Cerul văzut prin „lentila” Pietrei Craiului

M-am tot gândit şi răzgândit şi în final m-am hotărât să postez un articol fără legătură cu logica economică. Săptămâna aceasta am petrecut trei zile în Piatra Craiului, vizitând pentru prima oară masivul. Amintirea pe care mi-a lăsat-o este atât de vie şi frumoasă încât pur şi simplu nu mă pot abţine să nu spun şi altora, celor în stare şi doritori să cunoască un colţ de rai din România, celor care nu au călcat prin Piatra Craiului, că ar fi bine să nu evite acest munte.

Am ales Cabana Curmătura drept ţintă de bază şi, totodată, locul unde să ne punem cortul. La cabană am ajuns cu peripeţii, după ce am rătăcit traseul şi am urcat pe ghicite prin pădure, mai după hartă, mai după soare, vreo oră şi jumătate. Cabana Curmătura este accesibilă unui public larg, eventual pe drumul forestier de circa 8 km., care în partea de început străbate pitoreasca zonă Prăpăstiile Zărneştiului. O notă bună pentru cabanieri, care sunt OK (mamăliguţa cu brânză de la stâna din apropiere este super!, la fel ciorbiţa de perişoare).

Traseul pe care am decis să îl parcurgem a doua zi, la sugestia unui cunoscător al muntelui descoperit ad hoc, a fost următorul: urcare până în Şaua Crăpăturii, coborâre pe Valea Crăpăturii, urcare pe Padina Hotarului şi coborâre la cabană. Deoarece nu am găsit intrarea în traseul de urcare, am fost nevoiţi să urcăm pe Padina Şindileriei şi mai apoi până la Vârful Turnu. Padina Şindileriei este absolut superbă, iar ca grad de dificultate cred că se apropie de Valea Albă din Bucegi.
A treia zi am părăsit muntele prin Poiana Zănoaga, drum mult mai uşor decât ne-am aşteptat, promiţându-ne că vom reveni pentru a străbate întreaga creastă, Brâna Caprelor (pe care am contemplat-o de sus 5 minute, fără să mă satur…), Piatra Mică (pe care se cocoţau cu mare veselie copii veniţi în tabără) şi multe alte locuri.

În încheiere aş dori să menţionez un lucru. Poate unii dintre cei care au citit articolul meu despre vânzarea munţilor au crezut fie că habar n-am despre ce vorbesc, fie că sunt nebun dacă doresc comercializarea unor zone încă neafectate de piciorul „civilizaţiei”. Ştiu că sunt persoane care se simt fericite că, de exemplu, drumul spre Plaiul Foii este într-o stare jalnică, descurajând turiştii care vor să se apropie de Piatra Craiului cu maşina. Mărturisesc că nu îi înţeleg. Este adevărat că, din cauza drumului groaznic, maneliştii se mulţumesc să rămână pe Valea Prahovei; dar la fel de adevărat este că şi eu sunt descurajat să îmi plimb copilul în apropierea crestelor semeţe.

Ideea e că am habar despre ce vorbesc şi, da, doresc ca mai multă lume să aibă acces la aceste minuni ale naturii. Vreau ca muntele să fie privatizat fiindcă proprietarul privat este motivat (în cel mai înalt grad) să aibă grijă de el. Şi mai vreau ca lumea să ajungă într-un fel sau altul să străbată văile prin care am călcat şi eu, fie pe jos (caz în care trebuie amenajat un pic traseul), fie cu gondola sau telescaunul. Comorile naturale ale României trebuie cunoscute.

Eu, înainte de săritoarea de la intrarea în Padina Şindileriei

Bogdan, aproape de creastă, privind spre adâncurile Padinii Şindileriei

Andreea, odihnindu-se pe Vârful Turnu

Alex, gata de plecare

Ne trebuie un capitalism românesc?

Din când în când sunt bâzâit cu afirmaţii ridicole potrivit căruia avem nevoie de un model economic potrivit societăţii româneşti, de un capitalism adecvat malurilor Dâmboviţei, în fine, nu de economie de piaţă în general, ci de un tip de economie care să se plieze pe trăsăturile culturale ale românilor.

