Încă un atac la dreptul de proprietate: codul de bune practici

Duşmănia pe care marii producători români o nutresc faţă de hipermarketuri s-a transpus în „Codul de bune practici”, care este pe cale să devină lege. Am urmărit exasperat o dezbatere televizată (de fapt, un complot public) în care moderatoarea lovea cu mânie, mai ceva decât reprezentatul producătorilor de alimente, în hipermarketurile care, prin „birurile” pe care le impun, „înrobesc” producătorii şi exploatează consumatorii. Potrivit participanţilor la discuţie, legea trebuie să instaureze un „echilibru” pe o piaţă unde marii retaileri dictează preţul; consecinţa ar fi, cică, reducerea preţului mărfurilor cu până la 30%.

Viitorul astfel schiţat este atât de rozaliu încât întrebarea firească nu este „De ce nu s-a dat legea mai devreme?”, ci „De ce nu se dă o lege care să scadă preţurile cu 50% sau, de ce nu, cu 80%?” Dacă i-am pune să răspundă, bănuiesc că domnii care dezbăteau de zor condamnarea hipermarketurilor ar fi un pic încurcaţi. Iar această şovăială ar ilustra noianul de sofisme şi argumente fără sens care au fost folosite pentru adoptarea Codului de bune practici.

Din capul locului, nu strică să privim situaţia în perspectivă istorică. Apariţia hipermarketurilor în România a cunoscut un uriaş succes, explicabil de fapt prin economiile însemnate pe care acest gen de magazin le face tuturor celor care îi trec pragul; căci este mult mai eficient să îţi faci toate cumpărăturile din acelaşi loc, chiar dacă produsele sunt la acelaşi preţ cu cel pe care îl poţi găsi în altă parte, decât să hoinăreşti prin 5-6 magazine distincte pentru a-ţi procura lucrurile de care ai nevoie. (În teorie, se spune că se reduc costurile de tranzacţie). Prin urmare, e aberant să susţii că practicile hipermarketurilor dăunează bunăstării consumatorilor, câtă vreme consumatorii se înghesuie să le viziteze, preferându-le în dauna altor retaileri.

Acum, să ne îndreptăm atenţia asupra unor aspecte niţel mai complicate.

Majoritatea jurnaliştilor adoptă (inconştient, desigur), atunci când vorbesc despre practicile hipermarketurilor, o idee complet greşită despre ceea ce înseamnă „preţ”. După cum se exprima moderatoarea emisiunii care m-a enervat, „ar fi foarte bine să ştim cât din suma pe care o plătim la casa de marcat reprezintă preţul şi cât taxele”. Preţul, în subconştientul multora, nu înseamnă altceva decât costul de producţie. De exemplu, dacă pe fermier îl costă 1 leu litrul de lapte, atunci acesta este preţul laptelui; restul nu sunt decât taxe, comisioane şi adaosuri care încarcă factura.

Ei bine, ne aflăm în faţa unei erori economice majore. Preţul nu este un element contabil, ci o relaţie între cantitatea cerută şi cantitatea oferită. Deci, preţul nu este determinat de cost; altminteri minerii lui Miron Cozma aveau în fond dreptate să ceară mai mulţi, şi mai mulţi bani, chit că stăteau mai mult pe acasă!; altminteri oricine ar săpa un şanţ de capul lui ar fi îndreptăţit să ceară o recompensă, pentru că a muncit… a produs „ceva”.

Mai mult, nimeni nu are nevoie să cumpere „lapte de la fermier”, ci „lapte de pe raftul magazinului”. Acesta din urmă este produs graţie eforturilor conjugate ale fermierului, procesatorului, transportatorului şi retailerului. Fiecare contribuie la existenţa laptelui pe raft, deci este normal ca valoarea laptelui să fie distribuită între ei. Distribuită sau disputată, putem spune, pentru că nu există un soi de lege a lui Newton care să zică: tu – fermier, ai dreptul să primeşti atât, tu – procesator – atât, iar tu – hipermarket – atât. Distribuţia valorii creată de cei care au contribuit la furnizarea laptelui are loc (ca şi, la nivel macro, distribuţia avuţiei în societate) pornind de la negocierile voluntare între proprietari, pe baza competiţiei dintre ei. Cei care spun că taxele de magazin sunt prea mari contestă un drept al hipermarketului. Câtă vreme producătorii fac afaceri cu hipermarketurile, „ mult-hulitele taxe” nu sunt, evident, prea mari. Este principiul preferinţei demonstrate. A, că producătorii ar dori să le vadă mai mici este de înţeles – pentru că aşa şi-ar mări ei profitul! De aia se spune „pasărea mălai visează”. Însă câtă vreme trăim într-o lume marcată de raritate şi de nevoi diverse, trebuie să acceptăm că totul are un preţ, chit că ne-ar plăcea să fim hrăniţi pe gratis.

