Să vindem munţii – până nu ne-o iau alţii înainte

De câte ori am avansat propunerea reducerii radicale a poverii fiscale, argumentul inevitabil cu care eram bombardat era că statul va rămâne cu resurse insuficiente pentru plata pensiilor ş.a. Desigur, argumentul nu stă în picioare câtă vreme există paradisuri fiscale care colectează la buget o sumă mult mai mare (ca pondere în PIB) decât reuşeşte România. Dar, în faţa criticilor, şi adesea spre stupefacţia lor, am afirmat că statul român mai are suficiente proprietăţi de privatizat astfel încât pensionarii să doarmă liniştiţi.

Citesc că Croaţia scoate la vânzare Arhipelagul Brione (14 insule, cu parc naţional cu tot), pentru suma de 2,5 miliarde euro. Ceea ce îmi întăreşte convingerea că pe lumea asta prostia nu a învins definitiv inteligenţa.

Ideea e simplă. Pentru a nu mai rămâne nimic de furat, trebuie ca statul să vândă totul. Am împuşca mai mulţi iepuri dintr-o lovitură. De pildă, prin privatizarea terenului din zonele montane, adică prin transformarea în capital a unor resurse neutilizate, am da un imbold puternic dezvoltării infrastructurii turistice. Am putea vedea cum se realizează, în sfîrşit, diversele trasee de gondolă, telecabină, pârtii de schi – care au rămas în stadiul de deziderat. Vreţi să nu mai staţi 1-2 ore la coadă la telecabina din Buşteni? E simplu. Haideţi să vindem muntele. Nici măcar nu e vreo inovaţie, proprietatea privată era apreciată şi pe vremea răzeşilor lui Ştefan cel Mare.

Dăianu, Blanchard şi keynesianismul global

În ultimul articol din Ziarul Financiar, FMI şi Keynes, Daniel Dăianu reia unele din ideile sale preferate, plusând cu alte erori noi. De acestea din urmă aş vrea să mă ocup, pentru că de restul am tot scris.

Daniel Dăianu crede că politicile keynesiene şi-au demonstrat eficacitatea, scoţând economile vestice din criză. El nu ne spune de ce Japonia nu a urmat plutonul performerilor deşi este campioană la politici keynesiene de câteva decenii. Detalii. Autorul adaugă însă, precaut, că pe lângă beneficiile aduse, relaxarea monetar-fiscală ne-a lăsat moştenire şi ceva masă monetară în exces, deficite şi datorii imense care trebuie eliminate. Nu pare însă să îşi facă probleme în legătură cu acest lucru. Eu unul sunt mai puţin optimist şi ţin să amintesc ceea ce Dăianu uită: teoria keynesiană nu se rezumă doar la idei despre resuscitarea economiei aflate în picaj, ci propune un model de gestiune macroeconomică, aşa numita politică stop and go. Dacă trecem cu vederea acest detaliu, eficienţa keynesianismului este o vorbă goală: eficienţă în raport cu ce? Nicio şcoală de gândire nu neagă că guvernul poate creşte PIB-ul prin credit ieftin şi creşterea cheltuielilor publice!

Înţeles corect, keynesianismul nu a fost validat niciodată de istorie pentru că intră în contradicţie cu principiile după care se duce politica, mai ales cu acel celebru – „După noi, potopul”. Altfel spus, acum că am văzut cât de tari sunt guvernele când vine vorba să spună „Go”, tare aş vrea să le văd cum vor spune „Stop”. Şi până nu văd chestia asta nu am motive să apreciez keynesianismul.

Ce alte greşeli mai face cel mai celebru keynesian roman, pe lângă faptul că răstălmăceşte keynesianismul după cum îi convine?