Studiul peste care am dat recent demontează mitul că fiecare societate are nevoie de un tip aparte de economie – o mai veche reminiscenţă marxistă. Ceea ce îi contrazice pe cei care susţin că liberalismul occidental (mă rog, ce a mai rămas din el) nu se potriveşte în unele locuri de pe mapamond; că economia de piaţă nu poate funcţiona în societăţi care nu au o tradiţie a dreptului de proprietate privată ş.a.m.d.

Cercetările au arătat că piaţa dezvoltă valorile culturale adecvate pentru creşterea bunăstării societăţii. Concurenţa instituie tocmai acele valori care sprijină funcţionarea pieţei, nu o subminează, aşa cum credea Marx. Piaţa duce inclusiv la creşterea nivelului de încredere al indivizilor, facilitând astfel relaţiile inter-umane şi sporind coeziunea socială.

Raţia de salariu nu mai mulţumeşte pe nimeni

După cum anticipam într-un articol postat în luna mai, legea unică a salarizării a ajuns o sursă uriaşă de belele. Susţineam atunci, ceea ce a devenit evident acum, că legea salarizării unice nu are nicio legătură cu justiţia socială. Mostră de gândire socialistă, echivalând cu planificarea centrală a salariilor unor categorii profesionale diverse, legea a reuşit să învrăjbească pe toată lumea, azvârlind România într-un adevărat ocean de nemulţumire socială.

Mă bucur însă că sindicatele au căpătat în sfârşit ceea ce merită. La început, toată lumea era pe culmile extazului, visând fericită cum raţionalizarea salariilor îl va face pe fiecare mai “dulău” decât vecinul “căţel”. Acum, când legea e aproape gata, unii au început să caute justificări penibile de genul “Ştiţi, legea nu poate să mulţumească pe fiecare” etc.

E chiar aşa de greu de înţeles că nu din puţul gândirii birocraţiei guvernamentale poate veni soluţia la multele probleme economice şi sociale cu care ne confruntăm? E chiar aşa de greu de înţeles că orice lege nu face altceva decât să distribuie privilegii unora, jumulind avuţia altora? E chiar aşa de greu de înţeles că, încercând să dibuim recompensa potrivită pentru munca judecătorului sau profesorului, nu facem decât să orbecăim prin haosul calculaţional care afectează fiecare decizie a autorităţii publice?

Nimeni nu pare să înţeleagă meritele privatizării şi descentralizării (vă amintiţi, se vorbea cândva de descentralizare…). Ce mai speră sindicatele, să capete încă 0,5 la coeficientul de ierarhizare?

În vremuri de criză e nevoie de solidaritate?

Înainte de a pleca o nouă tură în vacanţă (motiv pentru care nu am mai scris nimic pe acest blog de o vreme), am aflat că, în ultima vreme, s-au vândut xşpe maşini Porsche, nşpe maşini Ferrari şi ţşpe maşini Maserati. Ceea ce a constituit un excelent prilej pentru a reflecta pe marginea unui cuvând folosit în exces de când cu criza: solidaritate.

Dacă este criză, ni se spune, atunci trebuie să fim solidari; să strângem cureaua; să mai renunţăm la pretenţiile salariale; să mai tăiem din cheltuielile pe care obişnuiam să le facem. Premierul Boc a folosit cuvântul „solidar” mai mult decât oricine, pentru a manipula opinia publică în a crede că noi toţi trebuie să suportăm povara crizei. La rândul lor, criticii lui Boc au acuzat guvernul că sectorul bugetar a continuat să se lăbărţeze pe spinarea sectorului privat, care suportă singur toate dificultăţile; şi ei au cerut solidaritate, în sensul că şi statul trebuie să facă economii, nu doar mediul de afaceri.
Astfel, tagma guvernanţilor cere solidaritate din partea populaţiei muncitoare; iar tabăra mediului de afaceri cere solidaritate din partea birocraţiei statale. Toată lumea vrea solidaritate. În aşa hal, încât cuvântul a fost compromis.