În al doilea rând, la emisiunea cu pricina, invitaţii au deplâns soarta micilor producători, care sunt absenţi din hipermarketuri (vă daţi seama ce lacrimi de crocodil a vărsat reprezentantul marilor producători?!) Chipurile, micii producători nu pot să-şi distribuie produsele prin hipermarketuri fiindcă nu îşi pot permite să plătească taxele pe care, voilà, marii producători şi le pot permite. Acelui Gâgă care a lansat ideea ar trebui să îi explice cineva că micii producători lipsesc tocmai pentru că hipermarketul nu îşi permite (adică e mai puţin eficient) să îi primească. Ăsta e şi principiul pe baza căruia funcţionează hipermarketul – relaţii contractuale cât mai puţine cu furnizori cât mai mari; de aici vin şi economiile, reducerea de costuri şi, în final, preţul de vânzare mai mic. Păi unde ar ajunge hipermarketul dacă ar trebui să se aprovizioneze cu roşii de la miile de ţărani din jurul Bucureştiului?

În al treilea rând, apropos de micii producători, spun în gura mare că eu unul nu vreau să mănânc „produse româneşti”, aşa cum tot clamează unii şi alţii (mai ales producătorii români). Asta cu „să mâncăm de la noi” e o reminiscenţă naţionalist-comunistă care, culmea, continuă să trăiască zile de glorie în capitalismul dâmboviţean. În schimb, vreau să mânânc produse ieftine şi de calitate. Iar cine crede că produsele româneşti din piaţă sunt mai bune decât cele din import atunci acela nu ştie cum se face agricultura dincolo de Pantelimon.

În fine, este posibil ca legea cu „bunele practici” să se adopte. Credeţi că vom avea preţuri mai mici, în consecinţă? Nu, pentru că, repet, preţurile ţin de cerere şi de ofertă, de câţi bani are consumatorul în buzunar şi de cât lapte există în România. Preţul nu are treabă cu „bunele practici”. În paranteză fie spus, argumentul că preţul se va diminua ca urmare a eliminării unor „taxe” este tot atât de stupid ca şi argumentul că pâinea se va ieftini dacă TVA la pâine se reduce; interesant însă, reprezentanţii statului au afirmat tot timpul că reducerea TVA nu va duce la ieftinirea pâinii, pe când, în cazul cu hipermarketurile, cred invers!

Ce va rezulta însă din acest cod este, în primă fază, scăderea profitului hipermarketurilor. Ceea ce va duce (presupunând că retailerii nu vor găsi vreo metodă prin care să îl sporească la loc) la descurajarea retailerilor de a mai deschide magazine. Adică, pe termen lung, la menţinerea unui preţ mai ridicat al mărfurilor – în comparaţie cu cel ce ar exista dacă ar funcţiona, să zicem, de două ori mai multe hipermarketuri. Este vorba de un caz clasic, în care lumea este orbită de consecinţele pe termen scurt uitând de efectele pe termen lung, problemă la care economiştii se referă de secole. Dacă, totuşi, hipermarketurile vor lua contramăsuri, precum preconizata înlocuire a produselor româneşti cu cele din import, atunci legea va fi numai bună de aruncat la gunoi şi, ce este mai important, marii producători români vor ateriza din lac în puţ. Dar acesta este, nu-i aşa, riscul meseriei când faci afaceri. Dacă ei chiar cred că e mai bine să fie în pielea retailerilor, atunci să lase mica ciupeală politică şi să deschidă hipermarketuri.

Aberaţia de intervenţie | Bogdan Glăvan | Septembrie 27, 2009 6:52 pm

16 comentarii

By Dan Selaru, Septembrie 27, 2009 @ 7:33 pm

Bogdane, tot ce spui tu e corect. Dar n-are trecere la mase.
By Mihai Marcu, Septembrie 27, 2009 @ 9:39 pm

Problema e interesanta.

In Romania mancarea (de cumparat) este scumpa; ceva mai scumpa ca in tari, o zic intuitiv.

