Ştiinţa şi numărul de parlamentari

În ceea ce mi se pare a fi cea mai originală abordare a subiectului reducerii numărului de parlamentari, Dan Şelaru aduce în atenţie munca unor cercetători care şi-au propus să determine formula de calcul a numărului optim de parlamentari. Ei zic că numărul parlamentarilor ar trebui să fie egal cu numărul populaţiei ridicat la puterea 0,4. Un rezumat al studiului poate fi citit aici.

Studiul este interesant, însă marea lui problemă este că nu reflectă considerentele teoretice de la care pornesc autorii lui: cu cât numărul de parlamentari creşte, cu atât procesul de luare a deciziilor este mai greoi; invers, cu cât numărul aleşilor este mai mic, cu atât reprezentativitatea acestora scade. Această afirmaţie este corectă. Dar ce legătură are ea cu formula de calcul a mărimii parlamentului?

Pentru a fi mai precis, nu mărimea relativă a parlamentului este cea care contează pentru eficacitatea procesului democratic, ci mărimea absolută. De pildă, Franţa are 898 de parlamentari, iar parlamentul european are 785 de locuri. Este evident că procesul decizional în aceste adunări este, ceteris paribus, mai dificil decât în parlamentul României, care numără doar 452 de locuri. Altfel spus, dacă este să ne legăm de numărul parlamentarilor, atunci nu se poate spune că parlamentul României este ineficient deoarece are prea mulţi parlamentari raportat la numărul de locuitori, pentru că nu acest indicator contează. Tot ce putem spune este că parlamentul are prea multe locuri, punct.

Acum, stabilirea numărului parlamentarilor derivă dintr-o decizie arbitrară – democratică, dar arbitrară. Dacă suficient de mulţi parlamentari cred că sunt prea mulţi, atunci se va decide reducerea numărului. Nu este loc pentru nicio regulă ştiinţifică aici. Pentru că tot ce are de spus ştiinţa este că democraţia funcţionează cu atât mai prost cu cât numărul celor care votează este mai mare. Această teză se aplică la orice nivel, în orice domeniu. Este valabil şi pentru corporaţii şi pentru adunările politice.

La urma-urmei, ceea ce trebuie să ne intereseze nu este faptul că parlamentul funcţionează greoi, ci faptul că este rupt de interesele cetăţenilor. Nu ne trebuie un parlament mai „eficient”, ci un parlament mai responsabil. Observaţi că această este o problemă generală de guvernanţă – corporativă sau politică. „Deficitul democratic” (pentru a prelua o expresie larg uzitată) are în vedere tocmai lipsa de responsabilitate a aleşilor faţă de alegători. If anything, reducerea numărului de parlamentari nu va îmbunătăţi în niciun caz situaţia, pentru că aşa cum am spus, cu cât numărul parlamentarilor scade, cu atât reprezentativitatea lor are de suferit. Aşadar, dacă suntem nemulţumiţi de parlamentul actual, este nevoie de o altfel de reformă.

SUA a ieşit din recesiune, dar este deja istorie

Creşterea PIB de 3,5% pe trimestrul 3 din 2009 se bazează într-o proporţie uriaşă, de aproape 50%, pe creşterea vânzărilor de automobile. Deoarece aceste vânzări au fost puternic stimulate de programul “Rabla” şi cum acest program s-a terminat, cu consecinţele descrise aici, sunt foarte foarte curios să văd ce se mai alege din PIB pe trimestrul 4.

Studii, poturi şi focuri de armă

Nuştiu dacă titlul e foarte inspirat, dar ce am aflat astăzi că pune la cale Consiliul Concurenţei mi se pare hilar şi nerealist. Consiliul Concurenţei propune modificarea legislaţiei privind activitatea notarilor. Conform unui studiu,

“Costul real al serviciilor notariale, reprezentat de nivelul onorariilor ajustate cu venitul mediu si exprimate ca procent din valoarea tranzactiei, este cel mai ridicat in Romania din cele 21 de state membre UE analizate, fiind de peste 4 ori peste medie. In comparatie cu alte state europene, Romania are un cost real al serviciilor notariale mai mare de 7 ori decat in Portugalia, de 14 ori decat in Germania, de 5 ori decat in Franta, de 6 ori decat in Austria sau Spania si de 4 ori decat in Belgia”.