Păi, ca orice keynesian, loveşte în monetarism – paradigmă pe care o interpretează în nota proprie, adică la fel de tendenţios pe cât a interpretat şi keynesianismul. Dăianu uită principiul de bază al monetarismului, anume că “banii contează” şi că politica monetară este la rădăcina boom-urilor, respectiv crizelor; că expansiunea monetară se reflectă, mai devreme sau mai târziu, în creşterea preţurilor, fără niciun spor de bunăstare. Cred că am arătat suficient cum folosind prescripţiile monetarismului puteam anticipa criza şi ce bine era dacă eram cu toţii monetarişti în ultimii ani. Din păcate, am fost luaţi prin surprindere de criză nu fiindcă (aşa cum zice Dăianu) am fost orbiţi de prea mult monetarism, ci pentru că l-am abandonat cu totul.

În finalul articolului, Dăianu îşi exprimă bucuria că FMI – odinioară bastion al monetarismului – a fost cucerit de keynesieni, în frunte cu Olivier Blanchard, actualul economist-şef al instituţiei. Persoană pe care ar trebui să o apreciem pentru „pragmatismul şi echilibrul abordării sale”. Ei bine, dacă fostul ministru de finanţe a uitat, să-i amintim că Blanchard a scris pe la începutul mileniului un studiu sugestiv intitulat “What Do We Know About Macroeconomics the Fisher and Wicksell Did Not?”, în care concluziona că breasla economiştilor a făcut “a lot of progress” şi că am fost martorii unei “a surprisingly steady accumulation of knowledge” – din care puteam deduce că economiştii au dobândit o înţelegere mai bună în legătură cu modul de funcţionare al economiei. Mda, asta era înainte de criză; de o criză mai zdravănă decât cea din 1930. Oricum ştiam că keynesienii stau prost la capitolul anticipări. Bun, puteţi spune, mai greşeşte omul, acum nu trebuie să dăm cu piatra în Blanchard. Dar ce ne facem, căci se pare că avem de-a face cu o gaşcă de erori, dacă-mi iertaţi licenţa poetică? Nu mai departe de acum câteva săptămâni Daniel Dăianu zicea că economia mondială va cunoaşte o evoluţie în formă de W. Păi, ori am scăpat de criză graţie keynesianismului, ori am decolat ca să avem unde ateriza?

Renaşterea liberală a Georgiei

Deşi puţină lume ştie, Georgia oferă unul din cele mai reuşite exemple de reformă economică liberală, atât din punctul de vedere al amplitudinii şi profunzimii măsurilor politice luate, cât mai ales din cel al efectelor pozitive rezultate. Povestea de succes a liberalismului în Georgia începe în 2004, la un an după schimbarea politică majoră din 2003. Înainte de acest moment, Georgia era doar una din ţările fost comuniste desprinse din fosta URSS, o ţară marcată de deficienţele ingerinţei statului în economie: sărăcie, impozitare ridicată, absenţa investiţiilor, corupţie cronică etc. Dar, din 2004, odată cu numirea lui Kakha Bendukidze la Ministerul Economiei, lucrurile au început să se schimbe. Devenit faimos pentru afirmaţia că Georgia “ar trebui să renunţe la tot ce poate fi vândut, cu excepţia propriei conştiinţe”, Bendukidze a lansat o reformă comprehensivă a statului, printr-o terapie de şoc. În anii care au urmat, reforma a continuat neabătut, fiind susţinută de primul ministru Lado Gurgenideze şi de preşedintele Mikheil Saakashvili.

Într-un articol publicat de Centrul pentru Economie şi Libertate, ofer detalii despre reforma implementată în Georgia.

Robert Lucas m-a lăsat mască

The Economist a publicat de ceva vreme părerile pro şi contra ale unor economişti despre economişti. Sunt unii care îi arată cu degetul pe economişti (şi ştiinţa economică, în general) pentru inabilitatea prevenirii crizei. Sunt alţii care protestează, susţinând că ei sunt mari deştepţi. Printre ultimii se află şi Robert Lucas, laureat al premiului Nobel.