Fără îndoială, criticii guvernului au dreptate atunci când acuză statul de risipirea banilor, mai ales într-o perioadă atât de delicată. Însă greşesc atunci când spun că avem nevoie de solidaritate naţională. Pe timp de criză nu avem nevoie de aşa ceva. „Criza” este criza cuiva, nu a tuturor. Nu toţi am comis erori înainte, pe timpul boom-ului, ca sa avem de ce să suportăm acum. Şi nu văd care este motivul pentru care cei cumpătaţi ar trebui să plătească oalele sparte de alţii. Dacă este criză, atunci să fie penalizaţi cei ineficienţi, să falimenteze cei care au pierderi, să intre în şomaj cei care au trăit din exproprierea celorlalţi. Solidaritatea nu face decât să pună pansament pe rănile provocate de greşelile (ne)intenţionate ale unora. Îi salvează pe speculanţii proşti cu ajutorul celor care au ştiut cu adevărat să acumuleze avuţie. În acest fel, nu face decât să paveze drumul către următoarea criză.

Nu avem nevoie de solidaritate. Avem nevoie de curăţirea economiei de paraziţi – fie că ei sunt bugetari sau oameni de afaceri (adesea, distincţia între cele două categorii este dificil de făcut). Trebuie să reducem aparatul guvernamental, dar nu din motive de solidaritate cu mediul privat, ci pentru că aparatul de stat risipeşte resursele. Trebuie ca oamenii de afaceri să îşi ajusteze activitatea, dar nu din motive de solidaritate, ci pentru că mulţi dintre ei au risipit resursele în speculaţii imobiliare. Criza ne arată cine nu poate trăi pe picioarele lui, cine a prosperat pe datorie fără să îi pese de ziua judecăţii. Nu pot şi nu vreau să fiu solidar cu astfel de oameni.

Dar sunt solidar cu cei care şi-au cumpărat Porsche, Ferrari sau Maserati din bani obţinuţi în mod cinstit, prin muncă şi talent antreprenorial.

Confesiunile unui redactor de revistă ştiinţifică

Sunt redactorul-şef al unei publicaţii ştiinţifice – revistă care îşi propune să găzduiască articole rezultate din munca de cercetare a profesorilor români şi nu numai. Majoritatea revistelor româneşti, inclusiv cea pe care o coordonez, percep o taxă de publicare. Prilej de îmbogăţire pentru unii, care renunţă la orice standard de calitate doar pentru a atrage cât mai mulţi autori, a publica cât mai multe articole şi a-şi umple cât mai bine contul din bancă. Cum aceasta este o practică pe care nu o agreez, am operat o selecţie între articolele primite. Cu surprindere – deşi, poate, nu ar fi trebuit să mă mire, 3 dintre lucrările care mi-au parvenit erau plagiat în cea mai pură formă. A trebuit să le resping, alături de multe altele vinovate de “păcate” mai mici. Nu-mi fac iluzii că gestul meu înseamnă mare lucru; cu siguranţă, respectivele persoane vor găsi alte reviste unde să îşi publice “opera”.

Am o singură nemulţumire: aceea că nu pot divulga numele “profesorilor” care copiază munca altora pentru a-şi lărgi nemeritat propriul CV.

Programul Rabla distruge comerţul şi mediul înconjurător

Încă un studiu întreprins în tradiţia economiei mainstream (aha, deci nu făcut de cârcotaşi liberali ca mine) vine în apărarea beneficiilor liberului-schimb. L. Davis şi M. Kahn arată că programul “Rabla” implementat de guvernele occidentale afectează în sens negativ bunăstarea şi mediul înconjurător, dacă privim din perspectivă globală.