Pana la venirea hipermarket-urilor, exista un monopol al producatorilor, adaptat perfect la inflatie si ineficienta. Producatorii aveau putere de negociere imensa in fata cumparatorilor, ba mai mult, regimul vamal de pana in 2007 ii avantaja.

Au venit hipermarket-urile, cu o putere imensa de negociere. De exemplu, Metro e stat in stat, nu ii poti convinge sa faca nimic daca nu vor. Producatorii romani s-au vazut pentru prima data intr-o postura din filmele americane – cu capul tinut fortat sub apa si mici pauze de respiro. Nu au fost pregatiti pentru hipermarket-urile care-si penalizeaza angajatii pentru produse care se vand greu.

Dovada ca in domeniu exista concurenta sunt preturile. In 2009, preturile la mancare au scazut. Preturile la energie au crescut, preturile la telefonie au crescut, dar preturile la mancare au scazut, real, nu nominal.

De aici, producatorii disperati au trecut la parghia legislativa. Codul de bune practici e nimic, trebuie sa vedeti legea. Este nemaintalnit ca prin lege sa se impuna un termen de plata – 12 zile, de exemplu.

Este o incercare a producatorilor romani sa-si mentina privilegiile de pana acum. Poate tineti minte, intotdeauna la televizor pretul mancarii creste, cand erau intrebati.

Aceasta lege e o incercare de control al preturilor. Din pacate, dinozaurii sunt morti deja si nimeni nu are mila sa le spuna.
By ionut, Septembrie 28, 2009 @ 7:21 pm

Bine spus, perfect de acord. Completare: sa vedeti ce “bune practici” iti impun procesatorii si producatorii daca te pune aghiuta sa incerci sa faci afaceri cu ei. Ii opreste cineva sa-si deschida propriile magazine?
Marii retaileri au alte bube…
Efectul legii? Pentru consumatorul final, adica noi, in cel mai bun caz zero, daca nu mai rau! Pentru destui producatori, initiatori ai legii, falimentul!
Afacerile nu-s pentru idioti!
By Bogdan Glavan, Septembrie 28, 2009 @ 8:30 pm

Ionut, buna observatia, am simtit si eu la un moment dat nevoia sa strecor in text ideea ca micii producatori nu sunt atat de mult afectati de marii retaileri cat de cartelul procesatorilor, de care nu vorbeste nimeni.
Acum, ca sa fiu rau, am impresia ca procesatorii sunt mult mai integrati in capitalismul romanesc de cumetrie (via baroni locali, parlamentari etc.) decat retailerii.
By Lucian Davidescu, Septembrie 28, 2009 @ 8:55 pm

Felicitari pentru articol si pentru ca l-ai gandit cu o zi inaintea mea
standard.money.ro/…et__5_argumente.html
By Bogdan Glavan, Septembrie 29, 2009 @ 7:41 am

Lucian, de fapt l-am gandit si scris cu doua zile inainte, dar nu l-am postat! Oricum, foarte tare articolul tau, cred ca o sa-l dau la citit studentilor.
By Robert D, Septembrie 29, 2009 @ 12:15 pm

Si eu am fost bulversat cand am citit tot felul de articole legat de acest subiect. Va multumesc pentru ca inca o data, cu ajutorul dumneavoastra, am ajuns sa inteleg adevarata problema. Foarte bun articolul.
By czc, Septembrie 29, 2009 @ 2:26 pm

Lucrurile pot fi privite si dintr-un alt punct de vedere (ceea ce urmeaza este intelegerea mea din ce am citit despre acest subiect, nu lucrez in domeniu ca sa stiu sigur ca asa stau lucrurile):

