Cine vrea case şi maşini cu rezerve de 15%?

BNR a redus rezervele obligatorii ale băncilor la depozitele în lei la 15%, simultan cu scăderea ratei dobânzii la 9%.

Bun, adică ce ne oferă nouă BNR? Bani, mai mulţi bani, tot mai mulţi bani. Partea proastă este că nu banii aduc fericirea, ci ce poţi să cumperi cu ei. Aşa că, în încercarea (redundantă rău de tot, dar asta e) de a bate şaua ca să priceapă iapa, propun un exerciţiu de imaginaţie.

Propun să nu fim timizi. Propun ca BNR să emită cât de curând tichete – titluri de proprietate – de case, de automobile, de brânză etc., pe care să le distribuie poporului pentru a scoate economia din recesiune. Ar fi mult mai eficient. Ce rost are să mai apelăm la bani, care, vorba manualului, sunt un simplu mijloc de schimb? Uite, guvernul a înţeles cum stă treaba şi a scos pe tarabă programul Prima Casă. Adică, punct ochit, punct lovit; resuscitează direct piaţa imobiliară (da, da, ştiu, veţi spune că programul nu va avea mare impact, dar asta înseamnă doar că nu este suficient de mare). Şi ca totul să fie şi mai frumos, propun ca tichetele de casă sau de maşină să aibă 15% rezerve. Ce înseamnă asta? Că din 100 de tichete emise, numai 15 oferă ÎN REALITATE posesorului casa sau maşina mult dorită. Dar nimeni nu trebuie să ştie acest lucru. Exact ca la depozitele băneşti.

Ei ce ziceţi, nu relansăm construcţiile şi industria auto mai repede în acest fel?

Despre droguri

Cu întârziere, îmi fac reclamă, atenţionându-i pe cei interesaţi de problema legalizării drogurilor să citească vastul articol scris de Oana Osman în ultimul număr al publicaţiei “Capital”. Articolul a beneficiat de un ecou corespunzător în „Evenimentul Zilei” de luni, pe care îl puteţi citi aici.

Felicitări autoarei articolului pentru faptul că a ales să culeagă şi să includă în text opiniile unor respectabili membrii ai comunităţii academice, alături de care sunt onorat să mă aflu.

În acelaşi domeniu, recomand fără rezerve cititorilor interesaţi şi articolul postat cu ceva vreme în urmă de Cristian Orgonaş.

North Oaks – oraşul cu drumuri private

Am vizitat site-ul localităţii Noth Oaks din Minnesota şi tare aş vrea să văd cum arată în realitate. Este probabil singurul oraş din lume cu drumuri private (dacă mai ştiţi altul, ar fi bine să ştim cu toţii). Şi parcurile şi zonele de agreement sunt private – aparţin locuitorilor, prin intermediul “Asociaţiei proprietarilor din Noth Oaks”. De fapt, după cum se arată pe site, municipalitatea nu deţine nicio proprietate.

Deci, adio cerşetori, adio problemelor cu iluminatul şi curăţenia drumurilor publice, adio distrugerii parcurilor.

Nici cartelizare, nici simpatia preţurilor

Întrebat despre acuzaţiile de blat (pardon, cartelizare) pe care bancherii l-ar face în dauna publicului, mărind dobânzile la unison, Adrian Vasilescu a răspuns că nu crede în această poveste; mai degrabă, asistăm la un caz de “simpatie a preţurilor”, adică la “un fenomen de piaţă”, prin care dacă un ofertant măreşte preţul, restul i se alătură cu bucurie.

