Despre eşecul reflaţiei, din nou

Aşa cum am arătat cu puţin timp în urmă, guvernele se confruntă cu reale dificultăţi în încercarea de a iesi din criză prin inflaţie.

Willem Buiter de la London School of Economics este de-a dreptul disperat în legătură cu acest lucru, pentru că, spune el, Banca Angliei aproape a triplat baza monetară între iulie 2007 şi august 2009, de la 80 la 220 miliarde lire. Ceea ce situează Banca Angliei pe primul loc în clasamentul celor mai inflaţioniste bănci din ţările dezvoltate. Însă injectarea de bani în sistemul financiar a dus la creşterea neglijabilă a ofertei de bani, indiferent prin ce agregat monetar (M1, M2, M4) o măsurăm. Acest efect este statistic explicabil prin reducerea la o treime a multiplicatorului monetar. Mai pe româneşte, băncile au stocat toţi banii pe care au pus mâna, refuzând să îi folosească pentru a extinde creditarea.

Spuneam că acest fenomen este de bun augur, ajutând la însănătoşirea economiei, chiar dacă, pe termen scurt, produce o scădere mai amplă a PIB-ului sau o creştere a şomajului. Deflaţia monetară, sau măcar îngheţarea ofertei de bani, este remediul potrivit după o „supraîncălzire”, la fel cum absenţa îngurgitării de alcool este singura soluţie pentru cel care deja s-a îmbătat.

Abundenţa banilor şi preţul aurului

Ştiam că producţia de bani duce la deprecierea acestora, la fel cum creşterea ofertei oricărui bun duce la ieftinirea acestuia. Ştiam că valoarea aurului (adică raportul de piaţă dintre bani şi aur) este un indicator important al abundenţei primilor, mai important decât este, de pildă valoarea brânzei, a lemnului sau chiar a petrolului. Dar nu ştiam că între cantitatea de bani şi valoarea acestora în raport cu aurul este o relaţie atât de strânsă pe cât spune analistul Gary Dorsch.

Mai jos este graficul care ilustrează excelent variaţia aproape invers proporţională între masa monetară din SUA şi preţul aurului. Pare să sugereze că aurul este the best thing money can buy.

Încă un atac la dreptul de proprietate: codul de bune practici

Duşmănia pe care marii producători români o nutresc faţă de hipermarketuri s-a transpus în „Codul de bune practici”, care este pe cale să devină lege. Am urmărit exasperat o dezbatere televizată (de fapt, un complot public) în care moderatoarea lovea cu mânie, mai ceva decât reprezentatul producătorilor de alimente, în hipermarketurile care, prin „birurile” pe care le impun, „înrobesc” producătorii şi exploatează consumatorii. Potrivit participanţilor la discuţie, legea trebuie să instaureze un „echilibru” pe o piaţă unde marii retaileri dictează preţul; consecinţa ar fi, cică, reducerea preţului mărfurilor cu până la 30%.

Viitorul astfel schiţat este atât de rozaliu încât întrebarea firească nu este „De ce nu s-a dat legea mai devreme?”, ci „De ce nu se dă o lege care să scadă preţurile cu 50% sau, de ce nu, cu 80%?” Dacă i-am pune să răspundă, bănuiesc că domnii care dezbăteau de zor condamnarea hipermarketurilor ar fi un pic încurcaţi. Iar această şovăială ar ilustra noianul de sofisme şi argumente fără sens care au fost folosite pentru adoptarea Codului de bune practici.

Din capul locului, nu strică să privim situaţia în perspectivă istorică. Apariţia hipermarketurilor în România a cunoscut un uriaş succes, explicabil de fapt prin economiile însemnate pe care acest gen de magazin le face tuturor celor care îi trec pragul; căci este mult mai eficient să îţi faci toate cumpărăturile din acelaşi loc, chiar dacă produsele sunt la acelaşi preţ cu cel pe care îl poţi găsi în altă parte, decât să hoinăreşti prin 5-6 magazine distincte pentru a-ţi procura lucrurile de care ai nevoie. (În teorie, se spune că se reduc costurile de tranzacţie). Prin urmare, e aberant să susţii că practicile hipermarketurilor dăunează bunăstării consumatorilor, câtă vreme consumatorii se înghesuie să le viziteze, preferându-le în dauna altor retaileri.

Acum, să ne îndreptăm atenţia asupra unor aspecte niţel mai complicate.

