Răzbunarea lui Logan

Celebrul Logan de 70000 de euro revine în dotarea poliţiei în varianta crisis-proof de 30000 de euro. Bandiţii, dar mai ales contribuabilii, vor amuţi pe loc, deoarece în dotarea standard a vehiculului se află:
• girofar de 2500 euro
• bandă reflectorizantă de 1800 euro
• trusă medicală, lanternă şi triunghi reflectorizant de 1500 euro
• etilotest de 3000 de euro
Voi, cei care încă mai credeţi în instituţiile statului, lăsaţi orice speranţă.

Nu prostiţi poporul cu indicatorul

Oficialităţile vor să ne salveze „după război” de cauzele care ne-au dus la criza imobiliară şi nu numai. În ultimele zile am fost bombardaţi cu ştirea că, în sfârşit, INS va produce începând din 2010 un indice al pieţei imobiliare, pentru ca tot omul să ştie încotro merg preţurile. Pentru asigurarea relevanţei, indicele se va baza pe datele transmise de notari, adică pe preţurile contractuale, nu pe pretenţiile de la mica publicitate ale vânzătorilor.

Un indicator ne mai lipsea. Realitatea este că toţi indicatorii elaboraţi de aparatul birocratic statal nu servesc decât cosmetizarea realităţii şi la manipularea publicului. În ultimul număr din Săptămâna financiară puteţi găsi un articol interesant despre cât de relevant este PIB-ul pentru măsurarea bunăstării românilor. Despre Indicele Preţurilor de Consum s-a tot scris – este o invenţie genială de disimulare a inflaţiei. Dacă IPC serveşte la ceva, atunci este vorba de manipularea populaţiei şi a bugetarilor, ale căror salarii au fost tot timpul indexate în funcţie de el – astfel încât „căpuşele” bugetului de stat să aibă mai multe resurse de supt – nu de reflectarea realiţii (e oare cineva convins că în ultimii ani preţurile au crescut cu 5-6%, aşa cum s-a raportat?!)

Însă măsura luată de INS, dincolo de faptul că este suficient de „sexy” pentru a mai justifica cheltuirea banului public, este dovada confuziei care există în mintea multora în legătură cu funcţionarea eficientă a pieţei. Mulţi economişti rătăciţi/scoliţi prin laboratoarele de matematică consideră că în absenţa transparenţei perfecte, a informaţiei complete, nu poate exista o alocare eficientă a resurselor. Şi, ca să pună sare pe rană, opinează că guvernul poate creşte informarea publicului!

Piaţa funcţionează nu pe bază de inputuri perfecte, aşa cum cred unii naivi. Piaţa funcţionează pe bază de alegeri voluntare, de acţiune antreprenorială calculată şi anticipativă (dacă informaţia ar fi perfectă, ar mai avea veun sens anticipările?). Alternativa, intervenţia statului, funcţionează pe bază de constrângeri, de expropriere în beneficiul grupurilor de interese, de alocare a resurselor în funcţie de rentabilitatea politică.

Lăsând filozofia la o parte, remarc faptul că cel puţin un analist a analizat subiectul aşa cum trebuie, observând că cifrele furnizate de notari numai realiste nu se pot chema. Dar sunt numai bune pentru indicele INS.

Educaţie, pentru cine?

În articolul precedent mi-am spus opinia în legătură cu interesul studenţilor pentru educaţia superioară, oferind câteva exemple. Voi încerca acum să formulez câteva consideraţii mai generale privind calitatea învăţământului şi viitorul acesteia.

În sens larg, învăţământul produce ceea ce se cere. Aici intervin doi factori care împing în jos calitatea educaţiei.

Primul se referă la politica promovată de stat. Prin diplomele unice, prin procedurile de echivalare (şi alte intervenţii) importate de la alţi „performeri” în materie, sistemul educaţional centralizat, condus de stat, are consecinţe negative semnificative: devalorizarea diplomelor prin inflaţie, ruperea actului de învăţământ de realitatea economică etc. Nicio universitate nu are interes să ofere calitate, pentru că are un interes mai mare de a face bani – iar bani poţi face foarte uşor exploatând caracteristicile perverse ale sistemlui actual.

