Bate topul ca să priceapă ministerul?

A apărut un nou top al universităţilor din România. Pe locul 10 se află instituţia în care lucrez, Universitatea Româno-Americană. Ceea ce poate fi prilej de mândrie, dacă mă gândesc că topul a fost realizat pe baza ierarhizării a 58 de universităţi. Sau prilej de stupefacţie, dacă mă gândesc că pe locul 6 se află Universitatea Petre Andrei din Iaşi. Căreia, dacă îmi amintesc bine, prin luna iulie ministerul educaţiei i-a retras dreptul de a mai înscrie studenţi (desigur, problema s-a remediat ulterior).

Cei care au nelămuriri, neînţelegeri sau confuzii sunt invitaţi să şi le exprime comentând.

Cât de eficient este masajul monetar?

Autorităţile americane au inundat piaţa cu bani în încercarea disperată de a opri panica financiară şi criza de lichidităţi. La rândul ei, BNR a apăsat hotărât pe pedala tiparniţei de bani pentru a reporni creditarea. Cu ce efecte?

În SUA, se pare că în ciuda insistenţelor lui Bernanke de a relaxeza monetar economia, aceasta manifestă rezistenţă la masaj. Agregatul monetar M3 este în scădere, la un ritm nemaiîntâlnit dela Marea Depresiune, ceea ce vorbeşte de la sine despre încrederea americanilor în reluarea creşterii economice (dincolo de optimismul care răzbate din diverse „sondaje”). În România, deşi bilanţul BNR s-a mărit cu aproximativ 6% de la începutul anului, creditul neguvernamental a scăzut cu 4%; M3 este în creştere, dar M1 şi M2 – indicatori care reflectă mai îndeaproape oferta de bani – fie au scăzut consistent, fie au stagnat, până la mijlocul anului.

Acum, deflaţia creditului este binevenită într-o perioadă de recesiune, ea ajută la restructurarea economică: cei care şi-au construit afacerile profitând de expansiunea anterioară a creditului sunt acum „ajutaţi” să se prăbuşească mai rapid; în locul lor, sunt stimulaţi cei prevăzători, care au economisit şi cărora criza de lichidităţi le oferă oportunităţi surprinzătoare. În fond, boom-ul poate fi urmat fie de accelerarea inflaţiei, fie de deflaţia creditului şi restructurare economică. Despre asta am scris aici, cu poze.

Anthony Evans arată ce înseamnă o reforma financiar-monetară liberală

Mi-a părut tare bine să văd că prietenul Anthony Evans, curajos cum îl ştiu, a ieşit în presa britanică cu un articol în care pune la zid viziunea socialistă în domeniul reformei monetar-bancare. Anthony opinează că, în loc să ne prefacem că însănătoşim sistemul financiar prin adăugarea unui alt noian de reglementăriări, am face bine să:
• Dezetatizăm producţia de monedă şi să sprijinim concurenţa monetară
• Legalizăm insider trading-ul, pentru a permite preţurilor să reflecte mai bine informaţia existentă
• În general, să renunţăm la capitalismul de cumetrie, prin care bancherii îşi protejează spatele cu ajutorul politicienilor.

Cum era lumea în 1930?

Am fost anunţat de existenţa unui blog interesant, care ne oferă ştirile aparute în Wall Street Journal fix în urmă cu 79 de ani, adică în anul de graţie 1930.

Aşa putem afla cum se “consfătuia” preşedintele Hoover cu oamenii de afaceri, cum guvernul german impunea amestecul benzinei cu alcool obţinut din cartofi pentru a veni în ajutorul fermierilor sau cum analiştii politici americani credeau că ascensiunea partidelor extremiste în Germania este un semn de bun augur pentru viitor.

Este preşedintele primul dintre bugetari?

Conform legii de salarizare a bugetarilor, Preşedintele României va avea cel mai mare coeficient de salarizare, stabilit la echivalentul a 12 salarii minime. Nu s-a explicat de ce grila de salarizare trebuie să se încheie (în partea superioară) cu preşedintele; e drept, nici nu am observat pe cineva care să întrebe asta.

Să recunoaştem că, în absenţa pieţei, nu prea dispunem de indicii care să ne arate salariul “just” al preşedintelui, al doctorului sau al magistratului. S-ar părea că rămânem strict pe tărâmul speculaţiilor şi al preferinţelor subiective. Totuşi, la o privire mai atentă descoperim diferenţe notabile între statutul medicului, de exemplu, şi cel al preşedintelui, diferenţe care ne luminează puţin calea prin labirintul haotic al veniturilor bugetarilor.