Am vaga bănuială că salariul mediu din România este cel mai mic din cele 21 de state analizate. Ceea ce înseamnă că „nivelul onorariilor ajustate cu venitul mediu” este cel mai mic din cele 21 de state analizate. Având în vedere că atât onorariile cât şi preţul activelor tranzacţionate tind să se apropie de valoarea medie înregistrată în Occident, rezultă că cifra rezultată “exprimată ca procent din valoarea tranzactiei” este cea mai mare din din cele 21 de state analizate. Ce mare descoperire?!

Propun autorilor studiului, pentru consolidarea temerarei analize efectuate, să o extindă la compararea preţului pătrunjelului „ajustat cu venitul mediu si exprimat ca procent din valoarea tranzactiei”. Nu de alta, dar am impresia că mai sunt unii care exploatează săracul consumator şi care trebuie regulaţi de Consiliul Concurenţei.

Lăsând gluma la o parte (adică studiul citat), este adevărat că notarii trăiesc într-o oarecare măsură pe spinarea publicului larg, deoarece acesta este obligat de către legislaţie să cumpere servicii notariale. Astfel, această breaslă are o piaţă creată artificial, de către stat. În absenţa acestui pachet legislativ (vezi noul Cod civil) – rezultat al politicii de lobby – duse de notari, veniturile acestora ar fi mai mici. Consiliul Concurenţei se pare că doreşte destrămarea unora din aceste reglementări (cum ar fi stabilirea numărului de notari), ceea ce este un lucru bun. Dar rămân suspicios în privinţa demersului.

De ce este piaţa eficientă?

Mă număr printre cei care cred în meritele economiei de piaţă. Sunt criticat de cei care îmi semnalează că piaţa are disfuncţii, că nu este perfectă, că nu este în echilibru etc. Să clarificăm un pic problema.

Piata este spaţiul în care proprietarii privaţi interacţionează sau, mai bine spus, însăşi reţeaua de schimburi creată de aceştia. Schimburile sunt întotdeauna avantajoase pentru părţile implicate, măcar ex ante, altminteri aceştia nu s-ar mai fi angajat în schimburile respective. Ex post, una dintre părţi poate regreta schimbul, însă eroarea este inevitabilă în economie. Posibilitatea de a greşi însoţeşte orice acţiune umană. Aşa că piaţa este imperfectă în măsura în care oamenii sunt imperfecţi. Imperfecţiunea nu este un atribut al pieţei, ci al omului. Piaţa este însă un joc cu sumă pozitivă, nu o ruletă de distribuit regrete. Oricine crede contrariul este liber să îşi asume o existenţă solitară, gen Robinson Crusoe.

Piaţa nu se află niciodată în echilibru; echilibrul este doar un concept, o stare ideală, folosit pentru a înţelege mai bine anumite fenomene economice. Nu este un deziderat. Este adevărat însă că piaţa tinde către echilibru, însă această tendinţă este permanent „deranjată” de schimbările survenite în preferinţele subiective ale consumatorilor, tehnologie şi disponibilitatea resurselor. Drept urmare, anumite procese de producţie pot fi afectate negativ, cu avalanşa de consecinţe cunoscute: şomaj, realocarea capitalului etc. Dar nu este nimic rău în asta. Pe piaţă resursele sunt tot timpul trimise către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului şi nu ne putem supăra că acesta îşi redefineşte permanent priorităţile.