Majoritatea jurnaliştilor adoptă (inconştient, desigur), atunci când vorbesc despre practicile hipermarketurilor, o idee complet greşită despre ceea ce înseamnă „preţ”. După cum se exprima moderatoarea emisiunii care m-a enervat, „ar fi foarte bine să ştim cât din suma pe care o plătim la casa de marcat reprezintă preţul şi cât taxele”. Preţul, în subconştientul multora, nu înseamnă altceva decât costul de producţie. De exemplu, dacă pe fermier îl costă 1 leu litrul de lapte, atunci acesta este preţul laptelui; restul nu sunt decât taxe, comisioane şi adaosuri care încarcă factura.

Ei bine, ne aflăm în faţa unei erori economice majore. Preţul nu este un element contabil, ci o relaţie între cantitatea cerută şi cantitatea oferită. Deci, preţul nu este determinat de cost; altminteri minerii lui Miron Cozma aveau în fond dreptate să ceară mai mulţi, şi mai mulţi bani, chit că stăteau mai mult pe acasă!; altminteri oricine ar săpa un şanţ de capul lui ar fi îndreptăţit să ceară o recompensă, pentru că a muncit… a produs „ceva”.

Mai mult, nimeni nu are nevoie să cumpere „lapte de la fermier”, ci „lapte de pe raftul magazinului”. Acesta din urmă este produs graţie eforturilor conjugate ale fermierului, procesatorului, transportatorului şi retailerului. Fiecare contribuie la existenţa laptelui pe raft, deci este normal ca valoarea laptelui să fie distribuită între ei. Distribuită sau disputată, putem spune, pentru că nu există un soi de lege a lui Newton care să zică: tu – fermier, ai dreptul să primeşti atât, tu – procesator – atât, iar tu – hipermarket – atât. Distribuţia valorii creată de cei care au contribuit la furnizarea laptelui are loc (ca şi, la nivel macro, distribuţia avuţiei în societate) pornind de la negocierile voluntare între proprietari, pe baza competiţiei dintre ei. Cei care spun că taxele de magazin sunt prea mari contestă un drept al hipermarketului. Câtă vreme producătorii fac afaceri cu hipermarketurile, „ mult-hulitele taxe” nu sunt, evident, prea mari. Este principiul preferinţei demonstrate. A, că producătorii ar dori să le vadă mai mici este de înţeles – pentru că aşa şi-ar mări ei profitul! De aia se spune „pasărea mălai visează”. Însă câtă vreme trăim într-o lume marcată de raritate şi de nevoi diverse, trebuie să acceptăm că totul are un preţ, chit că ne-ar plăcea să fim hrăniţi pe gratis.

În al doilea rând, la emisiunea cu pricina, invitaţii au deplâns soarta micilor producători, care sunt absenţi din hipermarketuri (vă daţi seama ce lacrimi de crocodil a vărsat reprezentantul marilor producători?!) Chipurile, micii producători nu pot să-şi distribuie produsele prin hipermarketuri fiindcă nu îşi pot permite să plătească taxele pe care, voilà, marii producători şi le pot permite. Acelui Gâgă care a lansat ideea ar trebui să îi explice cineva că micii producători lipsesc tocmai pentru că hipermarketul nu îşi permite (adică e mai puţin eficient) să îi primească. Ăsta e şi principiul pe baza căruia funcţionează hipermarketul – relaţii contractuale cât mai puţine cu furnizori cât mai mari; de aici vin şi economiile, reducerea de costuri şi, în final, preţul de vânzare mai mic. Păi unde ar ajunge hipermarketul dacă ar trebui să se aprovizioneze cu roşii de la miile de ţărani din jurul Bucureştiului?

În al treilea rând, apropos de micii producători, spun în gura mare că eu unul nu vreau să mănânc „produse româneşti”, aşa cum tot clamează unii şi alţii (mai ales producătorii români). Asta cu „să mâncăm de la noi” e o reminiscenţă naţionalist-comunistă care, culmea, continuă să trăiască zile de glorie în capitalismul dâmboviţean. În schimb, vreau să mânânc produse ieftine şi de calitate. Iar cine crede că produsele româneşti din piaţă sunt mai bune decât cele din import atunci acela nu ştie cum se face agricultura dincolo de Pantelimon.

În fine, este posibil ca legea cu „bunele practici” să se adopte. Credeţi că vom avea preţuri mai mici, în consecinţă? Nu, pentru că, repet, preţurile ţin de cerere şi de ofertă, de câţi bani are consumatorul în buzunar şi de cât lapte există în România. Preţul nu are treabă cu „bunele practici”. În paranteză fie spus, argumentul că preţul se va diminua ca urmare a eliminării unor „taxe” este tot atât de stupid ca şi argumentul că pâinea se va ieftini dacă TVA la pâine se reduce; interesant însă, reprezentanţii statului au afirmat tot timpul că reducerea TVA nu va duce la ieftinirea pâinii, pe când, în cazul cu hipermarketurile, cred invers!