Autorii amintesc uitucilor că intervenţia guvernului are un cost de oportunitate. Ei explică foarte corect că importul de maşini second-hand din ţările dezvoltate este un factor de reducere a poluării în ţările subdezvoltate – implicit, nu trebuie taxat, aşa cum au făcut guvernanţii subdezvoltaţi din România, chipurile, tocmai pentru a proteja mediul! Programul “Rabla” sărăceşte naţiunile mai înapoiate, pentru că scumpeşte maşinile şi, astfel, stimulează indivizii să folosească maşini mai vechi mai mult timp, poluând evident mai mult. Desigur, el sărăceşte şi naţiunile bogate, fiindca deturnarea de comerţ reduce bunăstarea (başca ineficienţa guvernului în cheltuirea banului public).

Astfel, adaug eu, programul Rabla nu are decât un singur rost: stimularea faliţilor din industria auto. Culmea e că ecologiştii se bucură! De fapt, doar naivii cred că ecologiştilor militanţi le pasă de mediu.

Desfiinţaţi BNR, subvenţionaţi ING

Dan Popa pune o excelentă întrebare pe blogul său: de ce există o discrepanţa uriaşă dintre creşterea economică rozalie prognozată oficial pentru anul în curs şi evoluţia economică reală (aproape -9%)? Întrebarea este cu atât mai justificată cu cât avem nenumărate comitete şi comiţii care investighează problema:
“Avem un Institut de Prognoze Economice. Avem Comisia Nationala de Prognoza. Mai avem Directia Modelare si Prognoza din Banca Nationala. Plus departamentul macro din Ministerul Finantelor. Niciuna nu a intuit scaderea care a urmat. Mai mult, prin aprilie, unii au iesit public sa afirme ca gata cu scaderea economiei in Romania, ca din trimestrul al doilea vom avea crestere.”

Răspunsul nu poate contine decât două variante: din prostie sau din rea intenţie. Indiferent de variantă, aceste agenţii ale statului ar trebui desfiinţate.

Orice agent economic privat care ar fi facut predictii atat de proaste ar fi iesit de mult de pe piata. Iata de ce sustin ca este cazul sa cerem desfiintarea tuturor agentiilor de previziune economica, inclusiv a BNR. Au eşuat lamentabil în anticiparea condiţiilor economice şi, astfel, au transmis semnale greşite întregii economii (investitorilor, consumatorilor, sindicatelor etc.) Nu mai e cazul să ne bazăm pe serviciile lor. Mai bine ne documentăm din rapoartele instituţiilor private – ING a anticipat mult mai bine criza (vezi articolele postate constant de Dan Popa cu referire la acest subiect) – sau chiar din studiile FMI.

Iar dacă PIB-ul înseamnă ceva, implicit dacă informaţiile aferente la evoluţia lui sunt importante pentru economie – adică sunt un bun public – atunci mai bine acest bun să fie livrat de o agenţie mai competentă, fie şi de ING. Dacă statul ar trebui să facă ceva, atunci ar trebui să subvenţioneze ING, nu-i aşa, economişti dumneavoastră?

Să vindem munţii – până nu ne-o iau alţii înainte

De câte ori am avansat propunerea reducerii radicale a poverii fiscale, argumentul inevitabil cu care eram bombardat era că statul va rămâne cu resurse insuficiente pentru plata pensiilor ş.a. Desigur, argumentul nu stă în picioare câtă vreme există paradisuri fiscale care colectează la buget o sumă mult mai mare (ca pondere în PIB) decât reuşeşte România. Dar, în faţa criticilor, şi adesea spre stupefacţia lor, am afirmat că statul român mai are suficiente proprietăţi de privatizat astfel încât pensionarii să doarmă liniştiţi.

Citesc că Croaţia scoate la vânzare Arhipelagul Brione (14 insule, cu parc naţional cu tot), pentru suma de 2,5 miliarde euro. Ceea ce îmi întăreşte convingerea că pe lumea asta prostia nu a învins definitiv inteligenţa.

Ideea e simplă. Pentru a nu mai rămâne nimic de furat, trebuie ca statul să vândă totul. Am împuşca mai mulţi iepuri dintr-o lovitură. De pildă, prin privatizarea terenului din zonele montane, adică prin transformarea în capital a unor resurse neutilizate, am da un imbold puternic dezvoltării infrastructurii turistice. Am putea vedea cum se realizează, în sfîrşit, diversele trasee de gondolă, telecabină, pârtii de schi – care au rămas în stadiul de deziderat. Vreţi să nu mai staţi 1-2 ore la coadă la telecabina din Buşteni? E simplu. Haideţi să vindem muntele. Nici măcar nu e vreo inovaţie, proprietatea privată era apreciată şi pe vremea răzeşilor lui Ştefan cel Mare.

