Confesiunile unui economist toxic: Paul Krugman

Nu prea mai urmăresc ce spun economişti ca Paul Krugman. Noroc cu Filip, care azi dimineaţă mi-a atras atenţia faptului că Krugman tocmai a fost prins cu pantalonii în vine. Săpând un pic în arhive am găsit fapta în detaliu.

În 2 august 2002, Krugman comenta în New York Times recesiunea prin care trecea SUA. Şi, ca orice keynesian consecvent, punea recesiunea în cârca pesimismului participanţilor la piaţă, care se încăpăţânează prosteşte să nu investească. Şi se apucă să instige la expansiunea creditului şi la orchestrarea unui nou bubble pentru ieşirea din recesiune – ceea ce s-a şi întâmplat cu vârf şi îndesat.
Zice autorul,
“Recesiunea din 2001 nu este una din acele recesiuni normale pe care le-am avut după război, cauzată de creşterea ratei dobânzii de către Fed, în încercarea de a controla inflaţia. Este o recesiune de genul celor dinainte de război, un fenomen cauzat de exuberanţa iraţională. Pentru a o contracara, Fed are nevoie să încerce mai mult decât un simplu impuls; trebuie să crească substanţial cererea pentru a compensa investiţiile muribunde. Şi ca să facă asta, Alan Greesnpan trebuie, aşa cum a zis Paul McCulley de la Pimco, să genereze un balon imobiliar pentru a înlocui balonul Nasdaq.”

Dat în vileag de cititorii lui, care sunt mai deştepţi decât el, Krugman a încercat să se dezvinovăţească adăugând câteva rânduri zilele trecute în acelaşi ziar. Dacă a convins pe cineva, vă rog să mă anunţaţi.

Acum, Krugman nu e chiar atât de rău intenţionat pe cât e de naiv. După el, toate recesiunile sunt cauzate de scăderea iraţională a cererii. Aşa a fost în 2001, aşa a fost în criza din Asia din 1997, aşa este acum… mă întreb care sunt acele “recesiuni normale pe care le-am avut după război” pe care le explică altfel decât prin proasta funcţionare a pieţei. Din perspectiva asta, soluţia este întotdeauna mai multă inflaţie şi mai mult intervenţionism. Pentru orice om normal, această dezvăluire ar trebui să fie suficientă pentru a arunca la gunoi scrierile lui Krugman (pe teme macroeconomice, nu şi cele pe comerţ internaţional). Dar uite că autorul primeşte premiul Nobel şi continuă să se înveţe cum să luptăm cu criza.

Un şpriţ de vară literar

În weekend am avut timp să citesc „Confesiunile unui bacher toxic”, bestseller tradus luna aceasta la editura Publica. Contrar aşteptărilor mele, cartea nu este una de dezvăluiri, ci un roman structurat ca un jurnal, care se citeşte cât ai zice… active toxice. Desigur, pentru omul de rând este probabil mult mai palpitantă decât pentru un specialist, ceea ce îi justifică succesul.

Una peste alta, lucrarea oferă o imagine destul de realistă asupra practicilor financiar-bancare contemporane, demolând prejudecăţi de genul:
• Bancherii sunt crema cremelor economiştilor, posedând trăsături morale şi intelectuale superioare;
• Sistemul bancar este unul concurenţial, în care participanţii se întrec în a oferi condiţii mai favorabile clienţilor;
• Statul este preocupat (şi capabil) să supravegheze sistemul financiar, drept pentru care putem să dormim liniştiţi;
• Statul este imparţial şi oferă soluţii economice juste, cu ambele mâini.

Legat de ultimul punct găsim şi punctul cel mai savuros al cărţii: modul haiducesc în care s-a decis falimentarea Lehman Brothers şi avertizarea saudiţilor despre ce avea să se întâmple (probabil) în schimbul susţinerii dolarului – lucruri care, altminteri, nici ele nu reprezintă vreo surpriză.

De ce Poliţia trebuie desfiinţată

Tocmai am văzut la ştiri cum IPJ Botoşani a fost ridiculizat de nişte teribilişti ai şoselei care au ignorat marcajele rutiere şi ordinea publică într-un show nocturn cu public. Partea amuzantă nu este că totul s-a petrecut fără ştirea poliţiei, din contră. Poliţia a aflat de spectacol, a venit, a refăcut marcajul rutier, „a efectuat cercetări” şi… a plecat. După care cursele de maşini s-au reluat „în linişte”.