Citiţi cu atenţie ce are de spus acest economist. Pe scurt, Lucas afirmă că nimeni nu poate prezice întocmai viitorul. Ceea ce e corect. Însă foloseşte acest truism pentru a-i absolvi de vină pe şefii băncilor centrale care, săracii, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase şi, nu-i aşa, nici nu puteau anticipa criza. Cine citeste articolul ar face bine să ştie că, în prezent, majoritatea economiştilor au adopat poziţia de bun simţ conform căreia pomparea de credit ieftin a fost principala cauză a crizei. Ceea ce îl poziţionează pe Lucas în tabăra economiştilor puţini şi dogmatici, gen Krugman, care continuă să o ţină într-una cu teoria keynesiană.

Este incredibil. Considerat îndeobşte un economist de orientare liberală, părintele teoriei anticipărilor raţionale şi a inconsistenţei de timp (care au servit foarte bine la critica intervenţionismului) şi-a dat acum arama pe faţă. Într-un interviu în Spiegel la finele anului trecut, el se arăta mulţumit de modul în care merge producţia de bani – FED are grijă de asta. Iar oferta de bani poate fi suplimentată oricând, suntem asiguraţi, pentru ca blocajul financiar să se rezolve. Practic, Lucas îndeamnă băncile centrale să emită bani, fără număr, fără număr… Eventual, în cazul în care expansiunea monetară duce la creşterea preţurilor, banca centrală poate foarte simplu să retragă banii din circulaţie şi inflaţia este oprită în faşă.

În faţa acestui entuziasm debordant privind simplitatea şi eficienţa intervenţiei autorităţii monetare, mărturisesc că nu mai înţeleg nimic. Politica de tip stop and go (stimularea cheltuielilor prin relaxarea politicii monetare când recesiunea bate la uşă, respectiv reducerea cheltuielilor prin praticarea unei politici monetare mai stricte când apar semnele inflaţiei) a fost predată în manuale de la Keynes încoace. Alan Greenspan a fost considerat cel mai dibaci cârmaci al politicii monetare tocmai pentru că se părea că reuşise să evite deopotrivă inflaţia şi recesiunea. Dar astăzi ne confruntăm cu eşecul politicii sale – aproape niciun economist nu neagă acest lucru. Iar ceilalţi bancheri centrali, din timpul şi dinaintea lui, nu au avut rezultate mai bune. Să înţeleg că rezolvarea crizei stă tocmai în tipul de politică ce a provocat criza?

Însă perplexitatea mea izvorăşte mai cu seamă din altă sursă. Ani la rând am crezut că Robert Lucas a avut ceva de spus împotriva intervenţiei statului în ordinea pieţei. Nu Lucas ne-a învăţat că indivizii pot anticipa politica guvernului şi îşi pot modifica comportamentul în consecinţă, astfel încât politica să nu-şi atingă scopurile? Nu Lucas ne-a învăţat că este foarte uşor pentru autorităţi să promită un lucru, dar foarte greu să se ţină de promisiune? Din dilema aceasta nu pot să trag decât două concluzii: ori eu nu am înţeles nimic din teoriile lui Lucas, ori el nu pune mare preţ pe a spus şi scris de-a lungul timpului.

FMI se face că pune condiţii, Boc se face că le respectă

Triste zile mi-a fost dat să trăiesc.

Ultimele informaţii despre negocierile dintre guvern şi FMI privind renegocierea acordului de împrumut lasă să se vadă un adevăr sumbru. FMI nu este câtuşi de puţin interesat de însănătoşirea economiei româneşti, ci de însănătoşirea sistemului bancar deţinut de marile trusturi internaţionale.

Cifrele vorbesc de la sine. Poate cel mai elocvent fapt, care justifică cele spuse mai sus, este diferenţa modică dintre deficitul bugetar „negociat” de FMI şi deficitul bugetar care s-ar înregistra în absenţa „negocierii”: 7,2% în loc de 8%. Grozavă realizare. Fondul s-a ţinut tare pe poziţii, nu glumă.