Dăianu, Blanchard şi keynesianismul global

În ultimul articol din Ziarul Financiar, FMI şi Keynes, Daniel Dăianu reia unele din ideile sale preferate, plusând cu alte erori noi. De acestea din urmă aş vrea să mă ocup, pentru că de restul am tot scris.

Daniel Dăianu crede că politicile keynesiene şi-au demonstrat eficacitatea, scoţând economile vestice din criză. El nu ne spune de ce Japonia nu a urmat plutonul performerilor deşi este campioană la politici keynesiene de câteva decenii. Detalii. Autorul adaugă însă, precaut, că pe lângă beneficiile aduse, relaxarea monetar-fiscală ne-a lăsat moştenire şi ceva masă monetară în exces, deficite şi datorii imense care trebuie eliminate. Nu pare însă să îşi facă probleme în legătură cu acest lucru. Eu unul sunt mai puţin optimist şi ţin să amintesc ceea ce Dăianu uită: teoria keynesiană nu se rezumă doar la idei despre resuscitarea economiei aflate în picaj, ci propune un model de gestiune macroeconomică, aşa numita politică stop and go. Dacă trecem cu vederea acest detaliu, eficienţa keynesianismului este o vorbă goală: eficienţă în raport cu ce? Nicio şcoală de gândire nu neagă că guvernul poate creşte PIB-ul prin credit ieftin şi creşterea cheltuielilor publice!

Înţeles corect, keynesianismul nu a fost validat niciodată de istorie pentru că intră în contradicţie cu principiile după care se duce politica, mai ales cu acel celebru – „După noi, potopul”. Altfel spus, acum că am văzut cât de tari sunt guvernele când vine vorba să spună „Go”, tare aş vrea să le văd cum vor spune „Stop”. Şi până nu văd chestia asta nu am motive să apreciez keynesianismul.

Ce alte greşeli mai face cel mai celebru keynesian roman, pe lângă faptul că răstălmăceşte keynesianismul după cum îi convine?

Păi, ca orice keynesian, loveşte în monetarism – paradigmă pe care o interpretează în nota proprie, adică la fel de tendenţios pe cât a interpretat şi keynesianismul. Dăianu uită principiul de bază al monetarismului, anume că “banii contează” şi că politica monetară este la rădăcina boom-urilor, respectiv crizelor; că expansiunea monetară se reflectă, mai devreme sau mai târziu, în creşterea preţurilor, fără niciun spor de bunăstare. Cred că am arătat suficient cum folosind prescripţiile monetarismului puteam anticipa criza şi ce bine era dacă eram cu toţii monetarişti în ultimii ani. Din păcate, am fost luaţi prin surprindere de criză nu fiindcă (aşa cum zice Dăianu) am fost orbiţi de prea mult monetarism, ci pentru că l-am abandonat cu totul.

În finalul articolului, Dăianu îşi exprimă bucuria că FMI – odinioară bastion al monetarismului – a fost cucerit de keynesieni, în frunte cu Olivier Blanchard, actualul economist-şef al instituţiei. Persoană pe care ar trebui să o apreciem pentru „pragmatismul şi echilibrul abordării sale”. Ei bine, dacă fostul ministru de finanţe a uitat, să-i amintim că Blanchard a scris pe la începutul mileniului un studiu sugestiv intitulat “What Do We Know About Macroeconomics the Fisher and Wicksell Did Not?”, în care concluziona că breasla economiştilor a făcut “a lot of progress” şi că am fost martorii unei “a surprisingly steady accumulation of knowledge” – din care puteam deduce că economiştii au dobândit o înţelegere mai bună în legătură cu modul de funcţionare al economiei. Mda, asta era înainte de criză; de o criză mai zdravănă decât cea din 1930. Oricum ştiam că keynesienii stau prost la capitolul anticipări. Bun, puteţi spune, mai greşeşte omul, acum nu trebuie să dăm cu piatra în Blanchard. Dar ce ne facem, căci se pare că avem de-a face cu o gaşcă de erori, dacă-mi iertaţi licenţa poetică? Nu mai departe de acum câteva săptămâni Daniel Dăianu zicea că economia mondială va cunoaşte o evoluţie în formă de W. Păi, ori am scăpat de criză graţie keynesianismului, ori am decolat ca să avem unde ateriza?

