Sistemul monetar internaţional: cartel sau dilema prizonierului?

Recent, unul din înalţii funcţionari ai Băncii Centrale Europene, a pus punctul pe i (atât cât putea să o facă), arătând interdependenţele dintre principalii actori ai scenei monetare globale. Lorenzo Bini Smaghi crede că expansiunea monetară ar trebui să înceteze peste tot în lume, iar ţările ar trebui să ridice rata dobânzii, însă nu toate simultan, ci pe rând: mai întâi cele din Asia, apoi cele din America de Sud, iar la urmă SUA, Europa şi Japonia.

Problema este că nimeni nu vrea să fie primul care opreşte inflaţia, deoarece o asemenea mutare ar duce la aprecierea monedei şi ar penaliza “competitivitatea” externă a ţării în cauză. Acest lucru nu dăunează bunăstării generale, însă nu este rentabil din punct de vedere politic.

Discursul lui Smaghi arată foarte clar beneficiile inflaţiei concertate. Dacă cei mai importanţi producători monetari (SUA, Japonia) recurg la exploatarea utilizatorilor monetari prin inflaţie, producătorii monetari mai puţin importanţi (China, Brazilia) se aliniază la acest tip de comportament. Trebuie să fi prost să nu faci asta. În mod normal, statul care îşi taxează agresiv contribuabilii are depierdut, pentru că factorii de producţie migrează în altă parte. Dar ce stat ar pierde ocazia de a-şi impozita prin inflaţie cetăţenii atunci când vecinii săi fac acelaşi lucru, ba chiar mai abitir?

Dacă aş fi mogul pentru o zi…

Aş folosi toate resursele disponibile pentru:

• Promovarea promovarea propriilor idei; desigur, aş angaja doar analişti care sunt de acord cu mine.
• Discreditarea argumentelor incompatibile cu ideile mele; desigur, aş concedia pe toţi cei care nu respectă indicaţiile pe care le trasez
• Manipularea auditoriul, aducând în sprijinul propriilor idei exact dovezile care îmi convin. De fapt, nu ştiu cum aş putea face contrariul
• Apărarea tuturor celor care îşi folosesc proprietatea după bunul plac, atât timp cât prin acest comportament nu ameninţă proprietatea altora
• În general, pentru afirmarea dreptului de proprietate privată şi a drepturilor care decurg din acesta, în special dreptul de a discrimina şi de a pactiza cu ceva/cineva.
• Aş cenzura pe oricine îmi vorbeşte de „democraţie”, „echidistanţă” etc. şi l-aş invita să practice echidistanţa la el în sufragerie unde, desigur, să mă invite şi pe mine

Aşa tată, aşa fiu

O cercetare statistică recentă arată existenţa unei corelaţii între experienţa şomajului la părinţi şi copii. Mai precis, băieţii au o “şansă” de 25% de a intra în şomaj dacă în timpul copilăriei lor tatăl a rămas şomer. În schimb, dacă tatăl lor a avut permanent o slujbă, atunci probabilitatea ca ei să ajungă şomeri scade la 14%.

Statistic vorbind, se pare că trebuie să ne alegem cu grijă părinţii.

Să-i taxăm pe speculanţi. Începând cu Krugman

Paul Krugman susţine introducerea unei taxe Tobin pentru a limita mişcarea speculativă a capitalului. Krugman crede că speculaţiile determină creşterea volatilităţii pe piaţă. Propunerea lui Krugman este criticabilă din multe puncte de vedere. Putem spune fie că impozitarea tranzacţiilor valutare este extrem de greu de realizat (N. Mankiw) fie că, dacă este pusă în practică, are efecte nocive asupra economiei în ansamblu.

Există însă o obiecţie fundamentală, care a fost rareori luată în considerare. Trebuie să recunoaştem că acţiunea umană este speculativă prin definiţie. Orice acţiune pe care o comitem nu este altceva decât o speculaţie. Deoarece orice activitate pe care o începem în prezent îşi produce efectele în viitor, rezultatul său este incert; ea se poate solda fie cu profit, dacă ne atingem scopul propus, fie cu o pierdere, dacă anticipările noastre se dovedesc eronate. Totul este o speculaţie. Dacă alegem o maşină pe benzină şi nu una pe motorină, speculăm în privinţa cheltuielilor viitoare şi a performanţelor maşinii. Atunci când mergem să votăm nu facem decât să speculăm în privinţa politicii viitoare. Când scriu aceste rânduri speculez în privinţa impactului pe care îl vor avea. Din acest punct de vedere, impozitarea speculaţiilor este o aberaţie.