Al doilea se referă la „cerere”. Trebuie să recunoaştem că lumea nu vrea învăţământ de calitate. Nu este pregătită să suporte costurile acestuia. Studenţii vor diploma ieftine, dacă se poate, cât mai multe. În spatele acestei preferinţe se află comportamentul angajatorilor. Aceştia nu vor să aibă personal educat, de calitate. Din start să observăm că peste jumătate din forţa de muncă lucrează la stat (raportul angajaţi la stat/angajaţi la privat este de 1,3), deci am rezolvat problema rapid. Ce nevoie ai să înveţi serios dacă vei eşua prin birourile unei agenţii de stat? Acestea din urmă cer exact tipul de absolvenţi pe care îl oferă sistemul. Este un circuit închis. Statul produce educaţie pentru nevoile statului. Apoi, mare parte din mediul privat nu are nici el nevoie de angajaţi bine pregătiţi. Câtă vreme succesul în afaceri este garantat prin relaţiile politice, prin contractele “la comandă”, niciun “întreprinzător” nu este interesat de fapt să întreprindă ceva productiv; deci, nu are nevoie de angajaţi educaţi. Modelele de reuşită în afaceri sunt cele care sunt, iar studenţii le cunosc prea bine. Ele nu inspiră muncă sau tenacitate, ci „învârteli”. Ce nevoie e de educaţie, de capital uman, dacă succesul e obţinut nu prin inovare, nu prin talent antreprenorial, nu prin respect faţă de client, ci prin „învârteli”?

Când aud lamentările unora că nu avem nicio universitate în top 500 mă apucă greaţa. Nici nu vom avea vreodată, cu asemenea studenţi. Nici nu vom avea, pentru că societatea nu cere acest lucru. Suntem, în schimb, în vârful clasamentului mondial al ipocriziei. Stabilim criterii de asigurare a calităţii, copiem modele din Vest, „punem accent pe cercetare”… ca să ce? Ca să întărim birocraţia. Ca să ne facem că lucrăm, vorba poetului. În cercetarea s-au băgat sume astronomice dar, cel puţin în domeniul economic, rezultatele sunt nule. E şi firesc.

Cât despre profesori, numai de bine.

Despre studenţii tranziţiei fără reformă

Cristian Orgonaş a adus în discuţie calitatea învăţământului românesc, exemplificând declinul acesteia cu lucrarea catastrofală a unui student de anul I (preluare de pe blogul lui Marcel Tolcea). Astfel de exemple stârnesc stupefacţia, iritarea sau amuzamentul cititorilor, în funcţie de starea de spirit a fiecăruia; în orice caz, sensibilizează publicul, dovadă numărul mare de comentarii. Pentru cei de la catedră însă, printre care mă număr, este un simplu fapt divers. Dacă cineva mai crede că învăţământul românesc rodeşte ceva, ar fi bine să-şi alunge această impresie. Să mă justific.

• La modul particular
M-am întors din vacanţă o zi pentru a citi eseurile licenţiaţilor care dau admitere la masterat. Eseul trebuia să respecte o serie de condiţii formale, printre care să includă, după enunţarea temei, câteva „cuvinte cheie”. Spre amuzamentul comisiei de evaluare, această condiţie a bulversat mare parte din candidaţi: unii au încurcat „cuvinte cheie” cu „glosar de termeni”, oferind explicaţia detaliată a principalelor noţiuni din lucrare. Am oferit nota 10 celui care s-a distins de turmă, prin precizarea faptului că face referire la aşa ceva – adică a scris explicit “Glosar de termeni”.

Cea mai anapoda lucrare a fost cea a unui student care a încurcat cuvintele cheie cu definiţia de dicţionar a acestora. Astfel, în cadrul eseul cu tema “România şi Uniunea Europeană” (altiminteri, foarte sugestiv, nu?), după rezumat, erau trecute câteva “cuvinte cheie” astfel:
Aderare: ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. „la”) 1. A deveni adeptul unui partid, al unei mişcări, al unei ideologii, al unei acţiuni, cunoscându-i şi împărtăşindu-i principiile. 2. A se ţine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
Şi aşa mai departe.
Repet, nu este vorba de studenţi de anul I, ci de viitori masteranzi.

