit, masa monetară ar fi indeterminabilă, iar nivelul preţurilor aşijderea.

Ei da, dar nu ar fi ceva?!

Mai uşor cu entuziasmul relansării economice

Bine că mai există şi economişti ceva mai realişti. Nouriel Roubini şi Kenneth Rogoff şi-au expus părerea despre şansele reluării creşterii economice anul acesta – aşa cum vizionarii conducători politici ne asigură. Nu doar că este mai realist să credem că recesiunea se va prelungi dar, şi mai important, atunci când vom ieşi din criză o vom face pe burtă.

Motivul? Socializarea pierderilor gripează mecanismul pieţei de alocare a resurselor. Faptul că erorile şi pierderile nu sunt suportate de cei care le-au făcut, ci sunt distribuite pe umerii tuturor, prin inflaţie şi impozitare (cei doi economişti vorbesc de impactul deficitelor bugetare), nu stimulează economia, ci îi pune piedică. Practic, socializarea pierderilor echivalează cu exproprierea celor productivi, cei care împing economia înainte. Doar dacă efortul lor este încununat de succes putem vorbi de ieşirea din criză. Dar fără să putem spune că planurile de salvare au vreun merit în acest sens, din contră.

Problema este că socializarea pierderilor a devenit o regulă în ultimele decenii, iar efectele sunt acum mai evidente ca oricând. Avem expropriere instituţionalizată. Hazardul moral nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Din ce în ce mai mulţi indivizi părăsesc metoda economică de a crea avuţie (muncă cinstită, talent antreprenorial) pentru a intra în grupul celor care îşi asigură existenţa prin mijloace politice, devenind beneficiarii exproprierii celorlalţi. Este o evoluţie cu final telefonat. La capătul ei ne aşteaptă crize din ce în ce mai mari şi letargie economică de tip japonez.

Justiţie nelimitată

Între închisoare preventivă pentru 29 de zile şi condamnarea definitivă la 3 ani cu suspendare

În materie de justiţie, în România totul este posibil. Cetăţeni despre care se presupune că au adus diverse ofense legii (suspecţi de furt, corupţie etc.) sunt urmăriţi cu îndârjire de procurori şi trimişi la închisoare preventivă de judecători. În direct şi la ore de maximă audienţă aflăm că reprezintă un pericol public şi trebuie izolaţi de societate. Simultan, cetăţeni care au comis fapte de o violenţă extremă (accidente rutiere mortale) sau au afectat grav sănătatea altora (trafic de droguri) sunt trataţi cu blândeţe paternală. Justiţia le-a bătut obrazul cu degetul condamnându-i definitiv, după care le-a spălat onoarea lăsându-i să circule liberi printer noi.

Aceste decizii contradictorii (faţă de spiritul Legii), dacă nu complet aberante, ilustrează perfect ineficienţa cronică a întreprinderii de stat. Căci sistemul judiciar este exact acest lucru: un monopol de stat. De fapt, cea mai cunoscută definiţie a statului se bazează reliefează tocmai rolul său de monopolist al justiţiei şi securităţii pe un teritoriu dat.

În ciuda reformărilor succesive, sistemul continuă să rămână putred de carenţe. Cei care îşi imaginează că prin alte şi alte măsuri de faţadă, justiţia poate fi îmbunătăţită se înşeală. În ţările comuniste, directorii de fabrici erau permanent ameninţaţi cu subminarea naţiunii dacă nu reuşeau să îndeplinească “indicaţiile preţioase” trasate de la centru. Dar asta nu a împiedicat Cuba să pună în circulaţie trenuri ale căror locomotive erau echipate cu pluguri pentru îndepărtat zăpada; nici Germania de Est să vândă Trabantul la un preţ mai mic decât costul materialelor din care era compus, nici România să vândă motorină la un preţ mai mic decât cel corespunzător aceleiaşi cantităţi de ţiţei. În ciuda unei adevărate propagande anti-risipă, funcţionarea întreprinderii de stat era oricum dar nu eficientă.

Aşadar, nu este de mirare că judecătoriile şi tribunalele funcţionează aşa cum o fac. În absenţa stimulentelor oferite de proprietatea privată şi concurenţă, judecătorii se fac că muncesc. Aşa cum se fac că muncesc superiorii lor, cei însărcinaţi să-i supravegheze şi controleze. În vreme ce restul lumii se face că-i plăteşte – pentru că nimeni nu plăteşte direct acestor oameni pentru serviciul prestat.
Mulţi au crezut că inamovibilitatea va rezolva problema. Fals, pentru că judecătorii au ajuns imuni în faţa presiunilor politice, rămânând la fel de imuni în faţa nevoilor cetăţenilor. De fapt, justiţia va merge bine atunci când sistemul va înceta să fie inamovibil în faţa cetăţeanului, adică în raport cu cel care îl finanţează. În prezent, nu există stimulente pentru ca lucrurile să stea altfel. Tot absenţa stimulentelor este responsabilă şi pentru calitatea proastă a capitalului uman angajat în tribunale. Mai mult chiar decât în şcolile şi universităţile de stat (raiul puturoşilor), tribunalele sunt împănate de indivizi complet dezinteresaţi de meseria lor. Şi de ce ar fi interesaţi să se dezvolte profesional, dacă oricum conceptul de concediere nu există? La fel cum mulţi profesori tratează superficial studenţii, mulţumindu-se să evalueze într-un minut efortul depus de aceştia într-un semestru întreg, la fel mulţi judecători examinează lapidar dosarul din faţa sa. La fel cum am ajuns să avem fabrici de diplome şi de absolvenţi, la fel avem fabrici de dosare. Şi scandaluri fără număr.