Piaţa nu eşuează. Poluarea, de pildă, nu atestă un eşec al pieţei. Piaţa este reţeaua de tranzacţii între proprietari, între indivizi care schimbă între ei titluri de proprietate. Nu este vina pieţei că aerul pe care îl respirăm nu este în proprietatea nimănui. Aşa că poluarea nu este un eşec al pieţei. Din contră, este o problemă născută din absenţa pieţei! Categoric, drepturile de proprietate nu sunt perfect definite, nici nu vor fi vreodată. Însă progresul tehnologic şi talentul antreprenorial rezolvă această problemă pas cu pas, lărgind sfera proprietăţii private şi graniţele pieţei.

Piaţa este mecanismul de alocare raţională a resurselor, pe baza calculului economic. Calculul economic este posibilitatea pe care schimburile voluntare intermediate de monedă o oferă omului civilizat de a-şi satisface mai bine nevoile. Preţurile libere şi calculul economic bazat pe acestea sunt esenţiale pentru alocarea raţională a resurselor. Raţională, adică optimă în raport cu preferinţele indivizilor, reflectate în actele de vânzare cumpărare. Nu în raport cu idealurile acestora, cu opiniile exprimate în vreun sondaj de opinie ori cercetare de piaţă. Talk is cheap. Dacă oamenii vor droguri, arme, aur, piaţa le va oferi aceste lucruri. Dacă oamenii vor discoteci mai degrabă decât spitale, maşini scumpe mai degrabă decât şcoli, piaţa le va furniza cu prioritate discoteci şi maşini. În acest sens, piaţa este perfectă – în vreme ce oamenii pot fi lipsiţi de virtuţi morale.

Sabotarea pieţei ne aruncă în haos calculaţional, în capcana arbitrariului, a deciziei politice sinonimă cu jaful instituţionalizat – în esenţă, tot ce face guvernul este să ia de la Ion ca să-i dea lui Gigel. Distrugerea pieţei prin intervenţia guvernului nu ne aduce mai aprope de vreo stare ideală, pentru că cei care comandă economia sunt ei înşişi oameni (poate cei mai răi dintre noi). Piaţa este doar un mecanism. Înlocuirea ei ne lipseşte de singura posibilitate raţională de distribui resursele conform preferinţelor reale ale publicului.

Un mogul împotriva capitalismului

George Soros strânge fonduri pentru o ofensiva socialistă împotriva pieţei libere. Recent a anunţat alocarea a 50 de milioane dolari pentru înfiinţarea unui institut care să-i adune pe economiştii socialişti gen Joseph Stiglitz, să finanţeze cercetări care să arate ce prost funcţionează piaţa şi ce bine intervine statul, să editeze o revistă care să popularizeze aceste studii etc. Soros şi-a propus să mobilizeze până la 200 de milioane de dolari în scopul promovării economiştilor „marginalizaţi”, care prezic moartea capitalismului fără să-I asculte nimeni.

În ultimele sale scrieri Soros opinează, printre altele, că băncile ar trebui să supună spre aprobare statului orice nou produs financiar înainte de a-l lansa pe piaţă. Probabil, economiştii mogulului vor fi înscăunaţi în board-ul care va examina cererile băncilor. Alţi tehnocraţi vor urma să decidă care instituţie este too big to fail şi care nu. Geniile ascunse ale economiei vor calcula câţi bani să pompeze guvernul în cutare industrie şi cât trebuie să fie nivelul impozitelor pentru a se asigura “protecţia societăţii”.

Libertate de expresie? Nu pe blogul meu

De-a lungul timpului au existat cititori care m-au criticat pentru cele scrise, mergând până la atac la perosoană. Fiecare este liber să citească, să înţeleagă şi să creadă ce vrea. Nu am cenzurat niciun mesaj, până astăzi.

În urma articolului cu “economia moaştelor”, cineva mi-a trimis un comentariu foarte urât. Fie şi din respect pentru cititorii mei, care au demonstrat în mod repetat că sunt chiar mai perspicace şi mai culţi decât mine, nu puteam să îl aprob. Însă în primul rând din respect pentru mine l-am şters. Acest site este proprietatea mea, şi dacă cineva are gunoaie de aruncat, trebuie să găsească alte locuri.