• La modul general
Calitatea studenţilor este în cădere liberă, de la an la an. Şi o avalanşă de motive mă sufocă imediat.

Să încep prin a spune că notele sunt din ce în ce mai proaste – dovadă că unii profesori încearcă să opună rezistenţă (efortul lor nu este însă mai eficient decât modul în care buruienile crescute pe calea ferată împiedică trecerea trenului). Despre ce calitate vorbim când, nu unul, ci majoritatea studenţilor ajung restanţieri?

Acest fenomen se petrece în ciuda scăderii pretenţiilor profesorilor. Studenţii mei din anul I nu au mai mult de 100 de pagini de învăţat pentru a promova examenul la Microeconomie, respectiv Macroeconomie. Îmi aduc aminte că, prin 1995-1996, când eram eu însumi student începător, aveam de învăţat vreo 700 de pagini, la aceeaşi materie (plus lecturi suplimentare consistente). Studenţii mei nu trebuie să treacă peste emoţiile unui examen oral, aşa cum a fost cazul meu. Ei dau examen grilă şi au la dispoziţie o culegere care conţine întrebările din care se formează subiectul de examen. Mai mult, la seminar discută o parte din aceste întrebări – cu predilecţie, cele pe care le vor întâlni la examen. Rezultatul? Note de 10 mai puţine decât degetele de la o mână şi o grămadă de 5.

Scăderea interesului pentru carte m-a pus în situaţia de a renunţa le cercul ştiinţific pe care îl organizam până în urmă cu vreo doi ani. Astăzi nu mai găsesc nici măcar 7 studenţi care să fie suficient de interesaţi pentru a mai citi şi altceva decât manualul şi, eventual, studiile de caz de la seminar. Pe cei câţiva care doresc să afle mai multe decât le spun la curs, îi îndrum către lecturi suplimentare, fără a avea siguranţa că fac acest lucru în mod consecvent.

Mi-am păstrat cu încrâncenare pretenţia de a-i învăţa cum să redacteze un eseu (asta a propos de cele arătate la început). Inutilitatea demersului este din ce în ce mai evidentă. Unii studenţi nu ştiu nici să „caute pe google”. Colegii mei mă liniştesc neîncetat, povestindu-mi cazurile în care nu au ce să predea unor persoane care nu cunosc semnificaţia raportului procentual, care nu înţeleg ce însemană 30% „din ceva”.

La examenul de licenţă din acest an, unul dintre candidaţi s-a prezentat în faţa comisiei cu o lucrare probabil copiată sau cumpărată de undeva (am colegi care au devenit experţi în descoperirea acestor fraude intelectuale, au ajuns să cunoască şi numele fabricantului de lucrări de diplomă şi să-i recunoască opera). În studiul de caz, o companie obţinuse un profit de 100 000 de milioane de lei. L-am întrebat doar dacă este vorba despre lei vechi sau lei noi. Mi-a răspuns convind că este vorba de lei noi. L-am picat, alături de alte 7-8 „genii”, fără sentimentul că despart grâul de neghină. Mai degrabă, despart mediocritatea de idioţenie.

Dan Popa ne arăta în urmă cu puţin timp, de exemplu aici şi aici, mostre de CV-uri de bancheri (aspiranţi sau cu experienţă). Ţin să îl asigur că ceea ce va urma va întrece de departe cele mai stupide lucruri pe care le-a descoperit deocamdată.