1/ Producatorul vine cu un pret de vanzare P; hipermarketul ar trebui sa scoata la vanzare produsul respectiv cu pretul, sa zicem, P+30%, ca sa poata obtine profitul pe care si l-a propus. Pentru a nu veni cu un adaos atat de mare, hipermarketul a gasit o stratagema: factureaza producatorului diverse cheltuieli, pe care acesta este obligat sa si le includa in pret (pentru a-si atinge si el obiectivul de profit) si atunci producatorul vinde de fapt produsul catre hipermarket cu pretul P+20%. Asa ca hipermarketul vine cu un adaos comercial decent de 8,3% si a ajuns la pretul la care voia sa vanda. In acelasi timp, hipermarketul obliga producatorul sa nu vanda nici unui alt magazin la un pret inferior, ceea ce inseamna ca micii comercianti vor fi obligati sa cumpere de la producator la pretul P+20% (in loc de P plus cateva procente, cat ar fi fost normal) si aproape sigur vor ajunge la un pret de vanzare aproximativ egal cu cel al hipermarketului. In acest fel, hipermarketul s-a asigurat ca pretul din piata la produsul respectiv este la nivelul la care il vinde el; astfel, clientul va prefera sa vina la supermarket (la pret aproximativ egal, preferi supermarketul magazinului de cartier, pentru ca ai o gama mai larga de produse la dispozitie).
Dupa parerea mea, avem de-a face cu o actiune care denatureaza concurenta si impotriva careia arbitrul (adica statul) e normal sa ia masuri.

2/ Exista in articol o afirmatie legata de scaderea, intr-o prima faza, a profitului hipermarketurilor. Daca hipermarketurile sunt cel putin la fel de eficiente ca magazinele de cartier, nu au de ce sa se teama: si acestora din urma le vor scadea profiturile si atunci toti comerciantii vor mari preturile, pentru a ajunge la nivelul dorit de profit. Altfel, inseamna ca exista o problema structurala intrinseca hipermarketurilor si ca succesul lor de pana acum a fost datorat in buna parte practicilor de denaturare a concurentei.

3/ Exista si o intrebare de principiu: statul roman doreste sa sprijine capitalul romanesc sau sa-l lase in competitie 100% libera cu capitalul strain ? In optica sprijinirii capitalului romanesc, adoptarea acestei legi este cat se poate de justificata, pentru ca, daca hipermarketurile sunt aproape exclusiv cu capital strain, exista destul de multi producatori cu capital romanesc (vorbesc aici de zona alimentara, unde se duce de fapt batalia).

4/ In fine, e bine sa ne amintim ca, acum cateva luni, dupa semnarea de catre hipermarketuri si producatori a Codului de bune practici, toata lumea (inclusiv hipermarketurile) s-a declarat multumita de forma la care se ajunsese. Numai ca atunci acest cod nu avea putere de lege. Daca hipermarketurile erau atunci de buna credinta si hotarate sa-l respecte, de ce sunt deranjate acum de promulgarea lui ca lege ?
By Bogdan Glavan, Septembrie 29, 2009 @ 7:57 pm

Czc,
Concurenta nu e denaturata decat daca se exercita violenta sau amenintarea cu violenta. Altminteri e perfect legitima – expresie a exercitarii dreptului de proprietate privata. Daca producatorii au semnat de buna voie si nesiliti de nimeni contracte cu hipermarketurile (prin care tertilor nu li se aduc prejudicii directe, adica fizice), atunci asta e piata, la revedere daca esti fraier!
Intrebarea cheie este: a pacalit hipermaketul pe cineva? Nu, cel mult, s-au pacalit producatorii, in sensul ca si-au asumat niste obligatii (sa nu vanda la un pret mai mic tertilor) pe care, peste 1-2-3 ani au vazut ca nu le mai pot duce in carca.
Concurenta nu poate fi decat libera (libertate contractuala) sau deloc. Daca cineva imi impune macar o conditie sub care sa inchei contracte cu tertii, atunci aia nu mai e libertate. De exemplu, daca cineva imi spune ca nu imi pot vinde pamantul fara sa intreb intai statul daca vrea sa il cumpere, atunci dreptul meu de proprietar e afectat.
Apoi, sunt impotriva sprijinirii “capitalului romanesc”. Chiar asa, de ce sa prospere unii pe spinarea mea? Sa lasam importurile libere si cine se descurca, bravo lui. A, ca fermierii straini sunt sprijiniti de guvernele lor, asta e partea a doua, e prostia lor. Dar daca fermierii francezi traiesc pe spinarea populatiei franceze, nu vad de ce ar trebui ca producatorii/fermierii romani sa traiasca pe spinarea mea.
In fine, hipermarketurile s-au declarat de acord cu codul de bune practici dintr-o reactie politica, dupa principiul, “capul plecat sabia nu-l taie”, incercand, probabil, pe sub masa sa negocieze inaplicarea codului. Dar nu e nimic gresit in a negocia inaplicarea codului, la fel cum nu e nimic gresit in a negocia scaparea din sclavie, sau reducerea poverii fiscale. Gresit e sa negociezi inrobirea altora, asa cum fac producatorii astazi!
By Victor, Octombrie 7, 2009 @ 9:01 am