Am în vedere faptul că, atât timp cât există o piaţă a serviciilor de sănătate, există şi salarii de piaţă pentru doctori. Acestea sunt cel mai bun ghid de care dispunem pentru a ghici pe unde ar trebui să se situeze salariul medicilor care lucrează în spitalele de stat. În ciuda diferenţelor de productivitate între doctorul de la privat şi cel de la stat (şi a altor factori), nu suntem complet „în aer” atunci când vine vorba să răspundem la întrebarea „Cât trebuie să fie salariul unui doctor oftalmolog din sistemul bugetar?” O indicaţie avem – ce-i drept, una vagă, dar avem: salariul doctorului oftalmolog dintr-o clinică privată.

Spre deosebire, nu există un ghid similar în ceea ce priveşte meseria de preşedinte de ţară. Şi atunci, pe unde ar trebui să se situeze salariul preşedintelui? Ba mai mult, de unde ştim că preşedintele trebuie să primească cel mai mare salariu din sistemul bugetar?

Acum, bazându-mă pe propriile preferinţe şi speculaţii (cum ziceam, în absenţa pieţei nu dispunem de niciun criteriu obiectiv), cred că pot exista cazuri în care munca unui doctor să fie remunerată (în sistemul privat) cu un salariu care să depăşească nivelul celor 12 salarii minime pe economie. Nu ar fi acesta un indiciu, vag, desigur, care să ne arate că un doctor cu abilităţi similare din spitalul de stat ar trebui să primească un venit asemănător – adică peste cel al preşedintelui? La fel putem judeca şi situaţia salariilor magistraţilor, ghidându-ne de această dată după veniturile avocaţilor. Câtă vreme există avocaţi care câştigă consistent peste 12 salarii minime pe lună, am sentimentul că şi anumiţi magistraţi ar valora corespunzător.

Poate mă înşel. Însă de ce au fost atât de siguri creatorii legii salarizării că salariul preşedintelui trebuie să fie cel mai mare?

P.S. Vizitând festivalul caşcavelei, actualul preşedinte a fost nevoi să răspundă unei doamne care îl chestiona în legătură cu salariul profesorilor. Domnia sa a lăsat să se înţeleagă că acest salariu poate părea mic, dar judecând după numărul orelor pe care le munceşte un profesor, este mare. Mă întreb dacă, judecând după orele muncite, salariul preşedintelui nu este prea mare. Şi mă mai întreb dacă vizita la festivalul caşcavelei s-a derulat în timpul programului de lucru al preşedintelui.

Socialismul e excelent – câtă vreme eşti regizor, nu actor

Se pare că festivalul de film de la Veneţia a reprezentat podiumul de defilare al starurilor socialismului modern: Oliver Stone şi Michael Moore, în postura de regizori de Hollywood, respectiv Hugo Chavez, primul regizor al Venezuelei. Acesat din urmă a afirmat că socialismul are menirea de a salva lumea de la distrugerile provocate de economia de piaţă: „vrem justiţie socială, educaţie gratuită pentru toţi, dreptate, locuri de muncă, o dezvoltare socială armonioasă, respect pentru natură.”

Multă lume suspină zilele astea după socialism, în special cei care nu au apucat să-l cunoască în practică. Dacă sunt aşa de încântaţi de virtuţile socialismului, Oliver Stone şi Michael Moore ar trebui să renunţe la viaţa nabab-burgheză pe care o duc în prezent şi să se mute în Cuba, Venezuela sau Coreea de Nord; aşa ar putea fi mai convingători când predică moartea capitalismului.

Marea majoritate a susţinătorilor socialismului nu gândesc însă atât de profund. Ei cad pradă discursurilor populiste conform cărora toată lumea (sau aproape) o poate duce mai bine începând de mâine, dacă se întreprinde o reformă simplă: socializare, naţionalizare, colectivizare, sau cum vreţi să-i spuneţi. În esenţă, toţi socialiştii cred că avuţia izvorăşte de la sine, doar că este inegal distribuită, problemă pe care îşi propun să o rezolve prin impozitare diferenţiată şi exproprierea celor mai bogaţi.

Ce ar trebui să le replicăm?

Că oamenii nu sunt asemenea pieselor de pe o tablă de şah, care se lasă manevrate de mâna maestrului, ori precum actorii dintr-un film, care ascultă fără să crâcnească indicaţiile regizorului; că nu sunt precum nişte biluţe care se plimbă pe un plan ce poate fi înclinat într-o parte sau alta în funcţie de preferinţele inginerului social; că nu sunt nişte roboţi ce pot fi instruiţi ce şi cât să muncească, ce şi cât să mănânce, unde şi cu cine să se întâlnească. Din contră, ei sunt fiinţe inteligente, mânate de propriile scopuri, care reacţionează la stimuli sau constrângeri. Este simplu să spui „creşteţi impozitele pentru bogaţi!”, dar este infinit mai greu să-i faci pe bogaţi să plătească mai mult. Ca şi pe cei mai puţin bogaţi, de altfel. Ar trebui să le arătăm că distribuţia venitului este intim legată de crearea acestuia – cele două nu sunt decât faţete ale aceluiaşi proces. Că socialismul încă nu a răspuns la întrebarea: „Cine trebuie să care gunoiul?”

