Insider trading?!

Superb articolul lui Don Boudreaux (profesor la George Mason University) în Wall Street Journal despre cât de nocivă şi injustă este criminalizarea insider-trading-ului.

Pedeapsirea celor care vând informaţii din interiorul unei companii este injustă pentru că încalcă dreptul de proprietate al oamenilor de a acţiona nestingherit pe baza cunoaşterii de care dispun (adică, le aparţine)

Este deopotrivă nocivă pentru economie deoarece împiedică ajustarea preţurilor pentru a reflecta condiţiile reale ale cererii şi ofertei. Împiedicând indivizii să folosească informaţia de care dispun, prohibiţia duce la supraevaluarea unor companii şi, implicit, la subevaluarea celorlalte. Ca atare, alocarea capitalului şi întreaga structură de producţie are de suferit.

Pentru a înţelege corect importanţa insider trading-ului, trebuie să nu distingem foarte clar natura informaţiei tranzacţionate. Dacă această informaţie este secretizată de către companie, aceasta asumându-şi aşadar dreptul de proprietate asupra informaţiei respective, atunci divulgarea acesteia reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, contractului de angajare dintre cel care divulgă informaţia şi companie. În acest caz însă, nu este nevoie de o lege specială care să încrimineze divulgarea informaţiilor, la fel cum nu este nevoie de o lege a picnicului. Nici nu este nevoie de o armată de inşi care să spioneze spionii din interiorul firmelor şi să îi aresteze la ore de maximă audienţă. În acest caz, spionul este un simplu hoţ, precum cel care fură merele din livada unui fermier. Pe de altă parte, dacă informaţia nu este secretizată – aşadar este publică – atunci oricine are dreptul de a se folosi de ea.

Cel mai des întâlnit exemplu de culpabilizare a insider trading-ului este şi cel mai util pentru a înţelege absurditatea legislaţiei. Dacă eu, angajat al companiei X, observ că managementul companiei păcăleşte publicul în legătură cu profitabilitatea reală a companiei, atunci ar trebui să fiu liber să vând această informaţie sau să mă folosesc de ea vânzând acţiunile companiei. Însă legea îmi interzice. Aşa stând lucrurile, legea stimulează apariţia fraudelor, pentru că îi apără pe managerii rău intenţionaţi de cei mai buni duşmani ai lor: proprii angajaţi. Aşa cum a arătat istoria, piaţa – nu guvernul – este instituţia care descoperă prima fraudele şi pedepseşte cel mai aspru hoţii. În paranteză fie spus, nu este de mirare că hoţii, odată descoperiţi, aleg “să se pună la dispoziţia justiţiei” (adică, sub umbrela statului) – este în interesul lor să intre preventiv la închisoare pentru a scăpa de furia celor înşelaţi!

Unde sunt specialiştii de altădată?

Formarea noului guvern m-a lăsat în ceaţă total. După atâtea zile în care am fost „ameninţaţi” că vom avea guvern de tehnocraţi, acum, văzând componenţa acestuia, mai că sunt nostalgic după experţi. Cred că bancul de mai jos ilustrează destul de bine rolul expertului economic în alcătuirea guvernului, fix în contextul actual.

Un matematician, un contabil şi un economist îşi depun CV-ul pentru aceeaşi slujbă.
Angajatorul îl cheamă pe matematician şi îl întreabă „Cât fac doi plus doi?” Matematicianul răspunde „Patru”. Angajatorul îl întreabă din nou „Fix patru?” Matematicianul se uită ciudat la angajator şi îi răspunde „Da, fix patru”.
Apoi angajatorul îl cheamă pe contabil şi îi pune aceeaşi întrebare „Cât fac doi plus doi?” Contabilul spune „În medie, patru – plus sau minus 10%, dar în medie patru”.
Apoi angajatorul îl cheamă pe economist şi îl întreabă la fel „Cât fac doi plus doi?” La care economistul se ridică, se duce şi încuie uşa, trage jaluzelele, se apleacă lângă angajator şi îl întreabă „Cât vrei să facă?”

Eşecul (ajutoarelor) statului în Afganistan

William Easterly, unul dintre cei mai competenţi specialişti în economia dezvoltării şi profesor la New York University, atrage din nou atenţia asupra falimentului politicii ajutoarelor externe, într-un interesant rezumat (schematic) al acestei politici în ultimii 50 de ani.