Ştirea îmi aduce în minte cele spuse de artizanul transformării liberale a Georgiei, Kakha Bendukidze, care – într-o conferinţă la Cato Institute – a explicat necesitatea reformei instituţionale radicale într-o astfel de ţară, reformă împinsă până la desfiinţarea poliţiei. Toată lumea se vaită „Ce ne facem dacă desfiinţăm poliţia? Ce se întâmplă pe urmă?”. E o întrebare stupidă. “Nu se întâmplă nimic. Este vorba de o instituţie disfuncţională. Nimic nu se întâmplă dacă dispare. Dacă stingi lumina într-o cameră unde nu este current, nu se întâmplă nimic. Nu a fost lumină nici înainte, nu va fi lumină nici după!” Georgia nu a avut poliţie 3 săptămâni. Foştii poliţişti au fost concediaţi. Apoi, forţele de poliţie (care acum se bucură de mare credibilitate) au fost refăcute de la zero.

Cred că IPJ Botoşani ar trebui desfiinţat. Probabil, multe alte secţii de poliţie, în frunte cu poliţia rutieră din Piteşti, de la care a pornit scandalul permiselor de conducere eliberate fraudulos, scandal extins ulterior în alte judeţe (desigur, în ciuda dezminţirilor iniţiale, care ne asigurau că fenomenul este unul izolat). Înclin să cred că unele secţii de poliţie funcţionează cât de cât normal. Sunt convins că există poliţişti cinstiţi, interesaţi de meseria lor (pe unii îi cunosc personal). Dar aceşti oameni nu au nicio şansă să îşi practice eficient profesia într-o astfel de instituţie. Şi lor (ca şi nouă) le trebuie o nouă Poliţie.

Economia predicţiilor pesimiste

În ultimul număr din „The Freeman”, Anthony de Jasay face o analiză extrem de interesantă a predicţiilor livrate de economişti. Fără să-l numească, autorul îl are are în vedere probabil pe Nouriel Roubini, economist devenit celebru practic peste noapte datorită validării de către istorie a predicţiilor sale fataliste privind economia americană.

Analiza lui de Jasay este importantă pentru că aduce în discuţie stimulentele care îşi pun amprenta asupra celor care prezic viitorul economiei. Iar problema stimulentelor este esenţială. Din păcate, de cele mai multe ori economiştii nu aplică pe ei înşişi modul de gândire cu care operează în toate celelalte privinte: uită de problema stimulentelor. De exemplu, cât de relevantă este explicaţia unui economist angajat al băncii centrale care vede drept cauză a crizei erorile comise de… you name it, investitori, guvern, chinezi, arabi, oricine în afară de banca centrală? Este evident că acest economist este stimulat să lase la urmă responsabilitatea băncii centrale, pentru recunoaşterea acesteia i-ar submina propria carieră. Însă economiştii trec sub tăcere acest aspect.

Pe scurt, de Jasay se întreabă: cum poate ieşi în evidenţă un economist obscur?
1. Dacă face predicţii care se înscriu în media predicţiilor economiştilor, atunci indiferent de rezultatul acestora (fie că sunt infirmate, fie că sunt confirmate) el va rămâne anonim.
2. Dacă face o predicţie exagerată, ieşind din „turma”, atunci există două posibilităţi:
• Fie aceasta este infirmată, caz în care nimeni nu va băga de seamă (ce contează că un economist obscur a spus o prostie?)
• Fie este confirmată, caz în care ajunge celebru.

În consecinţă, este eficient ca economistul respectiv să se angajeze în predicţii exagerate, sperând ca, la urma-urmei, una din acestea să se confirme şi să capete notorietate.
Altfel spus, Roubini era stimulat să prezică criza. Ar fi fost fraier dacă nu o făcea.

Arthur Laffer despre perspectivele inflaţiei

Arthur Laffer s-a alăturat corului economiştilor care avertizează asupra pericolului inflaţiei în viitor. După cum se vede din graficul de mai jos (grafic a cărui evoluţie o urmăresc de aproape 1 an şi, din păcate, arată din ce în ce mai rău), statul american a inundat piaţa cu bani, pentru a acoperi “găurile” faliţilor prea mari ca să pice.