Ce va rezulta însă din acest cod este, în primă fază, scăderea profitului hipermarketurilor. Ceea ce va duce (presupunând că retailerii nu vor găsi vreo metodă prin care să îl sporească la loc) la descurajarea retailerilor de a mai deschide magazine. Adică, pe termen lung, la menţinerea unui preţ mai ridicat al mărfurilor – în comparaţie cu cel ce ar exista dacă ar funcţiona, să zicem, de două ori mai multe hipermarketuri. Este vorba de un caz clasic, în care lumea este orbită de consecinţele pe termen scurt uitând de efectele pe termen lung, problemă la care economiştii se referă de secole. Dacă, totuşi, hipermarketurile vor lua contramăsuri, precum preconizata înlocuire a produselor româneşti cu cele din import, atunci legea va fi numai bună de aruncat la gunoi şi, ce este mai important, marii producători români vor ateriza din lac în puţ. Dar acesta este, nu-i aşa, riscul meseriei când faci afaceri. Dacă ei chiar cred că e mai bine să fie în pielea retailerilor, atunci să lase mica ciupeală politică şi să deschidă hipermarketuri.

Este numărul de urgenţă 112 (sau 911) un bun public?

Nu, par să fi răspuns un grup de cetăţeni din San Francisco, care au convenit să suporte costul unui telefon mobil pentru echipa de poliţişti care patrulează în zona în care îşi desfăşoară afacerile. În caz că cineva sesizează o problemă care afectează ordinea publică apelează imediat poliţia pe numărul privat. Folosirea acestui număr este mai eficientă decât folosirea numărului public 911 şi, culmea, ideea cumpărării telefonului a venit chiar de la poliţişti.

Asta se întâmplă acolo unde lumea înţelege semnificaţia principiului „poliţia în slujba cetăţeanului”. De fapt, aplicarea consecventă a acestui principiu nu înseamnă altceva decât privatizarea poliţiei – când este poliţia cu adevărat în slujba cetăţeanului? Atunci când cetăţeanul plăteşte şi controlează în mod direct poliţia pentru activitatea pe care o desfăşoară.

Ghici cine vine la BNR?

Pe lângă Mugur Isărescu, desigur, a cărui candidatură a stârnit aprecierile unanime ale politicienilor.

Se pare că PSD îl sprijină pentru un loc în CA pe domnul Dinu Marin, actual decan la ASE. Pentru informarea corectă a publicului şi mai ales a celor care, când vor fi mari, vor dori să se facă CA-işti la BNR, de unde să manevreze ştiinţific rata dobânzii sau cursul de schimb, să precizăm că propunerea domnului Marin a avut, probabil, ca fundament vasta sa experienţă de cercetare ştiinţifică şi remarcabilele aptitudini de muncă în echipă.

Astfel, Dinu Marin a adus formidabile contribuţii cercetării ştiinţifice graţie poziţiei de redactor-şef adjunct la Scânteia Tineretului şi Viaţa Studenţească. A ajuns profesor la ASE după o productivă carieră de … director la Editura Economică, funcţie din care a vegheat la dezvoltarea cv-ului multor cadre didactice. Cu numeroase lucrări la activ (doar nu credeaţi că a stat degeaba la editură!), domnul Marin a intrat în Academie pe singura funcţie care i se potrivea personalităţii sale – cea de profesor universitar.

În ceea ce priveşte lucrul în echipă, Dinu Marin a demonstrat că se poate integra cu succes în orice colectiv, mai ales în domeniul politic, unde a fost senator şi chiar vicepreşedinte al Senatului, PSD.

Acum, mi s-au risipit şi ultimele îndoieli referitoare la competenţa viitorului CA al BNR.

Se pregăteşte Marea Confiscare?

Raportul Comisiei prezidenţiale se referă la creşterea vârstei de pensionare la 70 de ani. Potrivit statisticilor, speranţa de viaţă a bărbaţilor români este de 69,5 ani.

În aceste condiţii, majoritatea românilor nu vor mai apuca să primească pensia pentru care au cotizat timp de decenii. Altfel spus, măsura imaginată în Raport echivalează cu propunerea de confiscarea totală a economisirilor – cotizaţii, cum se spune – pe care cetăţenii le-au vărsat la fondul public de pensii. Este vorba, practic, de o expropriere pe scară largă, indirectă dar cu atât mai periculoasă.