Deşi cineva ar putea crede că prin explicaţia dată domnul Vasilescu aduce o rază de lumină în bezna intelectuală în care orbecăie Consiliul Concurenţei (asta da contradicţie în termeni!), adevărul este trist. Teza directorului de comunicare de la BNR nu clarifică lucrurile, ba le înceţoşează şi mai tare. Din ea înţelegem că bancherii nu sunt ticăloşi, ci doar proşti. Căci ce fac ei, în definitiv? Se imită reciproc, mergând în turmă când într-o direcţie când în alta, parcă dinadins pentru a stârni criticile asistenţei. Şi culmea, ăsta e un fenomen de piaţă! Dacă aşa stau lucrurile, atunci pentru orice om cu capul pe umeri ar trebui să fie limpede că piaţa ar trebui desfiinţată şi preţurile (inclusiv dobânzile) să fie stabilite de către preşedintele naţiunii, la invitaţia guvernului şi la ore de maximă audienţă (Putin se pare că a priceput cum stă treaba, dar pentru moment se rezumă doar la a da indicaţii privind preţurile cârnaţilor în supermarket).

Sublimă pledoarie în favoarea preţurilor libere face domnul Vasilescu. Deci, nici speculanţii, nici intermediarii, nici interesele producătorilor care complotează împotriva consumatorilor nu sunt responsabile pentru creşterea preţurilor. Nu. Pur şi simplu aşa se întâmplă când piaţa este liberă.

Realitatea este cu totul alta. Şi nu pentru că manualele de economie (ah, manualele!) dezmint alegaţiile “experţilor”, ci pentru că pur şi simplu vânzătorii nu se imită între ei. Nici măcar în situaţiile în care sunt foarte mulţi şi capacitatea fiecăruia de a influenţa preţul este nesemnificativă. Dacă e să fim realişti, acuzaţia Consiliului Concurenţei pare mai plauzibilă decât explicaţia cu “simpatia preţurilor”. Căci măcar nu neagă raţionalitatea agenţilor economici. De la Adam Smith ştim că ori de câte ori se întâlnesc, este puţin probabil ca vânzătorii să nu discute vreun plan de acţiune concertată. Problema este însă că interesul poartă fesul, iar cartelul este în permanenţă subminat de interesul participanţilor de a trişa şi de a oferi condiţii mai bune clientelei, pentru a-şi lăsa competitorii în offside şi a scoate mai mult profit.

Şi apoi, acuzatorii vânzătorilor trebuie să răspundă la întrebarea de 1 milion de dolari: de ce nu se coordonează/imită bancherii pentru a duce dobânzile la 100%? De ce se mulţumesc să le ridice de la 10% la 11%, în loc să o dubleze? Aşa aflăm răspunsul – atât în general, cât şi în cazul în speţă – fiindcă preţul depinde şi de cumpărători.

De ce cresc dobânzile, Mitică? De aia, fiindcă reflectă atât preferinţele bancherilor cât şi cerinţele clienţilor. De aia e bună piaţa.

Cine trăieşte mai mult pe datorie?

Când vine vorba de judecarea celor vinovaţi pentru căderea economică a României, primii puşi la zid sunt consumatorii care s-au extins mai mult decât le era plapuma. Când ni se explică rolul jucat de expansiunea creditului în crearea iluziei acumulării de avuţie, arătaţi cu degetul sunt oamenii de rând care s-au îngrămădit să îşi amaneteze viitorul, respectiv băncile care s-au repezit să dea credite cu buletinul.

Comportamentul guvernului e în general trecut cu vederea. E drept, de la o vreme, de când cu politica iresponsabilă a guvernului Boc – care pare să fi scăpat complet hăţurile finanţelor ţării din mână – am început să vedem cum statul se aruncă într-o veselie pe toboganul datoriei, într-un moment în care ar trebui să procedeze invers, să economisească.

Statistica evoluţiei creditului arată însă că cel care s-a bucurat cel mai tare de expansiunea creditării în ultimii 4 ani a fost guvernul, nu populaţia. Din graficele de mai jos putem observa cum evoluţia creditului neguvernamental a avut o evoluţie stabilă, iar ritmul creşterii datoriei statului a fost peste cel al sectorului privat încă din 2006. Dacă creditul neguvernamental s-a triplat în ultimii 4 ani, cel guvernamental s-a mărit de 9 ori!