Cateva marunte consideratii (EVIDENT intrebarile sunt retoric-ironice!):
- or fi clientii masochisti, daca se tot inghesuiesc la “astia” care ii jupoaie; de ce oare nu s-or fi ducand la alte dughene sau la piata, ca sa le fie mai putin atacata bunastarea?
- daca marii producatori sunt cei care se simt amenintati, de ce mai colaboreaza cu hypermarketurile? N-au decat sa se limiteze la supermarketuri, sau chiar mai jos – la alimentarele de cartier, sau eventual doar la buticuri sau/si la piata si sa le invete minte pe hypermarketuri lasandu-le fara marfa lor ieftina
- consideratiile din articol referitoare la pret se aplica si la pretul in sine al actului vanzarii, nu numai la pretul produsului; hypermarketul presteaza serviciul de a vinde marfa altora, si acest serviciu isi are pretul sau stabilit prin negociere directa: daca nu primeste pretul cerut fie se adreseaza altor cumparatori ai serviciului sau dispusi sa plateasca acel pret, fie reduce pretul.
- MULTI suntem cei care am dori sa cumparam lapte direct de la fermier (desi e adevarat ca lapte de la animale, nu de la fermier); oare de ce n-om face-o?
- daca hypermarketul ar intentiona sa vanda marfa micilor producatori, cred ca ar fi un spectacol “interesant de vazut” serviciul de contabilitate al hypermarketului in perioada incheierii contractelor, si parcarea furnizorilor in fiecare dimineata (sufocata de autoturismele si microbuzele venite sa livreze marfa); oare pe micii producatori CINE-i impiedica sa se uneasca in cooperative puternice care sa constituie mari producatori, partener interesant pt hypermarket?
- argumentarea e diferita caci reducerea TVA la paine afecteaza direct interesele statului, pe cand reducerea taxei de raft este o masura la fel de populista care insa nu-i afecteaza decat pe “altii”

- si o intrebare reala, nu ironica si nici retorica: sunteti SIGUR ca (copy/paste) “Preţul nu este un element contabil…”? si ca (tot copy/paste) “…preţul nu este determinat de cost;”?

Mihai Marcu: Va mira o lege care sa impuna termen de plata? Dar de o limitare prin lege a numarului furnizorilor unui serviciu public ce parere aveti? Cititi va rog legea taximetriei. (Poate ca subiectul ar putea prezenta interes si pt titularul si autorul acestui blog.)
By Bogdan Glavan, Octombrie 7, 2009 @ 9:08 am

Da, legea taximetriei este o alta pacoste. Dar cand sa ma scriu si despre ea? Doar traim in Romania si asta ne ocupa…
By Elena, Noiembrie 5, 2009 @ 7:23 pm

Va supun atentiei situatia concreta a unui furnizor .
Din anul 2004 am intrat la un Supermarket si am acceptat anumite taxe .Taxe intrare,bonusuri etc .In fiecare an la renegocieri eram obligata sa accept mariri de 2-3 %altfel ma amenintau ca va trebui sa renunt la serviciile lor, ceea ce nu i-mi convenea din 2 motive: vanzare sigura si incasare asigurata.Astfel sa ajuns ca dupa 5 ani comisioanele platite sa fie cu 14-15 % mai mari decat in primul an.Acum cateva zile am fost informata ca va trebui sa schimbam contractul si am ramas stupefiata sa vad ca sa majorat cu 2,7 %taxele.Si-au schimbat denumirile la diverse taxe si le-au marit. Am intrebat si mi s-a raspuns ca a trebui sa se mareasca deoarece vor lua inprumut sa ne plateasca mai devreme. Ce sa fac? Sa semnez sau nu noul contract?
By Bogdan Glavan, Noiembrie 5, 2009 @ 9:22 pm

Doamna, este o problema de antreprenoriat; doar talentul dvs. de antreprenor va va spune ce este bine sa faceti. Dvs. stiti ce canale de distributie alternative aveti si ce costuri presupun acestea.
By Laurentiu, Iunie 28, 2010 @ 12:01 pm

@Elena
Tipic romanesc: deci ne convine pret sigur, vanzare sigura si incasare asigurata, dar nu prea ne place ca trebuie sa platim un fel de abonament pentru asta. pentru ca nu-i asa, noi suntem romani si conteaza doar castigul nostru.