Fericiţi cei 100 000 de săraci cu duhul

Pentru cei mai nevoiaşi intelectual, o cură rapidă şi la distanţă cu USH (Universitatea Spiru Haret) s-a dovedit a fi tratamentul potrivit. Promovaţi rapid în hoarda birocratică a administraţiei publice, aceştia – circa 100 000 de persoane – privesc acum cu stupoare la posibila obligaţie de a resusţine examenul de licenţă. Cum o asemenea măsură abramburistică (măsura corectă ar fi fost, desigur, desfiinţarea sistemului centralizat de acordare a diplomelor) a scandalizat partidul căruia „îi pasă” de problemele sociale, este puţin probabil ca ea să ajungă să fie pusă în practică. Ceea ce mi se pare foarte interesant; un exemplu de cum poate fi abordată „cu faţă umană” educaţia superioară. Vă daţi seama ce greu ar fi să mai treacă absolvenţii studiilor neacreditate prin încă un examen de licenţă care trebuie promovat cu nota 6? După ce au fost supuşi la o adevărată Golgotă intelectuală de către falşi profesori pe care nu i-au văzut în viaţa lor, după ce li s-a cerut să înveţe întrebări grilă cunoscute şi de strămoşii strămoşilor lor în ale studenţiei, după câte au pătimit în anii în care au putut sta liniştiţi acasă aşteptându-şi diploma – nu ca fiţoşii care chiar au frecventat sălile de curs şi bibliotecile din restul universităţilor – cum să le ceri acestor oameni să-şi mai demonstreze cunoştinţelor prin promovarea unui examen de licenţă care (groaznic!) trebuie musai promovat cu nota minimă 6?

Adevărul este că absolvenţii pe care îi deplînge azi o parte din clasa politică nu sunt, vorba lui Vanghelie, „nici cartofi, nici roşii”. Sunt de-a dreptul varză. Adică, în limbajul politico-populist, o problemă socială. Spre deosebire, se înţelege de la sine că situaţia acelor licenţiaţi de la alte universităţi, care chiar au învăţat pentru bucata de diplomă obţinută şi care au resimţit concurenţa neloială a celor de la USH, nu reprezintă o problemă socială. Ei sunt neadaptaţii unui sistem în care munca este penalizată. Şi am o vagă bănuială că sunt şi cei care oricum nu merg să voteze analfabeţii care se lăfăie pe ecranele televizoarelor.

Deoarece a comis greşeala de a nu evita evidentul, doamna ministru Andronescu a fost scoasă la tablă de colegii de partid şi riscă să rămână repetentă la materia „abilitate politică”. Domnul „Goagăl” şi compania ne-au arătat cum trebuie rezolvată problema de la Spiru Haret: prin tragerea la răspundere a miniştrilor care au închis ochii în toţi anii în care s-a prizat serios USH, în doze care au şubrezit credibilitatea învăţământului românesc. Ceea ce iarăşi mi se pare corect; şi abia aştept să văd cum partidul rozaliu îşi eutanasiază propriile cadre care, ghinion, s-au dovedit a fi oamenii nepotriviţi la locul potrivit.

Despre autonomie cu mânie şi, mai ales, cu ignoranţă

Preşedintele Băsescu a vorbit astăzi despre descentralizare şi autonomie. De la bun început aş vrea să spun că simpatizez fără rezerve cu ideea, hulită de unii, potrivit căreia avem nevoie de aceeaşi autonomie şi la Caracal şi la Odorheiu Secuiesc. Dincolo de această idee însă, descentralizarea promovată teoretic de preşedinte este o formă fără fond, pur şi simplu vorbăraie, care merită cu vârf şi îndesat reacţia etnicilor maghiari.

În fond, reforma de care vorbeşte preşedintele şi cu care ne-a mai „ameninţat” şi Emil Boc doar mimează descentralizarea. Sunt convins că, dacă, politicienii ar fi dorit cu adevărat descentralizarea administraţiei publice, ar fi pronunţat acest lucru la Caracal sau Tulcea, nu la Tuşnad. Faptul că Băsescu a ales să atace subiectul tocmai într-un loc în care publicul pretinde de mult timp autonomie locală, arată cât de departe de intenţiile sale reale este lucrul despre care vorbeşte.