Din păcate, în lipsa unor date la zi, comparaţia a trebuit să se oprească la finele primului trimestru din 2009. Datele parţiale şi analizele pertinente precum cele ale lui Cristian Orgonaş ne avertizează însă că urmează vremuri tot mai negre.

Soluţiile lui Edward Prescott

Laureatul Nobel din 2004 a susţinut azi la Bucureşti o consistentă prelegere despre funcţionarea economiei şi rolul statului. Situat în tabăra celor care cred că intervenţionismul economic eşuează sistematic, soluţiile lui Prescott la problemele economice actuale s-ar reduce la trei:
• Scăderea impozitării şi a cheltuielilor publice, pentru că acestea din urmă generează deficite care presupun creşterea fiscalităţii în viitor;
• Eliminarea subvenţiilor, a ajutoarelor şi a practicilor contabile care falsifică profitul şi deturnează alocarea resurselor către investiţii mai puţin productive;
• Reformarea sistemului financiar, prin eliminarea practicii rezervelor fracţionare şi desfiinţarea intermedierii financiare (atragerea de depozite de maturitate mai mică decât a creditelor acordate pe baza lor); aceste practici fac ca sistemul bancar să fie inerent instabil şi să tindă către declanşarea de panici, rezolvate pe spinarea contribuabilului.

Este de lăudat că după Joseph Stiglitz am putut avea acces la ideile unui economist mai puţin amăgit de cântecul de sirenă al paternalismului etatist.

Uite cum se desumflă balonul!

În urmă cu ceva timp am arătat cum expansiunea monetară este vinovată pentru boom-ul din ultimii patru ani. Am adăugat că orice statistician putea prezice criza dacă ar fi construit graficul de mai jos; şi orice economist ar fi înţeles că economia trece printr-un avânt nesustenabil dacă ar fi cunoscut nucleul de adevăr al legii de fier a teoriei monetare – aşa numita teorie cantitativă a banilor – care spune că emisiunea monetară nu are alt efect decât creşterea preţurilor. Am insistat că fenomenul prin care a trecut România nu este singular, ci o reproducere la altă scară a boom-urilor din Asia de Sud-Est din anii 1990 – deci putea fi cu atât mai uşor anticipat.

Mai jos puteţi vedea graficul original.

Pe baza datelor din trimestrul I 2009 am recreat graficul pentru a vedea evoluţia masei monetare şi a preţurilor; pentru a înţelege dacă dezechilibrul economic identificat persistă sau bate în retragere. După cum se poate observa mai jos, veştile sunt bune. Asistăm la o deflaţie monetară în termeni reali, ceea ce reduce prăpastia dintre cantitatea de bani din economie şi preţurile de consum. Mai există însă suficient potenţial de ajustare (dezechilbrul s-a remediat doar în proporţie de o treime).

Confesiunile unui economist toxic: Paul Krugman

Nu prea mai urmăresc ce spun economişti ca Paul Krugman. Noroc cu Filip, care azi dimineaţă mi-a atras atenţia faptului că Krugman tocmai a fost prins cu pantalonii în vine. Săpând un pic în arhive am găsit fapta în detaliu.

În 2 august 2002, Krugman comenta în New York Times recesiunea prin care trecea SUA. Şi, ca orice keynesian consecvent, punea recesiunea în cârca pesimismului participanţilor la piaţă, care se încăpăţânează prosteşte să nu investească. Şi se apucă să instige la expansiunea creditului şi la orchestrarea unui nou bubble pentru ieşirea din recesiune – ceea ce s-a şi întâmplat cu vârf şi îndesat.
Zice autorul,
“Recesiunea din 2001 nu este una din acele recesiuni normale pe care le-am avut după război, cauzată de creşterea ratei dobânzii de către Fed, în încercarea de a controla inflaţia. Este o recesiune de genul celor dinainte de război, un fenomen cauzat de exuberanţa iraţională. Pentru a o contracara, Fed are nevoie să încerce mai mult decât un simplu impuls; trebuie să crească substanţial cererea pentru a compensa investiţiile muribunde. Şi ca să facă asta, Alan Greesnpan trebuie, aşa cum a zis Paul McCulley de la Pimco, să genereze un balon imobiliar pentru a înlocui balonul Nasdaq.”

