BNR, politica monetară şi deficitul comercial

Deficitul comercial este pus de mulţi economişti în spatele crizei actuale. Însă deficitul comercial (ca şi datoria externă) nu este rău în sine, ci simptomul unei boli mai profunde, pe care aceşti economişti o trec cu vederea, de multe ori intenţionat. Argumentul cel mai elegant care poate fi adus împotriva adversarilor fanatici ai deficitului comercial – care, după ştiinţa mea, nu a fost vreodată contestat, se bazează pe reducerea la absurd.

Cheltuielile indivizilor sunt condiţionate de producţia acestora. Indivizii pot cumpăra în măsura în care vând. Ei pot „importa” ceva doar dacă „exportă” ceva. Să ne gândim doar la faptul că orice import înseamnă cumpărarea de valută, ceea ce presupune, în mod logic, o vânzare de valută, adică un export. Aşadar, nu are nicio importanţă cât cumpărăm, nici măcar cât cumpărăm din străinătate, pentru că aceste cheltuieli sunt obligatoriu finanţate cumva; cu cât sunt mai mari cheltuielile, cu atât sunt mai mari veniturile. Ba mai mult, cu cât sunt mai mari cheltuielile, cu atât înseamnă că o ducem mai bine; în fond, creşterea bunăstării nu se măsoară altfel decât prin creşterea cantităţii de bunuri pe care le cumpărăm.

Conform unei observaţii deja legendare, niciun expert economic nu este interesat de „deficitul comercial” al unui individ – paradoxal, dacă stăm să ne gândim că doar o foarte mică parte din consumul individual este asigurat din surse proprii. Partea covârşitoare a consumului este asigurată din cumpărarea bunurilor dorite de la terţe persoane, adică din „import”. În mod similar, dar la un oarecare nivel de agregare, nimeni nu a fost vreodată interesat de deficitul comercial al blocului, sectorului, oraşului sau judeţului în care locuieşte. Toată lumea este în mod curios captivată doar de un singur deficit: al României. Însă principiile contabilităţii şi, de fapt, logica economică, se aplică la orice nivel. Ele sunt valabile şi pentru un individ şi pentru o comunitate. Dacă românii în ansamblu preferă să cumpere de la alţii, atunci ei trebuie să-şi finanţeze achiziţia vânzând la rândul lor către străini, dacă nu bunuri de consum, atunci bunuri de capital sau titluri asupra acestora (terenuri, fabrici, acţiuni şi alte titluri de valoare – fenomen înşelător numit „import de capital”).

În concluzie, pe piaţa liberă, nu este nimic rău cu deficitul comercial. Deficitul comercial este întotdeauna sustenabil, (1) dat fiind că trebuie finanţat cumva şi (2) nu există vreun motiv, economic ori psihologic măcar, din pricina căruia indivizii să comită erori în masă în această privinţă.

Într-un sistem intervenţionist (economie mixtă) se schimbă lucrurile. De exemplu, prin scăderea ratei dobânzii şi inflaţia creditului, calculul economic este falsificat iar importul este artificial stimulat – o situaţie care nu poate dura decât atât timp cât autorităţile monetare întreţin iluzia monetară, plasând rata expansiunii monetare înaintea anticipărilor publicului. Indivizii îşi extind cheltuielile fără ca acestea să fie acoperite din producţie, venituri reale, ci pe baza unor venituri imaginare, pur nominale, rezultate din tipărirea de bani. Cheltuielile sunt decuplate de venituri, consumul de investiţii, pe scurt, întreaga economie este distorsionată.
Def com 1
Pe cazul României, înainte de a da vina pentru deficitul comercial pe obiceiurile de consum ale populaţiei, ar fi bine să ne uităm la modul în care „a prestat” BNR. Inflaţia meşterită de BNR a fost cauza principală care a alimentat cele mari boom-uri nesustenabile ale importurilor din istoria recentă a României: 1995-1998 şi 2004-2008. Ambele perioade au fost însoţite de accelerarea creşterii masei monetare, naiv numită „remonetizarea economiei”, care a indus creşterea nesustenabilă a investiţiilor şi producţiei şi, desigur, cosmetizarea şomajului. Ambele perioade de euforie întreţinută politic s-au încheiat cu o “aterizare dură” a economiei. Sfârşitul primei perioade a adus un puternic imbold reformei economice, privatizării, liberalizării. Oare ce reformă va aduce sfârşitul dezechilibrului actual, mai profund decât cel de pe vremea guvernului Văcăroiu?