Se vor mai aplica reforme. Dacă însă scopul lor nu este stimularea calităţii actului de justiţie, degeaba. Iar stimulentele pot veni din două locuri: fie din upgradarea morală a celui pus să facă dreptate (cred că trebuie să mai aşteptăm asta), fie din punerea lui în concurenţă cu alţii. Personal, cred că introducerea concurenţei în justiţie, deşi o măsură extrem de improbabilă într-un mediul intelectual contaminat masiv de credinţa oarbă în virtuţile statului, ar avea cele mai rapide efecte benefice. O privatizare chiar şi parţială a justiţiei, prin deschiderea competiţiei între tribunale private, ar rezolva problema stimulentelor. În fond, justiţia este proastă nu pentru că nu avem legi adecvate (nu neg că pe alocuri aceast argument este adevărat), ci pentru că este aplicată/interpretată prost. Concurenţa între judecători privaţi, măcar la nivelul primei instanţe şi a celei de apel/recurs ar schimba lucrurile.

Reforma propusă poate părea nerealistă, dar doar în ochii celor obişnuiţi cu eterne promisiuni pragmatice. În fond, trebuie să realizăm că tribunalele nu ne oferă servicii altceva decât servicii. Ce le separă de serviciile pe care ni le oferă băncile, de exemplu, nu este decât obişnuinţa oamenilor de a le privi altfel. Adevărul este însă că nu am auzit până acum argumente solide pentru care serviciile judecătoreşti să nu poată fi furnizate pe piaţă. Dacă ar exista un asemenea argument, atunci el ar fi valabil şi pentru bănci şi pentru multe alte instituţii, ceea ce puţini dintre noi putem accepta. În realitatea justiţia ar avea de cîştigat dacă oameniiar fi liberi să aleagă curtea judecătorească în faţa căreia să îşi caute dreptatea, la fel cum acum sunt liberi să îşi aleagă banca potrivită sau avocatul pe care îl doresc.

Descentralizare prin planificare centrală

Guvernul ne oferă un nou subiect de discuţie: legile descentralizării.

În fond, care este rostul descentralizării?

Furnizarea bunurilor publice (sănătate, educaţie, poliţie) suferă, printre altele, de o deficienţă majoră: administratorii instituţiilor publice nu sunt stimulaţi să ofere bunuri în calitatea şi cantitatea dorită de cetăţeni, deoarece nu sunt stimulaţi să lucreze în folosul cetăţeanului şi nu deţin informaţii adecvate despre nevoile cetăţenilor.

Cu cât furnizarea de bunuri publice este organizată la un nivel de agregare mai înalt – nivelul naţional, de exemplu – cu atât problemele menţionate se acutizează.

Descentralizarea are un scop nobil. Ea sporeşte eficienţa economică şi transparenţa procesului democratic, deoarece facilitează conexiunea dintre furnizorul de resurse – contribuabilul – şi prestatorul de servicii – instituţia publică. Pe de o parte, ea responsabilizează instituţiile publice în faţa comunităţilor locale, reducând „deficitul democratic”. Apropiind furnizorul de servicii publice de clientul final – contribuabilul – descentralizarea modifică sistemul de guvernanţă, schimbând structura de stimulente şi constrângeri sub care funcţionează producţia de bunuri publice. Pe de altă parte, furnizorilor de servicii le este mai uşor să descopere nevoile reale ale cetăţenilor, prin captarea mai rapidă a feedback-ului de la aceştia.

Din păcate, descentralizarea plănuită de guvernul Boc este o falsă reformă, a cărei misiune este să mascheze ineficienţa aparatului de stat. Nu se urmăreşte decât deturnarea atenţiei (şi a criticilor aferente) îndreptate astăzi spre politica guvernamentală către măsurile administraţiilor locale. Ea nu reduce capacitatea aparatului central, care păstrează puterea de a aloca resursele financiare necesare funcţionării serviciilor publice. Nu este un leac pentru problemele cronice ale serviciilor publice (ineficienţă, risipă, corupţie), ci reţeta ideală pentru camuflarea şi permanentizarea lor. Fără a da mai multă consistenţă drepturilor cetăţenilor, ea diluează obligaţiile birocraţiei guvernamentale. În loc de responsabilizarea colectivităţilor locale, ni se oferă iresponsabilizarea administraţiei centrale. În loc să asistăm la mutarea serviciilor publice mai aproape de cetăţean, descoperim doar o politică mutant – menită să asigure supravieţuirea baronilor locali prin „căpuşarea” resurselor bugetului central.

Adevărata soluţie la ineficienţa administraţiei publice este descentralizarea prin autonomie locală. Este nevoie de Re-formă concretă, nu de formă fără fond. Descentralizarea veritabilă înseamnă delocalizarea gestiunii banilor, delocalizarea organizării producţiei de bunuri publice, delocalizarea deciziei – mai aproape de beneficiarul serviciilor publice, contribuabilul.