Dat în vileag de cititorii lui, care sunt mai deştepţi decât el, Krugman a încercat să se dezvinovăţească adăugând câteva rânduri zilele trecute în acelaşi ziar. Dacă a convins pe cineva, vă rog să mă anunţaţi.

Acum, Krugman nu e chiar atât de rău intenţionat pe cât e de naiv. După el, toate recesiunile sunt cauzate de scăderea iraţională a cererii. Aşa a fost în 2001, aşa a fost în criza din Asia din 1997, aşa este acum… mă întreb care sunt acele “recesiuni normale pe care le-am avut după război” pe care le explică altfel decât prin proasta funcţionare a pieţei. Din perspectiva asta, soluţia este întotdeauna mai multă inflaţie şi mai mult intervenţionism. Pentru orice om normal, această dezvăluire ar trebui să fie suficientă pentru a arunca la gunoi scrierile lui Krugman (pe teme macroeconomice, nu şi cele pe comerţ internaţional). Dar uite că autorul primeşte premiul Nobel şi continuă să se înveţe cum să luptăm cu criza.

Un şpriţ de vară literar

În weekend am avut timp să citesc „Confesiunile unui bacher toxic”, bestseller tradus luna aceasta la editura Publica. Contrar aşteptărilor mele, cartea nu este una de dezvăluiri, ci un roman structurat ca un jurnal, care se citeşte cât ai zice… active toxice. Desigur, pentru omul de rând este probabil mult mai palpitantă decât pentru un specialist, ceea ce îi justifică succesul.

Una peste alta, lucrarea oferă o imagine destul de realistă asupra practicilor financiar-bancare contemporane, demolând prejudecăţi de genul:
• Bancherii sunt crema cremelor economiştilor, posedând trăsături morale şi intelectuale superioare;
• Sistemul bancar este unul concurenţial, în care participanţii se întrec în a oferi condiţii mai favorabile clienţilor;
• Statul este preocupat (şi capabil) să supravegheze sistemul financiar, drept pentru care putem să dormim liniştiţi;
• Statul este imparţial şi oferă soluţii economice juste, cu ambele mâini.

Legat de ultimul punct găsim şi punctul cel mai savuros al cărţii: modul haiducesc în care s-a decis falimentarea Lehman Brothers şi avertizarea saudiţilor despre ce avea să se întâmple (probabil) în schimbul susţinerii dolarului – lucruri care, altminteri, nici ele nu reprezintă vreo surpriză.

De ce Poliţia trebuie desfiinţată

Tocmai am văzut la ştiri cum IPJ Botoşani a fost ridiculizat de nişte teribilişti ai şoselei care au ignorat marcajele rutiere şi ordinea publică într-un show nocturn cu public. Partea amuzantă nu este că totul s-a petrecut fără ştirea poliţiei, din contră. Poliţia a aflat de spectacol, a venit, a refăcut marcajul rutier, „a efectuat cercetări” şi… a plecat. După care cursele de maşini s-au reluat „în linişte”.