Renaşterea liberală a Georgiei

Deşi puţină lume ştie, Georgia oferă unul din cele mai reuşite exemple de reformă economică liberală, atât din punctul de vedere al amplitudinii şi profunzimii măsurilor politice luate, cât mai ales din cel al efectelor pozitive rezultate. Povestea de succes a liberalismului în Georgia începe în 2004, la un an după schimbarea politică majoră din 2003. Înainte de acest moment, Georgia era doar una din ţările fost comuniste desprinse din fosta URSS, o ţară marcată de deficienţele ingerinţei statului în economie: sărăcie, impozitare ridicată, absenţa investiţiilor, corupţie cronică etc. Dar, din 2004, odată cu numirea lui Kakha Bendukidze la Ministerul Economiei, lucrurile au început să se schimbe. Devenit faimos pentru afirmaţia că Georgia “ar trebui să renunţe la tot ce poate fi vândut, cu excepţia propriei conştiinţe”, Bendukidze a lansat o reformă comprehensivă a statului, printr-o terapie de şoc. În anii care au urmat, reforma a continuat neabătut, fiind susţinută de primul ministru Lado Gurgenideze şi de preşedintele Mikheil Saakashvili.

Într-un articol publicat de Centrul pentru Economie şi Libertate, ofer detalii despre reforma implementată în Georgia.

Robert Lucas m-a lăsat mască

The Economist a publicat de ceva vreme părerile pro şi contra ale unor economişti despre economişti. Sunt unii care îi arată cu degetul pe economişti (şi ştiinţa economică, în general) pentru inabilitatea prevenirii crizei. Sunt alţii care protestează, susţinând că ei sunt mari deştepţi. Printre ultimii se află şi Robert Lucas, laureat al premiului Nobel.

Citiţi cu atenţie ce are de spus acest economist. Pe scurt, Lucas afirmă că nimeni nu poate prezice întocmai viitorul. Ceea ce e corect. Însă foloseşte acest truism pentru a-i absolvi de vină pe şefii băncilor centrale care, săracii, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase şi, nu-i aşa, nici nu puteau anticipa criza. Cine citeste articolul ar face bine să ştie că, în prezent, majoritatea economiştilor au adopat poziţia de bun simţ conform căreia pomparea de credit ieftin a fost principala cauză a crizei. Ceea ce îl poziţionează pe Lucas în tabăra economiştilor puţini şi dogmatici, gen Krugman, care continuă să o ţină într-una cu teoria keynesiană.

Este incredibil. Considerat îndeobşte un economist de orientare liberală, părintele teoriei anticipărilor raţionale şi a inconsistenţei de timp (care au servit foarte bine la critica intervenţionismului) şi-a dat acum arama pe faţă. Într-un interviu în Spiegel la finele anului trecut, el se arăta mulţumit de modul în care merge producţia de bani – FED are grijă de asta. Iar oferta de bani poate fi suplimentată oricând, suntem asiguraţi, pentru ca blocajul financiar să se rezolve. Practic, Lucas îndeamnă băncile centrale să emită bani, fără număr, fără număr… Eventual, în cazul în care expansiunea monetară duce la creşterea preţurilor, banca centrală poate foarte simplu să retragă banii din circulaţie şi inflaţia este oprită în faşă.