Revenind la articolul postat, el trebuie interpretat ca o încercare plină de amărăciune de a ironiza falsa religiozitate care dă peste marginile bunului-simţ. Tocmai de aceea am şi precizat, în post scriptum, că este o proastă încercare de pamflet. Pentru că este un pamflet care, indiferent câte zâmbete îţi provoacă, îţi lasă la urmă un gust amar. Acesta a fost felul meu de a-mi cere scuze faţă de cei pe care, bănuiam, textul îi va speria.

Cei care scriu comentarii injurioase se numără printre cei care frecventează bisericile şi pupă icoanele cu o evlavie direct proporţională cu furia pe care şi-o dezlănţuie din spatele anonimatului, aruncând cu pietre în cei care le contrazic convingerile. Da, au loc şi ei în democraţie, dar nu pe blogul meu.

Economia moaştelor pentru începători

Am văzut astăzi cu ochii mei aglomeraţia de pe Dealul Mitropoliei. Cu ochi de economist, vreau să zic, şi mă grăbesc să vă transmit impresii.

Avem de-a face clar cu o problemă economică. Ori de câte ori cantitatea cerută depăşeşte cantitatea oferită, apare îmbulzeala. Nici nu este de mirare, acolo unde preţul este zero, aşa cum este în cazul moaştelor. Conform manualului de economie, pe termen scurt, există două soluţii:
1. Soluţia “de piaţă”, presupune creşterea preţului, astfel încât accesul la bunul respectiv să fie restricţionat strict la cei care doresc să plătească pentru a-l avea. În cazul nostru, ar trebui pus un preţ pe vizitarea moaştelor
2. Soluţia „administrativă”, presupune raţionalizarea consumului, după principiul „să se dea câte una ca să ajungă la fiecare”. Concret, în ceea ce priveşte moaştele, raţionalizarea poate lua una din următoarele forme:
• limitarea timpului de vizitare (maxim două închinăciuni per capita)
• limitarea celor care le pot vizita (interzis minorilor şi celor peste 99 de ani; un singur membru de familie; interzis celor fără studii teologice; acces nelimitat din doi în doi ani – în anii cu soţ, femeile, în anii fără soţ, bărbaţii ş.a.m.d.)
• descurajarea cererii prin stabilirea diferenţiată a impozitului pe venit în funcţie de frecvenţa cu care indivizii vizitează moaştele, etc.

Pe termen lung, echilibrarea pieţei se poate realiza doar prin creşterea producţiei. Propun astfel să fie luate în calcul, următoarele măsuri care ar duce la creşterea cantităţii oferite de moaşte: extinderea perioadei de vizitare a moaştelor la durata întregului an, inventarea unor moaşte noi (nu vi se pare că, vorba aia, în secolul cunoaşterii, religia e un domeniu în care inovaţia are de suferit?), liberalizarea importului de moaşte (să nu uităm că globalizarea este benefică!) – organ decizional: Biserica

Dincolo de dezechilibrul persistent, care trebuie eliminat cumva spre binele societăţii, analiza mai atentă arată câteva detalii interesante. Astfel, ca vag element de asemănare cu pieţele mature, avem investitori instituţionali – politicienii – care se detaşează de restul poporului prin faptul că vizitează moaştele în mod profesionist, pe baza unui atent calcul cost-beneficiu al cărui rezultat variază, desigur, în funcţie de faza ciclului… electoral. Marea parte a cererii este formată însă din investitori simpli, motivaţi în acţiunea lor nu de o analiză economică serioasă, ci de simple preferinţe subiective. Acţiunea lor se caracterizează prin lipsa constituirii unui portofoliu şi comportament de turmă. Ca atare, lipsa de sofisticare a investitorilor şi eşecul de coordonare constituie elemente care definesc foarte bine eşecul pieţei în alocarea eficientă a moaştelor. Este important astfel ca statul să intervină mai activ în acest domeniu – religia şi Biserica – pentru internalizarea externalităţilor şi stabilizarea pieţei.