Orice om de bună credinţă ar întreba: de ce acceptă FMI să acopere găurile bugetului de stat? De ce acceptă risipirea banului public? Nu vede FMI că creşterea deficitului bugetar nu face decât să pună presiune tot mai mare pe piaţa creditului, „crowding-out” sectorul privat?

Răspunsul este acela că FMI nu este interesat de aceste lucruri. De fapt, FMI chiar vrea să ne îndatoreze. Chiar vrea ca guvernul să se împrumute şi mai mult de la băncile comerciale, pentru că în acest fel le recapitalizează. Toate programele stupide ale guvernului, de genul „Prima casă”, „Primul siloz” şi ce va urma sunt pe placul experţilor Fondului. Şi acesta este obiectivul fundamental urmărit de FMI.
Trăim un moment epocal. Nicicând nu s-a mai pomenit ca FMI să verse bani direct bugetului statului. Daniel Dăianu zice că ăsta e un semn de flexibilitate din partea Fondului. A uitat să pună ghilimelele. Este mai degrabă o dare a cărţilor pe faţă, dezbrăcarea FMI de aparenţele pe care le-a purtat atât amar de vreme, condamnarea României la acoperirea pierderilor marilor actori ai finanţei mondiale. Gata cu joaca de-a intermedierea cu ajutorul BNR. O risipă de timp inutilă. De ce să mai intre banii în rezerva valutară a băncii centrale, pentru ca aceasta să elibereze apoi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale, pentru ca acestea să crediteze guvernul? S-a simplificat totul, FMI – mare paznic al stabilităţii macroeconomice – finanţează deficitul pe faţă.

Tot ceea ce am învăţat ca economist despre rolul FMI se adevereşte, într-un mod mai cinic decât am crezut vreodată.

The Land of Choice e plin de oameni

The Land of Choice este populat cu oameni deosebiţi, pe măsura numelui său. Unii dintre ei sunt cârciumari. Cei mai aleşi dintre cârciumari sunt cei care refuză să te primească în local, dacă nu vrei să cumperi nimic.

Nu stiu câţi dintre voi cunosc sentimentul de a fi ţinut la uşă, iarna, pe vârful muntelui, de către cârciumarii ofensaţi că nu vrei să le cumperi mâncarea sau băutura. Eu l-am experimentat şi pot să vă spun cş e deosebit. Dar aproape îl uitasem. Până zilele trecute.
Ce-i drept e vară, iar eu mă întorc de la mare, spre Slobozia. Sunt cu fetiţa mea de 5 ani care se plânge că-i e foame. Sunt in the middle of nowhere, sub soarele prânzului. Opresc maşina în dreptul unei cârciumi, pe care scrie „Bar”, cu măsuţe de plastic verzi, cu umbreluţe. Ne aşezăm la o masă pentru ca fata mea să mănânce din proviziile pregătite pentru drum. Din stabiliment Ies două, scuzaţi expresia, doamne, care ne spun că acolo este bar şi nu putem mânca. Respectuos, le mulţumesc pentru atenţia acordată şi ne mutăm în câmp, zăbovim preţ de 10 minute şi plecăm. Nu înainte de a-mi promite, în gând, că data viitoare când o să aud expresia „români împuţiţi”, mă voi gândi şi la ele.

E criză! Ba nu e criză!

Dan Popa descrie pe blogul său discuţia avută cu un cadru universitar care l-a contrazis în privinţa existenţei crizei. Ce a urmat poate fi descris cu ajutorul zicalei populare: “Dacă un prost aruncă un bolovan în râu, 100 de înţelepţi nu pot să-l scoată”. Cu doamna universitară care pretinde că nu e criză (fără să şi explice de ce) în rolul prostului, respectiv cu Dan Popa şi un număr foarte mare de comentatori în postura înţelepţilor.