Concret, guvernul Boc ne-a oferit acum câteva luni mai multe repere pentru a înţelege ce urmăresc de fapt autorităţile cu „descentralizarea”. Marele “merit” al reformei propuse este că va duce la feudalizarea României prin creşterea puterii baronilor locali, la creşterea cheltuielilor publice prin dezvoltarea de instituţii paralele şi suprapunerea atribuţiilor acestora (de genul, poliţie comunitară – poliţie naţională), la creşterea iresponsabilităţii guvernanţilor şi, dacă vă place sintagma, la accentuarea deficitului democratic.

“Descentralizarea” va duce la multiplicarea bisericuţelor şi a corupţiei; piramida naţională a corupţiei va fi înlocuită de piramidele locale – sau, mai degrabă, vor coexista toate pentru propăşirea birocraţiei române.
Ce fel de autonomie este aceea în care autorităţile locale „manageruiesc” fondurile alocate de la Bucureşti? Ce fel de descentralizare este aceea în care autorităţile locale sunt condamnate să execute programele de cheltuieli planificate la centru – de pildă, prin legea salarizării UNICE a bugetarilor? Să nu ne lăsăm păcăliţi, reforma propusă nu are decât scopul de a cosmetiza funcţionarea administraţiei. Se vor scoate în afara „bilanţului” nişte „pasive” – poliţie, şcoli, spitale (după un model patentat de alţii, mai demult) – guvernul va fi mai curat şi mai uscat… şi atât. Câtă vreme povara administraţiei publice cade în egală măsură pe umerii tuturor cetăţenilor, nu putem vorbi de autonomie sau descentralizare. Este o contradicţie în termeni.

România are nevoie de descentralizare, dar nu de una de faţadă, ci de una profundă, prin care serviciile publice să fie controlate mai uşor de cetăţeni. Descentralizarea administrativă nu are sens decât împreună cu autonomia financiară, mai precis cu autonomia fiscală, astfel încât comunităţile locale să fie pe deplin în măsură să gestioneze activităţile care le sunt încredinţate. O reală reformă în acest domeniu ar include obligatoriu transferarea colectării impozitului pe profit şi pe venit la nivelul autorităţii locale, după modelul din Elveţia, de exemplu. Iar autorităţile locale ar trebui să fie libere să fixeze nivelul acestor impozite pentru a reflecta preferinţele contribuabililor. De aici ar rezulta competiţia între comunităţi (guvernele locale), benefică tuturor românilor; am putea observa ce primari gestionează mai eficient banul public şi am fi stimulaţi să ne mutăm în jurisdicţiile fiscale mai avantajoase.

Pentru a mă face înţeles, nu avem nevoie de o restructurare funcţională a administraţiei publice – prin care se creează noi instituţii – ci de o descentralizare teritorială (aştept urale), prin care puterea administraţiei centrale scade proporţional cu creşterea puterii administraţiei locale. La urma-urmei, scopul descentralizării trebuie să fie (1) eficientizarea furnizării serviciilor publice – primăriile cunosc mai bine nevoile oamenilor decât guvernul – şi (2) atenuarea problemei principal-agent – apropierea deciziei publice de cetăţean duce la responsabilizarea celor aleşi şi la scăderea corupţiei. Sau mă înşel?

Naţionaliştilor (inclusiv preşedintelui) le spun un singur lucru. Ghinion. Descentralizarea, autonomia locală, nu pot fi decât TERITORIALE. Sau poate au citit în lună altceva şi nu ne-au explicat prea bine. Sau poate nu vor de fapt descentralizarea.

Pogea amendat pentru banul nevărsat!

Genial! Justiţia română face dreptate şi îl arde pe ticălos! Ministrul Pogea a fost amendat de Curtea de Apel cu 20% din salariul mediu pentru fiecare zi în care întârzie plata sporurilor magistraţilor.

Acum, vreau să se facă dreptate până la capăt şi să fie amendat şi pentru neaplicarea legii salarizării profesorilor, pentru introducerea impozitului forfetar, pentru programul “Prima casă” şi pentru toate celelalte suprize negative, care au constat în modificarea cadrului legislativ ducând la sărăcirea naţiunii. Pentru că nimeni nu e mai presus de lege.

Era aşa de simplu să facem din România o ţară mai bună! Cum de nu ne-am dat seama până acum?!