Întrebat despre consecinţele creşterii vârstei de pensionare, consilierul primului ministru, Mihai Şeitan, a declarat că: “Nu aşa se pune problema. Discutaţi de speranţa de viaţă medie a bărbaţilor şi femeilor, care este adevărată, numai că ea conţine în general mortalitatea la toate vârstele. Acolo este inclusă şi mortalitatea copiilor de sub un an, acolo este cuprinsă şi mortalitatea la vârsta de 15 ani şi aşa mai departe. Din punct de vedere al pensiilor, speranţa de viaţă a persoanei care iese la pensie este de 12, 14 ani, chiar 16 ani, în previziunea următorilor zece ani. Deci un pensionar nu va trăi în medie doi – trei ani cu pensia, ci va trăi 12, 14, 16 ani, ca în multe alte ţări europene”.

Domnul Şeitan are dreptate, dar în alt sens. Este adevărat că speranţa medie de viaţă se calculează inclusiv pe baza mortalităţii copiilor. Care nu cotizează la stat. Însă ea include şi mortalitatea indivizilor de 32 de ani, sau de 45 de ani, sau de 56 de ani, care înainte de deces au cotizat, şi încă din plin, la bugetul de stat. Dacă bugetul statului are de suferit când moare un copil (pentru că pierd un potenţial cotizant), el are de câştigat când moare un adult activ (pentru că pierd un potenţial pensionar).

Pe scurt, comparaţia între speranţa de viaţă şi vârsta de pensionare este relevantă. Iar argumentele domnului Şeitan sunt gogoşi pentru naivi. Sper ca creşterea vârstei de pensionare să nu îl găsească pe acest birocrat în funcţie.

Un Emmy pe bune

Trecând de la lucruri glumeţe, precum topul universităţilor, la probleme mai serioase, am aflat că serialul de animaţie South Park a câştigat un Premiu Emmy pentru episodul Margaritaville, dedicat crizei economice.
Filmul e superb. Printre altele, momentul în care capul familiei începe să le explice tuturor cauzele recesiunii este genial.

Bate topul ca să priceapă ministerul?

A apărut un nou top al universităţilor din România. Pe locul 10 se află instituţia în care lucrez, Universitatea Româno-Americană. Ceea ce poate fi prilej de mândrie, dacă mă gândesc că topul a fost realizat pe baza ierarhizării a 58 de universităţi. Sau prilej de stupefacţie, dacă mă gândesc că pe locul 6 se află Universitatea Petre Andrei din Iaşi. Căreia, dacă îmi amintesc bine, prin luna iulie ministerul educaţiei i-a retras dreptul de a mai înscrie studenţi (desigur, problema s-a remediat ulterior).

Cei care au nelămuriri, neînţelegeri sau confuzii sunt invitaţi să şi le exprime comentând.

Cât de eficient este masajul monetar?

Autorităţile americane au inundat piaţa cu bani în încercarea disperată de a opri panica financiară şi criza de lichidităţi. La rândul ei, BNR a apăsat hotărât pe pedala tiparniţei de bani pentru a reporni creditarea. Cu ce efecte?

În SUA, se pare că în ciuda insistenţelor lui Bernanke de a relaxeza monetar economia, aceasta manifestă rezistenţă la masaj. Agregatul monetar M3 este în scădere, la un ritm nemaiîntâlnit dela Marea Depresiune, ceea ce vorbeşte de la sine despre încrederea americanilor în reluarea creşterii economice (dincolo de optimismul care răzbate din diverse „sondaje”). În România, deşi bilanţul BNR s-a mărit cu aproximativ 6% de la începutul anului, creditul neguvernamental a scăzut cu 4%; M3 este în creştere, dar M1 şi M2 – indicatori care reflectă mai îndeaproape oferta de bani – fie au scăzut consistent, fie au stagnat, până la mijlocul anului.

Acum, deflaţia creditului este binevenită într-o perioadă de recesiune, ea ajută la restructurarea economică: cei care şi-au construit afacerile profitând de expansiunea anterioară a creditului sunt acum „ajutaţi” să se prăbuşească mai rapid; în locul lor, sunt stimulaţi cei prevăzători, care au economisit şi cărora criza de lichidităţi le oferă oportunităţi surprinzătoare. În fond, boom-ul poate fi urmat fie de accelerarea inflaţiei, fie de deflaţia creditului şi restructurare economică. Despre asta am scris aici, cu poze.