Afganistanul este ultimul înscris pe lunga listă a dezastrelor economice şi sociale cauzate de această politică. Din 2001, doar Statele Unite au donat acestei ţări circa 13 miliarde dolari (bani gestionaţi în principal de US Aid) – ajutor extern pentru dezvoltare: sprijinirea agriculturii, construcţia de drumuri etc. Suma este enormă, nu doar ca valoare absolută, ci mai ales în raport cu PIB-ul Afganistanului, care anul trecut era estimat la circa 11 miliarde dolari. Chiar lăsând la o parte faptul că circa o treime din venitul afganilor provine din producţia de opiu (în 2007 aceasta a înregistrat un nivel record), înseamnă că SUA a cheltuit în scopuri civile mai mult decât tot venitul realizat de afgani într-un an.

Efectele acestui uriaş ajutor extern sunt absolut ridicole. Practic, funcţionarii US Aid se fac că muncesc (90% din ei nici nu părăsesc capitala Kabul, de teama atacurilor insurgenţilor) spre binele poporului afgan, iar, de partea cealaltă, „băieţii deştepţi” din poporul afgan, căpuşează fondurile cheltuite de americani.

Ajutorul extern nu face decât să divizeze o naţiune, să întârzie dezvoltarea economiei de piaţă, să anuleze stimulentele în favoarea economisirii şi să deturneze talentul antreprenorial productiv către cel prădător, neproductiv. Recomand cu tărie cartea profesorului Easterly, The Elusive Quest for Growth: Economists Adventures and Misadventures in the Tropics tuturor celor interesaţi de economia dezvoltării.

Cine e cel mai tare la inflaţie?

Cine e pe primul loc,
Cine e pe primul loc,
Fed-ul e, Fed-ul e…

Îndrumat de un blog interesant, am găsit o analiză comparativă a politicii monetare derulate de principalele bănci centrale din lume, Banca Centrală Europeană (ECB), Banca Japoniei (BoJ) şi Rezerva Federală a SUA, (Fed).

Comparaţia arată că, în raport cu mijlocul anului 2007, campioană la inflaţie este banca centrală americană, care şi-a mărit de peste două ori volumul activelor din bilanţ (când banca cumpără active, emite practic monedă). Nu este de mirare că dolarul s-a depreciat în comparaţie cu principalele sale monede concurente.

Precizare: întrebarea din titlu se referă la ţările dezvoltate, posesoarele principalelor monede de rezervă pe plan mondial. Dacă vorbim la general, atunci China, ca să nu zic Zimbabwe, produc mai mulţi bani.

“Succesurile” politicii inflaţioniste: Marea Britanie

În ciuda eforturilor băncii centrale, care a încercat să impulsioneze economia prin tipărirea de bani, Marea Britanie nu a reuşit să iasă din recesiune. Ultimele date statistice arată că trimestrul trei a fost cel de-al şaselea trimestru consecutiv de declin economic, un fenomen nemaiîntâlnit. Căderea cumulată a ajuns la aproape 6%, ceea ce se cheamă depresiune. PIB real a ajuns astfel la nivelul pe care îl înregistra în 2005. De atunci încoace avem, aşadar, 4 ani pierduţi. Cum constrângerile bugetare se agravează pe zi ce trece, este destul de probabil că vor mai urma şi alţii, chiar dacă economia va parasi temporar actualul trend.

Tehnologia, capitalul şi Letonia

Dan Popa ne-a povestit astăzi că guvernul Letoniei a decis să facă economii la buget prin utilizarea de soft-uri gratuite. Ideea mi se pare excepţională.

Factorul fundamental din spatele creşterii economice este acumularea de capital. Ceea ce ne separă de naţiunile dezvoltate este, în principal, faptul că ele au acumulat de-a lungul timpului mai mult capital decât noi, ceea ce le-a permis să extindă structura de producţie şi să adopte metode de producţie mai productive. Ţările de rangul doi, precum Letonia sau România, nu pot progresa decât (1)printr-o acumulare susţinută de capital, ceea ce presupune o rată înaltă a economisirii şi (2) prin existenţa unui sistem economic de piaţă, care să folosească abilitatea antreprenorială în interesul societăţii.