Este Spiru Haret “too big to fail”?

Nici nu a început bine ministerul educaţiei să taie capetele universităţii-mamut Spiru Haret, că s-a şi oprit şi a început să dea înapoi. Până la urmă candidaţii la examenul de titularizare au fost primiţi în săli pe baza unei declaraţii pe proprie răspundere că au absolvit cursurile unei instituţii acreditate (?!, bine că nu au fost trimişi la notar, să fie şi autentică!), iar admiterea se pare că ramâne… cum am stabilit.

Putem trasa cumva o paralelă între funcţionarea sistemului bancar şi funcţionarea sistemului de învăţământ românesc. Ambele sisteme sunt patronate de stat, care le furnizează resursa ultimă – lichiditate, în cazul băncilor, diplome în cazul universităţilor. În ambele cazuri se pune în funcţiune tiparniţa, astfel încât poporul să aibă acces ieftin la credite şi diplome. Precum o bancă centrală, ministerul educaţiei generează hazard moral şi instigă (din principiu, chiar dacă nu explicit) ofertanţii de diplome să se extindă, să faciliteze cumpărarea diplomelor, să atragă noi şi noi candidaţi, ba chiar pe cei mai riscanţi. Universităţile româneşti au ajuns un adevărat subprime al educaţiei, în care persoane semi-analfabete devin licenţiaţi.

În cazul băncilor, concurenţa duce la creşterea fragilităţii financiare şi, în cele din urmă, la devalorizarea banilor. Dincoace, asistăm la devalorizarea diplomelor. Am mai spus-o, între furnizorii de educaţie se stabileşte o relaţie concurenţială de genul “cine exploatează mai mult bunăvoinţa ministerului” (şi îşi măreşte cât mai mult bilanţul contabil) – competiţie din care cei care pierd sigur sunt clienţii universităţilor, adică studenţii şi firmele deopotrivă. Este o competiţie perversă, un run to the bottom în căutarea profitului, într-un sistem în care profitul nu vine din servirea mai bună a clientului, ci din abilitatea de a exploata portiţele legislative şi generozitatea statului care… nu duce lipsă de cerneală niciodată.

Pentru a preîntâmpina dezastrul, autorităţile monetare au supra-reglementat activitatea bancară – ceea ce este un non-sens, desigur, pentru că procedând aşa nu reuşesc decât să mute jocul la alt nivel. În domeniul educaţiei, când guvernanţii s-au trezit au înfiinţat ARACIS, instituţie care face un soi de evaluare prudenţială a situaţiei, inspectând universităţile şi arătându-le punctele slabe. Universitatea Spiru Haret a decis că, odată acreditată, nu este obligată să se mai supună evaluării ARACIS, aşa că i-a dat înainte. Celelalte universităţi au invitat ARACIS să le numere programele de licenţă, de masterat etc. şi au ascultat indicaţiile preţioase venite de sus.

Aşadar, USH a procedat precum Lehman Brothers sau AIG. A vândut de toate pentru toţi, iar lumea s-a înghesuit să cumpere, fiindcă deh, cu o diplomă toţi suntem datori! Până când, ministerul şi-a dat seama că trebuie să spună stop, deoarece inflaţia de diplome riscă să se accelereze până la un nivel insuportabil… politic. Zilele trecute am trăit cu iluzia că USH va fi lăsată să cadă, într-un fel sau altul, dar apoi mi-am dat seama că nu este loc de astfel de măsuri “exagerate” , doar suntem oameni civilizaţi, nu barbari! Este evident acum că USH este too big to fail (cu conexiunile sale politice cu tot), aşa că se va merge pe calea compromisului – „noi vă dăm diplome, voi vă obligaţi să vă supuneţi evaluării”. Probabil la un nivel al şcolarizării mai mic decât în trecut.

Pentru că în sistemul centralizat de educaţie, precum în cel bancar, important este să se fure cu măsură, fiecare câte un pic, altfel se prăbuşeşte şandramaua.

