Este Spiru Haret “too big to fail”?

Nici nu a început bine ministerul educaţiei să taie capetele universităţii-mamut Spiru Haret, că s-a şi oprit şi a început să dea înapoi. Până la urmă candidaţii la examenul de titularizare au fost primiţi în săli pe baza unei declaraţii pe proprie răspundere că au absolvit cursurile unei instituţii acreditate (?!, bine că nu au fost trimişi la notar, să fie şi autentică!), iar admiterea se pare că ramâne… cum am stabilit.

Putem trasa cumva o paralelă între funcţionarea sistemului bancar şi funcţionarea sistemului de învăţământ românesc. Ambele sisteme sunt patronate de stat, care le furnizează resursa ultimă – lichiditate, în cazul băncilor, diplome în cazul universităţilor. În ambele cazuri se pune în funcţiune tiparniţa, astfel încât poporul să aibă acces ieftin la credite şi diplome. Precum o bancă centrală, ministerul educaţiei generează hazard moral şi instigă (din principiu, chiar dacă nu explicit) ofertanţii de diplome să se extindă, să faciliteze cumpărarea diplomelor, să atragă noi şi noi candidaţi, ba chiar pe cei mai riscanţi. Universităţile româneşti au ajuns un adevărat subprime al educaţiei, în care persoane semi-analfabete devin licenţiaţi.

În cazul băncilor, concurenţa duce la creşterea fragilităţii financiare şi, în cele din urmă, la devalorizarea banilor. Dincoace, asistăm la devalorizarea diplomelor. Am mai spus-o, între furnizorii de educaţie se stabileşte o relaţie concurenţială de genul “cine exploatează mai mult bunăvoinţa ministerului” (şi îşi măreşte cât mai mult bilanţul contabil) – competiţie din care cei care pierd sigur sunt clienţii universităţilor, adică studenţii şi firmele deopotrivă. Este o competiţie perversă, un run to the bottom în căutarea profitului, într-un sistem în care profitul nu vine din servirea mai bună a clientului, ci din abilitatea de a exploata portiţele legislative şi generozitatea statului care… nu duce lipsă de cerneală niciodată.

Pentru a preîntâmpina dezastrul, autorităţile monetare au supra-reglementat activitatea bancară – ceea ce este un non-sens, desigur, pentru că procedând aşa nu reuşesc decât să mute jocul la alt nivel. În domeniul educaţiei, când guvernanţii s-au trezit au înfiinţat ARACIS, instituţie care face un soi de evaluare prudenţială a situaţiei, inspectând universităţile şi arătându-le punctele slabe. Universitatea Spiru Haret a decis că, odată acreditată, nu este obligată să se mai supună evaluării ARACIS, aşa că i-a dat înainte. Celelalte universităţi au invitat ARACIS să le numere programele de licenţă, de masterat etc. şi au ascultat indicaţiile preţioase venite de sus.

Aşadar, USH a procedat precum Lehman Brothers sau AIG. A vândut de toate pentru toţi, iar lumea s-a înghesuit să cumpere, fiindcă deh, cu o diplomă toţi suntem datori! Până când, ministerul şi-a dat seama că trebuie să spună stop, deoarece inflaţia de diplome riscă să se accelereze până la un nivel insuportabil… politic. Zilele trecute am trăit cu iluzia că USH va fi lăsată să cadă, într-un fel sau altul, dar apoi mi-am dat seama că nu este loc de astfel de măsuri “exagerate” , doar suntem oameni civilizaţi, nu barbari! Este evident acum că USH este too big to fail (cu conexiunile sale politice cu tot), aşa că se va merge pe calea compromisului – „noi vă dăm diplome, voi vă obligaţi să vă supuneţi evaluării”. Probabil la un nivel al şcolarizării mai mic decât în trecut.

Pentru că în sistemul centralizat de educaţie, precum în cel bancar, important este să se fure cu măsură, fiecare câte un pic, altfel se prăbuşeşte şandramaua.

În ceea ce mă priveşte, sunt convins că nu acţiunile politice „la intimidare” pot rezolva problema de fond. Avem nevoie de reformă reală, de descentralizare, de privatizare, de autonomie veritabilă. Visez la un învăţământ universitar în care fiecare universitate să ofere ce programe vrea, câte diplome vrea, fără certificări de la autoritatea publică, fără diplome unice, fără echivalări, credite şi alte prostii de genul acesta. La un sistem în care profesorul nu este angajat pe viaţă, ci trebuie să facă permanent dovada competenţei. Din păcate, aserţiunile unora cum că „universitatea nu trebuie să fie o afacere” dovedesc că aceştia nu înţeleg nimic din rostul educaţiei universitare. Aceşti “altruişti”, “oameni de bine”, au pus bazele sistemului actual şi tot ei cică vor să îl reformeze.

Criza în figuri

A apărut o hartă interesantă despre configuraţia geografică a crizei, din care rezultă că aproape toate naţiunile sunt în declin economic – în afară de Africa (despre care ştim că reprezintă viitorul omenirii, nu-i aşa?) şi câteva state arabe (care încă mai au iluzia că o duc bine datorită faptului că au acumulat rezerve uriaşe de dolari).