În faţa acestui entuziasm debordant privind simplitatea şi eficienţa intervenţiei autorităţii monetare, mărturisesc că nu mai înţeleg nimic. Politica de tip stop and go (stimularea cheltuielilor prin relaxarea politicii monetare când recesiunea bate la uşă, respectiv reducerea cheltuielilor prin praticarea unei politici monetare mai stricte când apar semnele inflaţiei) a fost predată în manuale de la Keynes încoace. Alan Greenspan a fost considerat cel mai dibaci cârmaci al politicii monetare tocmai pentru că se părea că reuşise să evite deopotrivă inflaţia şi recesiunea. Dar astăzi ne confruntăm cu eşecul politicii sale – aproape niciun economist nu neagă acest lucru. Iar ceilalţi bancheri centrali, din timpul şi dinaintea lui, nu au avut rezultate mai bune. Să înţeleg că rezolvarea crizei stă tocmai în tipul de politică ce a provocat criza?

Însă perplexitatea mea izvorăşte mai cu seamă din altă sursă. Ani la rând am crezut că Robert Lucas a avut ceva de spus împotriva intervenţiei statului în ordinea pieţei. Nu Lucas ne-a învăţat că indivizii pot anticipa politica guvernului şi îşi pot modifica comportamentul în consecinţă, astfel încât politica să nu-şi atingă scopurile? Nu Lucas ne-a învăţat că este foarte uşor pentru autorităţi să promită un lucru, dar foarte greu să se ţină de promisiune? Din dilema aceasta nu pot să trag decât două concluzii: ori eu nu am înţeles nimic din teoriile lui Lucas, ori el nu pune mare preţ pe a spus şi scris de-a lungul timpului.

FMI se face că pune condiţii, Boc se face că le respectă

Triste zile mi-a fost dat să trăiesc.

Ultimele informaţii despre negocierile dintre guvern şi FMI privind renegocierea acordului de împrumut lasă să se vadă un adevăr sumbru. FMI nu este câtuşi de puţin interesat de însănătoşirea economiei româneşti, ci de însănătoşirea sistemului bancar deţinut de marile trusturi internaţionale.

Cifrele vorbesc de la sine. Poate cel mai elocvent fapt, care justifică cele spuse mai sus, este diferenţa modică dintre deficitul bugetar „negociat” de FMI şi deficitul bugetar care s-ar înregistra în absenţa „negocierii”: 7,2% în loc de 8%. Grozavă realizare. Fondul s-a ţinut tare pe poziţii, nu glumă.

Orice om de bună credinţă ar întreba: de ce acceptă FMI să acopere găurile bugetului de stat? De ce acceptă risipirea banului public? Nu vede FMI că creşterea deficitului bugetar nu face decât să pună presiune tot mai mare pe piaţa creditului, „crowding-out” sectorul privat?

Răspunsul este acela că FMI nu este interesat de aceste lucruri. De fapt, FMI chiar vrea să ne îndatoreze. Chiar vrea ca guvernul să se împrumute şi mai mult de la băncile comerciale, pentru că în acest fel le recapitalizează. Toate programele stupide ale guvernului, de genul „Prima casă”, „Primul siloz” şi ce va urma sunt pe placul experţilor Fondului. Şi acesta este obiectivul fundamental urmărit de FMI.
Trăim un moment epocal. Nicicând nu s-a mai pomenit ca FMI să verse bani direct bugetului statului. Daniel Dăianu zice că ăsta e un semn de flexibilitate din partea Fondului. A uitat să pună ghilimelele. Este mai degrabă o dare a cărţilor pe faţă, dezbrăcarea FMI de aparenţele pe care le-a purtat atât amar de vreme, condamnarea României la acoperirea pierderilor marilor actori ai finanţei mondiale. Gata cu joaca de-a intermedierea cu ajutorul BNR. O risipă de timp inutilă. De ce să mai intre banii în rezerva valutară a băncii centrale, pentru ca aceasta să elibereze apoi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale, pentru ca acestea să crediteze guvernul? S-a simplificat totul, FMI – mare paznic al stabilităţii macroeconomice – finanţează deficitul pe faţă.

Tot ceea ce am învăţat ca economist despre rolul FMI se adevereşte, într-un mod mai cinic decât am crezut vreodată.