Anthony Evans arată ce înseamnă o reforma financiar-monetară liberală

Mi-a părut tare bine să văd că prietenul Anthony Evans, curajos cum îl ştiu, a ieşit în presa britanică cu un articol în care pune la zid viziunea socialistă în domeniul reformei monetar-bancare. Anthony opinează că, în loc să ne prefacem că însănătoşim sistemul financiar prin adăugarea unui alt noian de reglementăriări, am face bine să:
• Dezetatizăm producţia de monedă şi să sprijinim concurenţa monetară
• Legalizăm insider trading-ul, pentru a permite preţurilor să reflecte mai bine informaţia existentă
• În general, să renunţăm la capitalismul de cumetrie, prin care bancherii îşi protejează spatele cu ajutorul politicienilor.

Cum era lumea în 1930?

Am fost anunţat de existenţa unui blog interesant, care ne oferă ştirile aparute în Wall Street Journal fix în urmă cu 79 de ani, adică în anul de graţie 1930.

Aşa putem afla cum se “consfătuia” preşedintele Hoover cu oamenii de afaceri, cum guvernul german impunea amestecul benzinei cu alcool obţinut din cartofi pentru a veni în ajutorul fermierilor sau cum analiştii politici americani credeau că ascensiunea partidelor extremiste în Germania este un semn de bun augur pentru viitor.

Este preşedintele primul dintre bugetari?

Conform legii de salarizare a bugetarilor, Preşedintele României va avea cel mai mare coeficient de salarizare, stabilit la echivalentul a 12 salarii minime. Nu s-a explicat de ce grila de salarizare trebuie să se încheie (în partea superioară) cu preşedintele; e drept, nici nu am observat pe cineva care să întrebe asta.

Să recunoaştem că, în absenţa pieţei, nu prea dispunem de indicii care să ne arate salariul “just” al preşedintelui, al doctorului sau al magistratului. S-ar părea că rămânem strict pe tărâmul speculaţiilor şi al preferinţelor subiective. Totuşi, la o privire mai atentă descoperim diferenţe notabile între statutul medicului, de exemplu, şi cel al preşedintelui, diferenţe care ne luminează puţin calea prin labirintul haotic al veniturilor bugetarilor.

Am în vedere faptul că, atât timp cât există o piaţă a serviciilor de sănătate, există şi salarii de piaţă pentru doctori. Acestea sunt cel mai bun ghid de care dispunem pentru a ghici pe unde ar trebui să se situeze salariul medicilor care lucrează în spitalele de stat. În ciuda diferenţelor de productivitate între doctorul de la privat şi cel de la stat (şi a altor factori), nu suntem complet „în aer” atunci când vine vorba să răspundem la întrebarea „Cât trebuie să fie salariul unui doctor oftalmolog din sistemul bugetar?” O indicaţie avem – ce-i drept, una vagă, dar avem: salariul doctorului oftalmolog dintr-o clinică privată.

Spre deosebire, nu există un ghid similar în ceea ce priveşte meseria de preşedinte de ţară. Şi atunci, pe unde ar trebui să se situeze salariul preşedintelui? Ba mai mult, de unde ştim că preşedintele trebuie să primească cel mai mare salariu din sistemul bugetar?

Acum, bazându-mă pe propriile preferinţe şi speculaţii (cum ziceam, în absenţa pieţei nu dispunem de niciun criteriu obiectiv), cred că pot exista cazuri în care munca unui doctor să fie remunerată (în sistemul privat) cu un salariu care să depăşească nivelul celor 12 salarii minime pe economie. Nu ar fi acesta un indiciu, vag, desigur, care să ne arate că un doctor cu abilităţi similare din spitalul de stat ar trebui să primească un venit asemănător – adică peste cel al preşedintelui? La fel putem judeca şi situaţia salariilor magistraţilor, ghidându-ne de această dată după veniturile avocaţilor. Câtă vreme există avocaţi care câştigă consistent peste 12 salarii minime pe lună, am sentimentul că şi anumiţi magistraţi ar valora corespunzător.

Poate mă înşel. Însă de ce au fost atât de siguri creatorii legii salarizării că salariul preşedintelui trebuie să fie cel mai mare?

P.S. Vizitând festivalul caşcavelei, actualul preşedinte a fost nevoi să răspundă unei doamne care îl chestiona în legătură cu salariul profesorilor. Domnia sa a lăsat să se înţeleagă că acest salariu poate părea mic, dar judecând după numărul orelor pe care le munceşte un profesor, este mare. Mă întreb dacă, judecând după orele muncite, salariul preşedintelui nu este prea mare. Şi mă mai întreb dacă vizita la festivalul caşcavelei s-a derulat în timpul programului de lucru al preşedintelui.