În ceea ce mă priveşte, sunt convins că nu acţiunile politice „la intimidare” pot rezolva problema de fond. Avem nevoie de reformă reală, de descentralizare, de privatizare, de autonomie veritabilă. Visez la un învăţământ universitar în care fiecare universitate să ofere ce programe vrea, câte diplome vrea, fără certificări de la autoritatea publică, fără diplome unice, fără echivalări, credite şi alte prostii de genul acesta. La un sistem în care profesorul nu este angajat pe viaţă, ci trebuie să facă permanent dovada competenţei. Din păcate, aserţiunile unora cum că „universitatea nu trebuie să fie o afacere” dovedesc că aceştia nu înţeleg nimic din rostul educaţiei universitare. Aceşti “altruişti”, “oameni de bine”, au pus bazele sistemului actual şi tot ei cică vor să îl reformeze.

Criza în figuri

A apărut o hartă interesantă despre configuraţia geografică a crizei, din care rezultă că aproape toate naţiunile sunt în declin economic – în afară de Africa (despre care ştim că reprezintă viitorul omenirii, nu-i aşa?) şi câteva state arabe (care încă mai au iluzia că o duc bine datorită faptului că au acumulat rezerve uriaşe de dolari).

Harta mi-a adus aminte de un studiu recent care afirmă că este pentru prima oară în istorie când asistăm la o cădere în bloc a tuturor economiilor, drept pentru care această criză s-ar putea numi Marea Sincronizare.

Cât despre magnitudinea crizei, în Finance and Development, June 2009, este un articol care pune în perspectivă istorică evoluţia PIB real pe cap de locuitor. Rezultatul se poate vedea mai jos. Conform calculelor, dacă am lua în considerare doar PIB real, atunci criza globală actuală este unicul exemplu postbelic.

Indexul fericirii planetare

În aceste zile în care PIB-ul nu ne mai satisface, există o alternativă la măsurarea fericirii: Happy Planet Index.
Conform autorilor, ţările care punctează bine conform acestui index reuşesc să realizeze un bun compromis între durata vieţii (fericite, se înţelege) şi conservarea resurselor planetei. După cum se vede din poză, România se situează destul de bine, peste naţiunile naive din Occident, care nu numai că habar nu au ce viaţă nefericită duc, dar, dacă vor continua pe acelaşi drum, o să ne facă nefericiţi pe toţi, pentru că epuizează resursele.

Un extras din clasament:

1 Costa Rica
3 Jamaica
5 Vietnam
7 Cuba
…
70 România
74 Marea Britanie
114 SUA
122 Luxemburg

Încă un economist în tabăra potrivită

Încă un economist bine poziţionat în mediul academic s-a alăturat celor care acuză supra-îndatorarea pentru marasmul în care ne aflăm şi nici nu vede vreun folos în politica actuală. Nassim Nicholas Taleb (NewYork University) adaugă într-un articol substanţial în Financial Times că utilizarea matematicii în economie este at best inutilă, adică nu adaugă nimic capacităţii noastre de a înţelege economia şi de a anticipa fenomenele economice. Ar trebui să îl credem pe cuvânt, omul predă economia riscului.
Taleb este autorul cărţii “The Black Swan: The Impact of the Highly Improbable”, tradusă şi la noi – “Lebada neagra – Impactul foarte putin probabilului”, Ed. Curtea veche, 2009. Nu am citit cartea, dar acum am devenit curios.

Criticând banca centrală, îl citez pe

Aha, Paul Krugman a sărit iar la gâtul monetariştilor, ceea ce mă bucură foarte tare – dat fiind că tot critic politica monetară, în general, şi cea de pe malul Dâmboviţei în particular.
Krugman furnizează un grafic interesant, potrivit căruia relaxarea monetară este asociată direct cu creşterea şomajului. Aşadar şi prin urmare, resuscitarea monetară a economiei produce nada, niente, canci rezultate. Chiar şi pe termen scurt. Ceea ce înseamnă că publicul anticipează destul de bine mişcările autorităţilor, astfel încât acestea nu-l mai pot surprinde (păcăli) nici măcar cât să apuci să rosteşti “Am scăpat de criză”.