Am luat apărarea opiniei doamnei (doar a opiniei). Asta deşi eu însumi am tot clamat magnitudinea crizei prin care trecem. Totuşi, atitudinea scandalizată cu care autorul articolului şi numeroşi cititori s-au grăbi să critice verdictul „Ba nu e criză!” nu este pe de deplin justificată. Pentru a fi foarte scupuloşi, cel mai potrivit răspuns la întrebarea „E sau nu criză?” este, vorba tătucului Keynes, It all depends, sir.

Dacă prin criză înţelegem scăderea PIB-ului, atunci da, avem criză. Iar dacă ne comparăm cu ţările vecine, atunci da, criza noastră este chiar mai mare decât a lor. Însă în afară de această consideraţie, viaţa este complicată.

Problema este că PIB-ul ne induce în eroare atunci când vine vorba să cuantificăm bunăstarea. Bunăoară, dacă atunci când PIB-ul scade o ducem rău, logic ar fi ca atunci când PIB-ul creşte să o ducem bine – concluzie cu care, mi-e teamă, mulţi dintre contraopinenţii doamnei de la catedră (inclusiv Dan Popa) nu ar fi de acord. Adevărul este că bunăstarea generală nu are de suferit mai mult când scade PIB-ul decât are de câştigat atunci când PIB-ul creşte. Multă lume trăieşte cu impresia că în ultimii ani bunăstarea românilor a avut de câştigat, pentru că am cheltuit tot mai mult, PIB-ul a crescut ş.a.m.d. Impresia este falsă. „Creşterea economică” inflaţionistă nu este creştere deloc. Umflarea cheltuielilor prin pomparea de bani ieftini nu ne face mai bogaţi, doar întreţine o stare de euforie economică (este şi ceva psihologic aici). Inflaţia înseamnă doar redistribuţie. Unii se îmbogăţesc pe spinarea altora. Şi când vine vorba de cei din urmă, mă gândesc doar la tinerii care au pierdut startul cursei imobiliare şi care, ulterior, şi-au ipotecat viaţa pentru o garsonieră, sau la cei (vârstnici dar nu numai) care au părăsit Bucureştiul din cauza costului vieţii, mutându-se în provincie.

Invers, când PIB-ul scade, nu este sigur că bunăstarea generală are de suferit. Bunăstarea unora – cu siguranţă. A celor care au făcut pariuri cu creşterea preţurilor şi au pierdut. Dar parte din aceşti oameni nu au fost niciodată realmente mai bogaţi, doar au trăit cu iluzia îmbogăţirii. În schimb, pentru cei mai săraci, deflaţia valorii activelor este mană cerească – asta dacă nu cumva vine guvernul cu programul „Rabla” sau „Prima casă” pentru a controla preţurile.

Doamna care se pregăteşte să îşi ia doctoratul în economie nu a făcut decât să exprime, folosind mijloace rudimentare care, desigur, i-au dat măsura valorii sale academice, un lucru foarte real: lumea consumă în continuare, lumea petrece… unde este „criza”? Păstrând linia exemplelor, ne putem uita la aglomeraţia de pe litoral – este criză? Totuşi, exemplele sunt ele însele misleading dacă nu le foloseşti cum trebuie. În zona Branului, unde de câteva veri îmi petrec bună parte din vacanţe, cam fluieră vântul. Comparativ cu vara trecută, când în weekend se formau cozi kilometrice de automobile, acum nu ai nicio problemă să vizitezi regiunea. Însă acest exemplu nu este un… contraexemplu le cele spuse mai sus. Nu arată că este „criză”. Ilustrează tocmai ceea ce vreau să arăt, anume că unii au de suferit, alţii nu. Exact ca în perioada de boom.

În fond, economia nu trece prin avânt şi declin, ci prin distorsiuni şi redistribuţie. Restul sunt metafore, pe care trebuie să ştim să le folosim.