Aşa stând lucrurile, „investiţiie” operate de stat în tehnologii state of the art implică risipirea, nu economisirea, banului public. Contrar aparenţelor, adoptarea unor tehnologii ieftine (nu foarte îndepărtate calitativ de tehnologiile avansate) este cea mai bună opţiune pentru naţiunile sărace. Din două motive:
• Minimizarea cheltuielilor publice este, de fapt cea mai bună cale de creştere a economisirilor, investiţiilor şi acumulării de capital. Banii cheltuiţi de stat sunt risipiţi prin definiţie – după cum spune dictonul „Tot ce face statul, mediul privat poate face de trei ori mai ieftin”.
• Tehnologiile trebuie să se plieze pe structura de capital existentă. Nu tehnologia dictează dezvoltarea, ci acumularea de capital. Pentru a oferi un exemplu simplu, gândiţi-vă la un bucătar care este instruit la cele mai înalte şcoli, are cele mai faimoase manuale culinare, însă găteşte într-o bucătărie lipsită de instrumentar adecvat, microunde, cuptor electric, frigider ş.a. Ce „producţie” credeţi că poate livra această persoană?

Dacă ne uităm în jurul nostru, observăm că deciziile oamenilor reflectă permanent raritatea capitalului. Nu ne cumpărăm maşini noi ci second-hand-uri (deşi consumă mai mult combustibil), nici măcar nu mergem cu automobilul nou cumpărat la revizia periodică, preferând să schimbăm uleiul în spatele blocului (deşi service-ul ne oferă garanţie), nu mâncăm la restaurant ci acasă (deşi la restaurant mâncarea este mai gustoasă) şi exemplele pot continua. Nimeni nu este interesat de ultima tehnologie, ci de tehnologia pe care şi-o poate permite – în urma calculului economic, desigur.

De aceea decizia Letoniei de a folosi tehnologii gratuite mi se pare de o extraordinară raţionalitate, ceva neobişnuit pentru un guvern. Autorităţile politice de la noi ar avea ce învăţa. Să nu mai cumpere autoturisme scumpe, aer condiţionat performant, calculatoare sau mobilier de ultimă generaţie. Nu cred că sunt mai productive dacă se dotează în halul ăsta. Aceste „cheltuieli materiale” nu sunt investiţii. Din contră, este exact drumul către pauperizare – căci tot acest lux trebuie suportat de naţiune, ceea ce reduce stimulentele de a economisi si acumula capital.

Unde nu e proprietate, e legea picnicului

Tocmai am auzit o nouă campanile publicitară în favoarea reglementării modului în care poţi să aprinzi focul şi să aşezi grătarul cu mititei. Să recunoaştem, cu greu poţi inventa o lege mai năstruşnică decât legea picnicului. Ceea ce nu înseamnă că problema pe care încearcă să o rezolve iniţiatorii legii nu există în realitate. Există – lumea invadează proprietatea publică conform bunului plac, eventual cu grătarele şi cărbunii de foc – însă legea este o proastă soluţie la aceasta. În fond, legea spune că nu poţi face ce vrei pe proprietatea publică, un lucru de la sine înţeles dintotdeauna, însă pe care nimeni nu dă mai mult de doi bani din însăşi faptul că vorbim despre proprietate publică, adică un spaţiu al nimănui.

Soluţia pentru rezolvarea problemelor de mediu este, în limbaj ştiinţific, „internalizarea” acestora. Cea mai bună metodă de eliminare a externalităţilor precum „poluarea” este definirea clară a drepturilor de proprietate. Iar acolo unde nu există, introducerea proprietăţii private. Aşadar, nu avem nevoie de o lege redundantă (mai sunt încă 15 care au, în esenţă, acelaşi scop!) şi ridicolă, ci de privatizare.

Poate unii vor protesta spunând că dacă spaţiul dintre Sinaia şi Cota 1400 va fi trecut în proprietate privată, lumea nu va mai avea unde să facă grătare deloc. Aceasta este o speculaţie gratuită. Câtă vreme în Bucureşti proprietarii privaţi au deschis chiar şi parcări (în unele cazuri, respectivul spaţiu era anterior un simplu teren viran, folosit tot ca… „parcare”), răspunzând nevoii publicului de locuri de parcare, este nerealist să presupunem că proprietarii de poieniţe, pădure, iarbă verde etc. vor ignora nevoia turiştilor de a aprinde un foc şi a găti mititei.

Despre privatizarea munţilor am mai vorbit aici.