Speculaţiile – adică acţiunile pe care le întreprindem – pot fi bune sau proaste. Dacă aşteptările ni se confirmă, atunci rezultatul implică o creştere a eficienţei alocării resurselor. De exemplu, dacă am ales să-mi cumpăr un tip de automobil care, ulterior, se ridică la nivelul pretenţiilor mele, atunci acţiunea de a-l cumpăra a fost eficientă; la rândul său, producătorul de automobile a fost recompensat în mod just pentru marfa oferită. Dacă am ales să citesc o carte pentru a mă instrui în domeniul economic, însă cartea respectivă nu-mi oferă informaţiile căutate, atunci cumpărarea cărţii a fost ineficientă – o speculaţie eronată, pe care o suport din propriul buzunar.

Speculaţiile financiare sunt un exemplu. Cei care cumpără un activ, speră să merite costul. Cei care îl vând mizează pe faptul că se va deprecia. Preţul reflectă instantaneu speculaţiile indivizilor, adică anticipările acestora. Dacă speculanţii renunţă la anumite active financiare, înseamnă că, în opinia lor, alte investiţii sunt mai profitabile. Dacă au dreptate, atunci speculaţia lor este binevenită. Dacă nu au dreptate, atunci vor suporta pierderea.

Speculaţiile politice sunt un alt exemplu, cu o mică mare diferenţă. Costul speculaţiilor politice este suportat nu de cel care comite acţiunea, ci de mulţimea contribuabililor. Autorităţile pot alege să finanţeze înlocuirea bordurilor în detrimentul modernizării şcolilor, construirea unui pod în locul săpării unui tunel, subvenţionarea agricultorilor în locul industriaşilor, cumpărarea în locul vânzării de valută etc. Le este foarte uşor, doar nu plătesc din buzunar eventual risipă a banului public. Speculaţiile lor pot fi profitabile, teoretic, însă în practică guvernul s-a dovedit fi un speculant extrem de prost. Nici nu este de mirare, dat fiind că funcţionarii guvernamentali nu sunt constrânşi de calculul profitului şi al pierderii.

Ce face Paul Krugman este o speculaţie din ultima categorie. El spune că vom trăi mai bine dacă impozităm speculaţiile financiare. Dar dacă Krugman crede că speculanţii îndreaptă economia într-o direcţie greşită, atunci de ce nu se apucă să speculeze în sens contrar, cumpărând activele pe care le vând speculanţii “cei răi”? Ei bine, tocmai fiindcă nu îl costă nimic să instige la creşterea impozitării.
Pot să fac şi eu o speculaţie politică? Vreau ca pentru fiecare ieşire de acest gen Krugman să fie taxat cu 1000 de dolari, pentru tulburarea informaţiilor economice şi promovarea de speculaţii false. Să o numim taxa Bogdan Glăvan. Prin această taxă am putea reduce numărul economiştilor care cer creşterea impozitării.

Rechinii canadieni cumpără pe nimic fiarele vechi ale americanilor

Ei bine, s-a întors roata şi le-a venit şi lor rândul. După ce au exploatat „săracele” ţări sărace de „preţioasele” lor resurse, după ce au luat pe un dolar fabricile construite cu enorme sacrificii de poparele muncitoare din lumea a doua-treia, ce să mai, după ce au cumpărat ţărişoare întregi, rechinilor de capitalişti le-a sosit sorocul.

Stadionul Silverdome din oraşul Pontiac, Michigan, a fost vândut la licitaţie unui mogul canadian. Arena cu 80 000 de locuri – cea mai mare din National Football League în 1975, anul în care a fost construită, a costat peste 55 de milioane de dolari. Săptămâna trecută a fost vândută cu 580 000 de dolari – pe nimic, am putea spune – unei firme care este deţinută de o familie de burghezi din Toronto.

Culmea este că în faţa acestui jaf municipal nu a protestat nimeni. Niciun american de bine nu a ieşit în stradă să scandeze “Noi nu ne vindem stadionul!” Cum s-ar zice, şi naivi şi fără stadion.

Cum să ieşim rapid din criză?

Este simplu. Nu trebuie să studiem prea multă economie. Trebuie doar să învăţăm din istorie. Cel mai bun exemplu pe care îl avem este criza din SUA din 1920-1921 (discutată recent aici).

Nu trebuie să scormonim după detalii. Wikipedia ne pune la dispoziţie destule informaţii care, chiar şi în absenţa unei interpretări adecvate, sunt absolute grăitoare.

Criza din 1920-1921 a durat de fapt un an şi jumătate. Prin prisma scăderii PIB este absolut comparabilă cu recesiunea pe care o traversează România în present (estimările istoricilor variază între -2,4% şi -17%). Producţia industrială, bursa, au scăzut dramatic, cu zeci de procente. Această scădere a reprezentat însă curăţirea economiei de erorile comise în trecut. Rata şomajului a urcat brusc, coborând la fel de iute. De la 5% în 1920, a crescut la 12% în 1921, după care a scăzut la 2,5% în 1923 – practic, putem spune că şomajul a dispărut complet! Recesiunea a fost însoţită de cea mai intensă deflaţie din istoria SUA: preţurile au scăzut aproape la jumătate, cea mai mare parte a acestui declin înregistrându-se în doar 6 luni!