Că nimic nu este pe gratis. Vrem transport gratuit? Foarte bine, dar suntem conştienţi că trebuie să renunţăm la ceva în schimb? Şi dacă da, atunci cum ne dăm seama dacă sacrificiul merită sau nu? Ar trebui să precizăm că proprietatea privată reprezintă condiţia esenţială pentru exercitarea calculului economic – baza intelectuală a economiei de piaţă. Fără proprietari, nu există piaţă. Fără piaţă nu există preţuri. Nu există calcul economic. Nu există posibilitatea de a determina alocarea eficientă a resurselor. Avem, desigur posibilitatea de a imita jocul pieţei, prin fabrici de stat care se prefac că licitează resursele, însă socialiştii consecvenţi ar trebui să renunţe la această variantă. De ce ar mai trebui să imităm un sistem care, nu-i aşa, provoacă distrugerea omenirii?!

Că proprietatea privată şi economia de piaţă dezvoltă calităţi şi valori morale esenţiale pentru creşterea bunăstării şi a coeziunii sociale: cumpătarea (avem grijă cum cheltuim banii, pentru că am muncit pentru ei), economisirea (în absenţa căreia mâine nu o vom putea duce mai bine), preocuparea pentru cei de lângă noi (altminteri diviziunea muncii se duce de râpă). Proprietatea privată ne motivează să conservăm valoarea resurselor, să le folosim în scopul satisfacerii intereselor celorlalţi şi să ne perfecţionăm abilităţile. Ce trăsături morale dezvoltă socialismul? Indiferenţa faţă de semeni (pentru că statul are grijă de ei), risipa (la ce bun să economiseşti, dacă totul este raţionalizat?), lenea (pentru că fiecare are un job şi de ce ar spera la mai mult?), hoţia (pentru că ce-i al meu e al tuturor).

Că socialismul este formidabil, excelent, însă doar câtă vreme tu eşti cel care dă indicaţii despre cum trebuie împărţită avuţia societăţii.

Unde este Justiţia şi câţi lei trebuie să plătim ca să aflăm

Trăim vremuri interesante. Nu ştiu dacă mai există vreo ţară în care sistemul judecătoresc să se afle în stand-by. Însă nimeni nu pare prea afectat de pauza prelungită pe care au luat-o judecătorii, dovada supremă că sistemul judecătoresc este atât de ineficient, atât de disfuncţional, încât oprirea sa nu pare să genereze mai multe pagube decât funcţionarea sa. Atât timp cât mergea, justiţia era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire. Acum, că s-a oprit, merge perfect.

De două decenii ni se vorbeşte despre reformă şi fiecare nou ministru se pune la mintea detaliilor mai mult sau mai puţin picante ale unui sistem dezordonat: aşa a apărut inamovibilitatea magistraţilor, de exemplu – găselniţă genială pentru fundamentarea iresponsabilităţii în formularea actului de justiţie. Realitatea a demonstrat ulterior că nu avem nevoie de judecători inamovibili cu salarii mici, aşa cum nu avem nevoie de judecători inamovibili cu salarii mari.

Problema noastră este că am pierdut Justiţia în labirintul legilor anapoda, măsurilor aiuristice şi politicilor de clan. Judecătorul a ajuns extrem de puternic, câtă vreme poate lua orice hotărâre doreşte cu o citire în diagonală a dosarelor pe care le are în faţă; însă justiţia a dispărut, căci orice hotărâre judecătorească se bazează pe vreun text de lege.

În aceste condiţii, a ne întreba câti lei trebuie să plătim pentru a da de urma Justiţiei este o falsă întrebare. Până când judecătorii nu se vor afla în slujba cetăţeanului (în mod real, adică contractual, nu naiv-propagandistic), nu putem spera la împărţirea dreptăţii. În prezent, judecătorul nu are mai multă treabă cu împricinaţii decât are profesorul cu elevii săi sau, dacă preferaţi, doctorul cu pacienţii. Cu toţii muncesc cu spor.

Mă întreb cum ar fi dacă poliţia ar intra în grevă pe perioadă nedeterminată.

P.S. Salariile magistraţilor conform legii salarizării mi se par, în general, mizerabile. Însă nici dacă s-ar tripla nu am putea spera la schimbarea sistemului. Am ceva experienţă cu sălile de judecată, suficientă pentru a le plasa înaintea camerelor de spital în clasamentul celor mai periculoase locuri în care mă pot afla vreodată.