Harta mi-a adus aminte de un studiu recent care afirmă că este pentru prima oară în istorie când asistăm la o cădere în bloc a tuturor economiilor, drept pentru care această criză s-ar putea numi Marea Sincronizare.

Cât despre magnitudinea crizei, în Finance and Development, June 2009, este un articol care pune în perspectivă istorică evoluţia PIB real pe cap de locuitor. Rezultatul se poate vedea mai jos. Conform calculelor, dacă am lua în considerare doar PIB real, atunci criza globală actuală este unicul exemplu postbelic.

Indexul fericirii planetare

În aceste zile în care PIB-ul nu ne mai satisface, există o alternativă la măsurarea fericirii: Happy Planet Index.
Conform autorilor, ţările care punctează bine conform acestui index reuşesc să realizeze un bun compromis între durata vieţii (fericite, se înţelege) şi conservarea resurselor planetei. După cum se vede din poză, România se situează destul de bine, peste naţiunile naive din Occident, care nu numai că habar nu au ce viaţă nefericită duc, dar, dacă vor continua pe acelaşi drum, o să ne facă nefericiţi pe toţi, pentru că epuizează resursele.

Un extras din clasament:

1 Costa Rica
3 Jamaica
5 Vietnam
7 Cuba
…
70 România
74 Marea Britanie
114 SUA
122 Luxemburg

Încă un economist în tabăra potrivită

Încă un economist bine poziţionat în mediul academic s-a alăturat celor care acuză supra-îndatorarea pentru marasmul în care ne aflăm şi nici nu vede vreun folos în politica actuală. Nassim Nicholas Taleb (NewYork University) adaugă într-un articol substanţial în Financial Times că utilizarea matematicii în economie este at best inutilă, adică nu adaugă nimic capacităţii noastre de a înţelege economia şi de a anticipa fenomenele economice. Ar trebui să îl credem pe cuvânt, omul predă economia riscului.
Taleb este autorul cărţii “The Black Swan: The Impact of the Highly Improbable”, tradusă şi la noi – “Lebada neagra – Impactul foarte putin probabilului”, Ed. Curtea veche, 2009. Nu am citit cartea, dar acum am devenit curios.

Criticând banca centrală, îl citez pe

Aha, Paul Krugman a sărit iar la gâtul monetariştilor, ceea ce mă bucură foarte tare – dat fiind că tot critic politica monetară, în general, şi cea de pe malul Dâmboviţei în particular.
Krugman furnizează un grafic interesant, potrivit căruia relaxarea monetară este asociată direct cu creşterea şomajului. Aşadar şi prin urmare, resuscitarea monetară a economiei produce nada, niente, canci rezultate. Chiar şi pe termen scurt. Ceea ce înseamnă că publicul anticipează destul de bine mişcările autorităţilor, astfel încât acestea nu-l mai pot surprinde (păcăli) nici măcar cât să apuci să rosteşti “Am scăpat de criză”.

Nu e atac la persoană

“Capital” mi-a publicat “Ghici cât trebuie să fie dobânda”. Articolaşul, în care critic fără ocolişuri ideile mai noi ale guvernatorului BNR Mugur Isărescu punându-le în contextul performanţelor mai vechi ale acestuia, a fost anterior respins de o publicaţie concurentă, fiind considerat atac la persoană. Este o falsă impresie, datorată probabil contrastului existent între acest text şi aprecierile generale (laudative) de care se bucură activitatea domnului Isărescu.

Când spune banalităţi, Daniel Dăianu are dreptate

Chiar aşa. De pildă, într-un interviu publicat de “Banii noştri”, prezice că economia mondială va evolua în formă de W. Adică vom ieşi (aparent) din recesiune graţie politicii inflaţioniste de “relansare economică” doar pentru a ne prăbuşi din nou ulterior. Interpretată prin prisma aprecierilor metaforice la modă, conform cărora economia se mişcă în V, în U, în L (sau după un blogger glumeţ, în formă de I), această afirmaţie pare o inovaţie în domeniu.

De fapt, a spune că vom urma traiectoria descrisă de litera W este o predicţie banală, şi Daniel Dăianu ştie perfect acest lucru, pentru că se numără printre economiştii care acceptă ipoteza că economia evoluează ciclic: adică, din V în V. Aşa a fost mereu, iar recesiunea actuală nu este decât un simplu episode din ceea ce, susţin “cicliştii”, este o succesiune infinită de faze de avânt şi declin.

Meritul lui Dăianu nu este, aşadar, acela de a inventa o nouă formă de recesiune, ci de a recunoaşte că nu vom scăpa de astfel de recesiuni câtă vreme va exista sistemul economic actual. Este o observaţie de bun simţ. Acum, crizele sunt evitabile dacă eliminăm factorii instituţionali care stimulează aglomerarea de erori antreprenoriale. Ceea ce înseamnă desfiinţarea monopolului statului asupra emisiunii monetare şi a “plasei de siguranţă” care distorsionează stimulentele companiilor financiare. Cu aşa ceva, însă, Dăianu nu ar fi de accord niciodată.