Vedem aşadar că din criză nu se iese prin inflaţie, ci prin deflaţie! Deflaţia repară supra-îndatorarea înregistrată în anii de boom economic, penalizându-i pe cei care s-au lansat în speculaţii şi investiţii proaste. Fără acest proces curativ nu putem spune că depăşim criza, doar amânăm rezolvarea problemelor în viitor, împiedicând economia să se ajusteze rapid.

Din criză nu se iese cu programe de stimulare a economiei, cu cheltuieli bugetare în creştere. Din criză nu se iese decât prin creşterea economisirilor (dacă ne-am întins mai mult decât ne este plapuma, atunci este clar că trebuie să ne ghemuim ca să nu îngheţăm de frig!) Între 1920 şi 1922 bugetul guvernului american a scăzut la jumătate, impozitarea s-a redus, iar datoria publică a scăzut semnificativ (până la sfârşitul deceniului se înjumătăţise).

Nu trebuie să inventăm roata.

Cum face UE comerţ cu China

Conform Eurostat, România este pe locul 5 în UE în privinţa dezechilibrului comercial cu China. În prima jumătate a acestui an România a importat din China mărfuri în valoare de 826 milioane euro, în vreme ce exporturile către această ţară au totalizat 77 de milioane euro. Adică importurile au fost de aproape 11 ori mai mari decât exporturile.

În bună măsură, din datele prezentate reiese că ţările mai sărace din UE tind să aibă un dezechilibru mai accentuat. Excepţia este Luxemburg, care importă din China de 42 de ori mai mult decât exportă. Aşa că marea mea curiozitate nu se referă la România, ci la Luxemburg. S-ar putea spune că Luxemburg este o ţară extrem de mică, al cărei avantaj comparativ nu stă în exportul de mărfuri. Dar Danemarca este tot o ţară micuţă, iar în cazul ei raportul dintre importuri şi exporturi este doar de 2,46.

Preţul aurului ia cu asalt cota de 1200 dolari

Panica instalată pe pieţe după ce temerile privind insolvabilitatea celui mai mare fond de investiţii din Dubai au luat amploare a reverberat pe piaţa aurului, unde cererea în creştere a împins preţul până la 1195 dolari uncia. Se pare că până şi băncile centrale s-au răzgândit şi, mai nou, ar vrea şi ele să cumpere aur. Ca de obicei, statul se trezeşte la spartul târgului şi începe să imite ceea ce întreprinzătorii talentaţi au făcut demult.
Citiţi şi un raport al Bank of America, conform căruia este iminentă atingerea pragului de 1500 de dolari/uncie.

BNR alimentează datoria externă!

S-a lămurit secretul momentului de respiro în expansiunea datoriei publice, despre care am vorbit acum câteva zile. La începutul acestei luni băncile au refuzat practic să crediteze guvernul în lei, cumpărând bonduri în valoare de doar 900 milioane lei – faţă de suma pe care conta guvernul, 6 miliarde lei. De asemenea, s-a lămurit şi mişcarea BNR de la mijlocul acestei luni, de a reduce rata rezervelor la depozitele în valută. La acel moment am scris că BNR fabrică bani pentru guvern.

Astăzi, vălul a fost dat la o parte când băncile s-au repezit să subscrie bonduri în valoare de 1,4 miliarde euro, faţă de doar 500 de milioane, pe cât conta guvernul. Este evident de ce băncile au ezitat în aceste ultime două luni să mai crediteze guvernul în lei – pentru că aşteptau să îl crediteze în valută, anticipând eliberarea rezervelor de către BNR. Astfel, contribuabilul român este împovărat nu doar cu datoria în sine, ci şi cu riscul valutar (doar vorbim de datorie publică externă).

S-ar putea sugera chiar că BNR a relaxat politica monetară (fix prin reducerea ratei rezervelor la valută) pentru a satisface interesele bancherilor. Interesele guvernului le satisface oricum, la orice oră.

Japonia: ghinion de deflaţie

Exact când le era lumea mai dragă şi PIB-ul Japoniei creştea, au început să scadă iarăşi preţurile. Sezonul toamnă-iarnă 2009. Colac peste pupăză, acum aflăm că yenul a ajuns la cea mai înaltă cotaţie în raport cu dolarul din ultimii 14 ani. Interesant este că Banca Japoniei practică o rată a dobânzii apropiată de zero… de decenii am putea spune (de fapt este 0,1%) şi toată lumea se aşteaptă să o menţină aşa şi în 2010. Guvernul, în ceea ce-l priveşte, a stimulat economia până când datoria publică a ajuns de două ori cât PIB. Aşa că nu înţeleg, zău, de ce se încăpăţânează japonezii să nu consume, să nu investească, să nu-i apuce o euforie speculativă, ceva. Propun să exportăm câţiva români în Japonia ca să le arate cum se face.