Aceste observaţii îşi propun doar să aducă în discuţie un subiect puţin abordat în literatură. Concluziile prezentate mai necesită verificare şi aştept cu nerăbdare rezultale cercetărilor viitoare.

P.S. Acest eseu este o proastă încercare de pamflet.

Insider trading?!

Superb articolul lui Don Boudreaux (profesor la George Mason University) în Wall Street Journal despre cât de nocivă şi injustă este criminalizarea insider-trading-ului.

Pedeapsirea celor care vând informaţii din interiorul unei companii este injustă pentru că încalcă dreptul de proprietate al oamenilor de a acţiona nestingherit pe baza cunoaşterii de care dispun (adică, le aparţine)

Este deopotrivă nocivă pentru economie deoarece împiedică ajustarea preţurilor pentru a reflecta condiţiile reale ale cererii şi ofertei. Împiedicând indivizii să folosească informaţia de care dispun, prohibiţia duce la supraevaluarea unor companii şi, implicit, la subevaluarea celorlalte. Ca atare, alocarea capitalului şi întreaga structură de producţie are de suferit.

Pentru a înţelege corect importanţa insider trading-ului, trebuie să nu distingem foarte clar natura informaţiei tranzacţionate. Dacă această informaţie este secretizată de către companie, aceasta asumându-şi aşadar dreptul de proprietate asupra informaţiei respective, atunci divulgarea acesteia reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, contractului de angajare dintre cel care divulgă informaţia şi companie. În acest caz însă, nu este nevoie de o lege specială care să încrimineze divulgarea informaţiilor, la fel cum nu este nevoie de o lege a picnicului. Nici nu este nevoie de o armată de inşi care să spioneze spionii din interiorul firmelor şi să îi aresteze la ore de maximă audienţă. În acest caz, spionul este un simplu hoţ, precum cel care fură merele din livada unui fermier. Pe de altă parte, dacă informaţia nu este secretizată – aşadar este publică – atunci oricine are dreptul de a se folosi de ea.

Cel mai des întâlnit exemplu de culpabilizare a insider trading-ului este şi cel mai util pentru a înţelege absurditatea legislaţiei. Dacă eu, angajat al companiei X, observ că managementul companiei păcăleşte publicul în legătură cu profitabilitatea reală a companiei, atunci ar trebui să fiu liber să vând această informaţie sau să mă folosesc de ea vânzând acţiunile companiei. Însă legea îmi interzice. Aşa stând lucrurile, legea stimulează apariţia fraudelor, pentru că îi apără pe managerii rău intenţionaţi de cei mai buni duşmani ai lor: proprii angajaţi. Aşa cum a arătat istoria, piaţa – nu guvernul – este instituţia care descoperă prima fraudele şi pedepseşte cel mai aspru hoţii. În paranteză fie spus, nu este de mirare că hoţii, odată descoperiţi, aleg “să se pună la dispoziţia justiţiei” (adică, sub umbrela statului) – este în interesul lor să intre preventiv la închisoare pentru a scăpa de furia celor înşelaţi!

Unde sunt specialiştii de altădată?

Formarea noului guvern m-a lăsat în ceaţă total. După atâtea zile în care am fost „ameninţaţi” că vom avea guvern de tehnocraţi, acum, văzând componenţa acestuia, mai că sunt nostalgic după experţi. Cred că bancul de mai jos ilustrează destul de bine rolul expertului economic în alcătuirea guvernului, fix în contextul actual.

Un matematician, un contabil şi un economist îşi depun CV-ul pentru aceeaşi slujbă.
Angajatorul îl cheamă pe matematician şi îl întreabă „Cât fac doi plus doi?” Matematicianul răspunde „Patru”. Angajatorul îl întreabă din nou „Fix patru?” Matematicianul se uită ciudat la angajator şi îi răspunde „Da, fix patru”.
Apoi angajatorul îl cheamă pe contabil şi îi pune aceeaşi întrebare „Cât fac doi plus doi?” Contabilul spune „În medie, patru – plus sau minus 10%, dar în medie patru”.
Apoi angajatorul îl cheamă pe economist şi îl întreabă la fel „Cât fac doi plus doi?” La care economistul se ridică, se duce şi încuie uşa, trage jaluzelele, se apleacă lângă angajator şi îl întreabă „Cât vrei să facă?”