Puteti citi întregul articol din Wall Street Journal

Adrian Vasilescu şi logica prognozelor deşuete

Luni seară la Europa FM, Adrian Vasilescu a fost invitat să explice de ce a fost BNR prinsă în offside de preşedintele Băsescu. Atât cât am ascultat, pledoaria domnului Vasilescu s-a bazat pe următoarele consideraţii, care mai de care mai hilare:
1. Ce mare scofală că BNR a emis prognoze nerealiste, nici măcar FMI nu a fost în stare de acest lucru, revizuind estimările privind economia globală de 4 ori până acum, fără să reuşească să se pună de acord cu Banca Mondială pe acest subiect.
2. Nu în BNR trebuie să dăm cu pietre ci, dacă dorim neapărat, în Comisia Naţională de Prognoză, pentru că ea este plătită să facă acest lucru, nu BNR – care se ocupă cu altceva (acum înţeleg de ce ţinteşte inflaţia pe lângă, fiindcă, de fapt, nici nu face prognoze!)
3. BNR este obligată să fie optimistă, pentru a nu induce anticipări false populaţiei! Şi procedează ca la carte, fiindcă nicio bancă centrală din lume nu spune lucrurilor pe nume.
4. Vom reveni totuşi pe creştere în ultima parte a anului, fiindcă a plouat masiv în ultima vreme şi vom avea producţie agricolă (probabil că acest ultim punct trebuie legat de principiul nr. 3)

Nu poţi decât să te iei cu mâinile de cap. Îmi este lehamite să explic de ce manualul de economie nu spune nicăieri că guvernul poate îmbunătăţi funcţionarea economiei minţind, ba exact din contră, decredibilizându-se, nu face decât să introducă o notă suplimentară de incertitudine în economie. E prea complicat. Aşa că, mai degrabă, mă întreb retoric: noi îi plătim pe oamenii ăştia ca să ne întreţină optimismul dându-ne informaţii false? Hai că înţeleg că Becali se umflă în pene înainte de fiecare meci al Stelei pe motiv că vrea să încurajeze jucătorii, dar o face pe banii lui. Dar mai trebuie să suport (la propriu) şi inepţiile guvernanţilor, pe banii mei?

Băncile şi BNR au primit noi ordine

Astăzi, preşedintele Băsescu a criticat puternic băncile pentru şovăiala cu care învârt tiparniţa de bani. În opinia preşedintelui, BNR ar trebui să scadă rate rezervelor obligatorii pentru că, oricum, în 2014, când vom fi intrat în zona euro, va fi de 2%. Pentru a fi consecvent, domnul preşedinte ar fi trebuit să mai adauge, de exemplu, şi că:
• Salariile profesorilor vor creşte imediat cu 50%, fiindcă, oricum, după trecerea crizei se va aplica legea votată de Parlament;
• România să stopeze producţia de petrol pentru că, oricum, peste 20 de ani vom avea două centrale nucleare complete şi, la monetul acela, oricum automobilele nu vor mai merge cu benzină;
• (cu voia dumneavoastră, ultima pe listă) Să nu mai cheltuim degeaba bani pe alegeri în noiembrie, pentru că oricum vom avea acelaşi preşedinte de la anul încolo.

Revenind la sugestiile cu care a ameninţat bancherii, merită amendat populismul cu care este propovăduită inflaţia ca soluţie la ieşirea din criză. Conform înţelegerii preşedintelui, problema României e că nu avem bani. Ba mai rău, bani ar fi, numai că sunt ţinuţi la sertar, în loc să fie cheltuiţi.

Pentru clarificarea lucrurilor, aş nota doar că problema nu este lipsa resurselor “băneşi”, ci lipsa… resurselor, adică a capitalului real care să asigure creşterea productivităţii şi bunăstarea. Dacă mâine ne-am trezi fiecare cu un sac de bani la uşă, acest fapt nu ne-ar face mai bogaţi (desigur, unii ar putea trăi cu iluzia asta un timp) Iar băncile ţin banii la sertar pentru că se tem de insolvabilitate, pentru că în trecut au risipit resursele şi acum nu mai vor să facă acest lucru, indiferent de ambiţia preşedintelui.

Domnule preşedinte, “avem nevoie disperată de recesiune”, vorba lui Peter Schiff – ştiţi, nenea ăla care a prezis criza încă de acum câţiva ani.