Morgan Stanley şi planificarea “ştiinţifică”

Cercetătorii de la Morgan Stanley susţin că nu este cazul ca autorităţile să impună creşterea ratei capitalului băncilor. Ei spun că o bancă din categoria „grea” (a se citi too big to fail) ar trebui să deţină capital propriu în proporţie de 8%-10% din active, adică mai puţin decât a avut Lehman Brothers înainte să cadă.

Acum, măsura impunerii unui prag minimal al capitalului prezintă toate defectele care caracterizează orice reglementare în general. În primul rând este arbitrară. Ne putem întreba, bunăoară, de ce capitalul minim trebuie să fie 8% şi nu 12%? Fiindcă aşa spun autorităţile birocratice. Însă acestea sunt lipsite de posibilitatea de a calcula economic; tot ce pot face este să realizeze studii „ştiinţifice” care să arate cum trebuie ajustate activele la risc şi să estimeze capitalul necesar. Aceste studii nu ţin însă locul talentului antreprenorial. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să rugăm statul să facă mai multe „studii” şi să ne spună câte case ar trebui construite anul viitor, câtă pâine să mâncăm la micul dejun şi câte maşini cu motor diesel ar trebui să cumpărăm. În general, să ne spună ce este „toxic” şi ce este benefic. În al doilea rând, pentru că autorităţile sunt lipsite de stimulentele necesare pentru a lucra spre binele general. Agenţiile guvernamentale sunt formate din oameni obişnuiţi, care pun (cum este şi firesc) interesul propriu deasupra celui general; guvernul nu este populat cu personalităţi gen Maica Tereza – ba unii filozofi au argumentat consistent motivul pentru care autorităţile politice nu vor străluci deloc la capitolul moralitate. Astfel, foarte probabil, aceste autorităţi vor sfârşi prin a fi „capturate” de „mogulii” pe care teoretic ar trebui să îi reglementeze. Iar rata de 8%, de exemplu, va reflecta interesele private ale băncilor, nu vreun interes-general-determinat-ştiinţific.

Aceasta nu înseamnă că Morgan Stanley are dreptate. Analiştii săi susţin că impunerea unui nivel mai ridicat al capitalului minimal, adică reducerea leverage-ului, va avea drept efect scăderea profitabilităţii băncilor, care nu vor mai putea atrage resurse şi, desigur, nu vor mai putea acorda credite, pentru a reporni economia… astfel încât recesiunea va continua, şomerii se vor înmulţi ş.a.m.d. În condiţiile actualului prag de capital, ROE (return on equity) este de 12%-14%, ceea ce, ni se spune, este exact cât trebuie să fie. Creşterea capitalului ar duce la reducerea rentabilităţii şi la imposibilitatea derulării afacerilor.

Aceste studii care au pretenţia de a calcula ştiinţific cât trebuie să fie ROE „normal” sau „optim” sunt la fel de valoroase ca şi studiile care îşi propun să determine cum să fie reglementate băncile, despre care am vorbit mai sus. Profitabilitatea unei companii este determinată de piaţă: dacă firma răspunde nevoilor clienţilor, atunci are profit; dacă nu, nu. Nu putem planifica ce companii ar trebui să existe, cât trebuie să fie rata profitului în fiecare industrie ş.a.m.d. Doar piaţa ne poate spune acest lucru. Dacă investitorii cred că o companie (bancă) are o rată prea mică a profitului, atunci ei se vor orienta către alte companii sau alte industrii, unde profitul este mai mare. Deoarece toate companiile din economie concurează pentru a servi clienţii şi licitează în acest sens resursele existente.

Şi ce dacă rata profitului pentru băncile mari este prea mică? Poate nu este economic eficient să avem bănci mari (după cum se vede, costurile funcţionării acestora, datorită preluării la datoria publică a activelor lor, este mult subevaluat). Poate nu este eficient să avem atât de multe bănci. Poate nu este eficient să continuăm acordarea de credite, poate deja am exagerat în direcţia asta. Poate nu este eficient ca sectorul financiar să absoarbă o treime din profitul tuturor corporaţiilor. Poate este mai eficient ca o parte din angajaţii acestora să lucreze la mulsul vacilor sau la spălătoriile auto. Nu avem cum să ştim. De aceea avem nevoie de piaţă.

Predicţiile lui Marc Faber

Foarte interesantă opinia lui Marc Faber despre ce ne aşteaptă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Must reading. Împreună cu comentariile lui Mike Shedlock.