Ştirea îmi aduce în minte cele spuse de artizanul transformării liberale a Georgiei, Kakha Bendukidze, care – într-o conferinţă la Cato Institute – a explicat necesitatea reformei instituţionale radicale într-o astfel de ţară, reformă împinsă până la desfiinţarea poliţiei. Toată lumea se vaită „Ce ne facem dacă desfiinţăm poliţia? Ce se întâmplă pe urmă?”. E o întrebare stupidă. “Nu se întâmplă nimic. Este vorba de o instituţie disfuncţională. Nimic nu se întâmplă dacă dispare. Dacă stingi lumina într-o cameră unde nu este current, nu se întâmplă nimic. Nu a fost lumină nici înainte, nu va fi lumină nici după!” Georgia nu a avut poliţie 3 săptămâni. Foştii poliţişti au fost concediaţi. Apoi, forţele de poliţie (care acum se bucură de mare credibilitate) au fost refăcute de la zero.

Cred că IPJ Botoşani ar trebui desfiinţat. Probabil, multe alte secţii de poliţie, în frunte cu poliţia rutieră din Piteşti, de la care a pornit scandalul permiselor de conducere eliberate fraudulos, scandal extins ulterior în alte judeţe (desigur, în ciuda dezminţirilor iniţiale, care ne asigurau că fenomenul este unul izolat). Înclin să cred că unele secţii de poliţie funcţionează cât de cât normal. Sunt convins că există poliţişti cinstiţi, interesaţi de meseria lor (pe unii îi cunosc personal). Dar aceşti oameni nu au nicio şansă să îşi practice eficient profesia într-o astfel de instituţie. Şi lor (ca şi nouă) le trebuie o nouă Poliţie.

Economia predicţiilor pesimiste

În ultimul număr din „The Freeman”, Anthony de Jasay face o analiză extrem de interesantă a predicţiilor livrate de economişti. Fără să-l numească, autorul îl are are în vedere probabil pe Nouriel Roubini, economist devenit celebru practic peste noapte datorită validării de către istorie a predicţiilor sale fataliste privind economia americană.

Analiza lui de Jasay este importantă pentru că aduce în discuţie stimulentele care îşi pun amprenta asupra celor care prezic viitorul economiei. Iar problema stimulentelor este esenţială. Din păcate, de cele mai multe ori economiştii nu aplică pe ei înşişi modul de gândire cu care operează în toate celelalte privinte: uită de problema stimulentelor. De exemplu, cât de relevantă este explicaţia unui economist angajat al băncii centrale care vede drept cauză a crizei erorile comise de… you name it, investitori, guvern, chinezi, arabi, oricine în afară de banca centrală? Este evident că acest economist este stimulat să lase la urmă responsabilitatea băncii centrale, pentru recunoaşterea acesteia i-ar submina propria carieră. Însă economiştii trec sub tăcere acest aspect.

Pe scurt, de Jasay se întreabă: cum poate ieşi în evidenţă un economist obscur?
1. Dacă face predicţii care se înscriu în media predicţiilor economiştilor, atunci indiferent de rezultatul acestora (fie că sunt infirmate, fie că sunt confirmate) el va rămâne anonim.
2. Dacă face o predicţie exagerată, ieşind din „turma”, atunci există două posibilităţi:
• Fie aceasta este infirmată, caz în care nimeni nu va băga de seamă (ce contează că un economist obscur a spus o prostie?)
• Fie este confirmată, caz în care ajunge celebru.

În consecinţă, este eficient ca economistul respectiv să se angajeze în predicţii exagerate, sperând ca, la urma-urmei, una din acestea să se confirme şi să capete notorietate.
Altfel spus, Roubini era stimulat să prezică criza. Ar fi fost fraier dacă nu o făcea.

Arthur Laffer despre perspectivele inflaţiei

Arthur Laffer s-a alăturat corului economiştilor care avertizează asupra pericolului inflaţiei în viitor. După cum se vede din graficul de mai jos (grafic a cărui evoluţie o urmăresc de aproape 1 an şi, din păcate, arată din ce în ce mai rău), statul american a inundat piaţa cu bani, pentru a acoperi “găurile” faliţilor prea mari ca să pice.

Puteti citi întregul articol din Wall Street Journal