Eşecul (ajutoarelor) statului în Afganistan

William Easterly, unul dintre cei mai competenţi specialişti în economia dezvoltării şi profesor la New York University, atrage din nou atenţia asupra falimentului politicii ajutoarelor externe, într-un interesant rezumat (schematic) al acestei politici în ultimii 50 de ani.

Afganistanul este ultimul înscris pe lunga listă a dezastrelor economice şi sociale cauzate de această politică. Din 2001, doar Statele Unite au donat acestei ţări circa 13 miliarde dolari (bani gestionaţi în principal de US Aid) – ajutor extern pentru dezvoltare: sprijinirea agriculturii, construcţia de drumuri etc. Suma este enormă, nu doar ca valoare absolută, ci mai ales în raport cu PIB-ul Afganistanului, care anul trecut era estimat la circa 11 miliarde dolari. Chiar lăsând la o parte faptul că circa o treime din venitul afganilor provine din producţia de opiu (în 2007 aceasta a înregistrat un nivel record), înseamnă că SUA a cheltuit în scopuri civile mai mult decât tot venitul realizat de afgani într-un an.

Efectele acestui uriaş ajutor extern sunt absolut ridicole. Practic, funcţionarii US Aid se fac că muncesc (90% din ei nici nu părăsesc capitala Kabul, de teama atacurilor insurgenţilor) spre binele poporului afgan, iar, de partea cealaltă, „băieţii deştepţi” din poporul afgan, căpuşează fondurile cheltuite de americani.

Ajutorul extern nu face decât să divizeze o naţiune, să întârzie dezvoltarea economiei de piaţă, să anuleze stimulentele în favoarea economisirii şi să deturneze talentul antreprenorial productiv către cel prădător, neproductiv. Recomand cu tărie cartea profesorului Easterly, The Elusive Quest for Growth: Economists Adventures and Misadventures in the Tropics tuturor celor interesaţi de economia dezvoltării.

Cine e cel mai tare la inflaţie?

Cine e pe primul loc,
Cine e pe primul loc,
Fed-ul e, Fed-ul e…

Îndrumat de un blog interesant, am găsit o analiză comparativă a politicii monetare derulate de principalele bănci centrale din lume, Banca Centrală Europeană (ECB), Banca Japoniei (BoJ) şi Rezerva Federală a SUA, (Fed).

Comparaţia arată că, în raport cu mijlocul anului 2007, campioană la inflaţie este banca centrală americană, care şi-a mărit de peste două ori volumul activelor din bilanţ (când banca cumpără active, emite practic monedă). Nu este de mirare că dolarul s-a depreciat în comparaţie cu principalele sale monede concurente.

Precizare: întrebarea din titlu se referă la ţările dezvoltate, posesoarele principalelor monede de rezervă pe plan mondial. Dacă vorbim la general, atunci China, ca să nu zic Zimbabwe, produc mai mulţi bani.

“Succesurile” politicii inflaţioniste: Marea Britanie

În ciuda eforturilor băncii centrale, care a încercat să impulsioneze economia prin tipărirea de bani, Marea Britanie nu a reuşit să iasă din recesiune. Ultimele date statistice arată că trimestrul trei a fost cel de-al şaselea trimestru consecutiv de declin economic, un fenomen nemaiîntâlnit. Căderea cumulată a ajuns la aproape 6%, ceea ce se cheamă depresiune. PIB real a ajuns astfel la nivelul pe care îl înregistra în 2005. De atunci încoace avem, aşadar, 4 ani pierduţi. Cum constrângerile bugetare se agravează pe zi ce trece, este destul de probabil că vor mai urma şi alţii, chiar dacă economia va parasi temporar actualul trend.