Despre BNR, Despre criza | Bogdan Glăvan | Noiembrie 22, 2009 10:20 pm

9 comentarii

By vala, Noiembrie 22, 2009 @ 11:09 pm

reforma mentalitatii consumului pe credit … sper …
By mobutu, Noiembrie 22, 2009 @ 11:56 pm

Excelent articol, felicitari!
By Mihai Marcu, Noiembrie 23, 2009 @ 12:29 am

daca inteleg logica pentru 95-98 (tehnic, sursa raului economic a fost 92-96), nu vad cum inflatia moderata din 2004 – 2008 a fost o problema pentru deficitul comercial.

filmul s-a rupt din 2007, iar vina majora a crizei apartine masurilor prociclice ale guvernului din acea perioada nu BNR. BNR a reactionat prima data in oct 2007; BNR nu putea de una singura sa striveasca cererea de credit din perioada.

desi e retorica, intrebarea de la final nu are decat un raspuns – reforma regimului cursului de schimb.
By Victor, Noiembrie 23, 2009 @ 4:15 am

“…creşterea bunăstării nu se măsoară altfel decât prin creşterea cantităţii de bunuri pe care le cumpărăm…”
Eu personal consider ca (spre exemplu) starea mea este cu atat mai buna cu cat cumpar mai putine medicamente – consider ca am o stare mult mai buna cand sunt sanatos decat cand am in proprietate mai multe bunuri.
By ionut, Noiembrie 23, 2009 @ 8:46 am

Bogdan

In fond cresterea bunastarii nu inseamna numai cresterea cantitatii de bunuri pe care le cumparam:)
By Bogdan Glavan, Noiembrie 23, 2009 @ 8:47 am

Victor, afirmatia ta nu o contrazice pe a mea. Preferintele sunt subiective, unii pot atinge un grad inalt de bunastare mergand la manastire si meditand, altii (cei mai multi) mergand la Mall si cumparand.
By ovidiu, Noiembrie 24, 2009 @ 10:15 pm

mi se pare absurda afirmatia cu privire la deficit. si sa luam deficitul personal. pot cheltui mai mult decat castig si sa ma finantez prin imprumut sau furt, de exemplu. deci finantarea cheltuielilor nu se face doar din venituri. sa presupunem insa ca ma pastrez in interiorul regulilor si apelez doar la imprumut. daca fac figura asta cu cheltuieli mai mari decat veniturile, la un moment dat sau nu mai pot imprumuta sau las mostenire imprumutul si ii impovarez pe mostenitori.
pe langa asta, exista posibilitatea sa-mi pierd sursa de venit (poate locul de munca) si sa nu-mi mai pot replati imprumuturile. in cazul acesta risc extrem de mult (depinde de unde am imprumutat).
bun… si acum sa revenim la analogie… trecem de la individ la o tara… daca eu ca individ nu pot merge la infinit cu deficit, cum poate o tara ?
By Victor, Noiembrie 25, 2009 @ 1:38 am

Off-topic: Sunt “prospatura” pe acest blog (bine v-am gasit!) si am cautat, dar nu am gasit (n-am gasit eu, care – desi (cam prea) in varsta – sunt necunoscator in domeniul virtual, asta nu iseamna ca neaparat nu exista) “regulile locului”, asadar nu stiu cum se doreste sa ma adresez autorului (sunt impresionat de multitudinea de titluri si de realizari – in special de ultima “realizare” prezentata – felicitari! sa va traiasca!), asa ca voi proceda ca si pana acum si ca in alte locuri: ma voi adresa cu prenumele si cu “dumneata”. Daca metoda nu convine rog sa fiu corectat.

On-topic: Bogdane, afirmatia mea contrazice categoric (!) afirmatia dumitale care constituie citatul postat la inceputul comentariului meu, afirmatie pe care o considerasem prea categorica (!!), prea absolutista (“nu altfel decat”), de fapt DE ACEEA si postasem comentariul.
(Asupra chestiunilor economice dezbatute inca nu indraznesc sa ma pronunt, sunt eu prea putin cunoscator in domeniu si am de-a face cu cineva dovedit (prin lucrarile publicate) prea cunoscator pt a fi usor de contrazis “la el acasa”.)
By Bogdan Glavan, Noiembrie 25, 2009 @ 9:08 am

Nu trebuie sa va fiti atat de precaut in exprimare!
Banuiesc ca v-am lasat senzatia ca as fi un partizan al “consumerismului” prin faptul ca am spus ca bunastarea depinde de bunurile pe care le putem cumpara – si de aceea mi-ati dat replica. Sa fiu mai explicit: din perspectiva economica, bunastarea depinde de cantitatea si calitatea “mijloacelor” pe care le avem la dispozitie pentru a ne atinge “scopurile”. Aceste mijloace se numesc “bunuri”, fara nicio legatura cu faptul cu ele au un pret pe piata, ci datorita faptului ca trebuie sa facem sacrificii pentru a le obtine. Nimic nu vine pe gratis. Astfel, ceea ce se cheama “leisure” (privitul la televizor, de exemplu), este un bun economic: vrei sa te uiti la televizor? OK, dar atunci trebuie sa renunti la sapatul porumbului etc.
Cu totii “pretuim” sanatatea, adica facem sacrificii pentru a fi sanatosi (unii mai mult decat altii, bineinteles) Cu cat ne permitem mai multa “sanatate” cu atat mai bine, nu? Ei bine, unii apeleaza la medicamente, altii la sport pentru a ramane sanatosi. Ambele sunt “mijloace” (alternative) pentru atingerea scopului final. Cu cat ne permitem mai mult, cu atat mai bine.
Cam asta am vrut sa spun, poate m-am facut mai bine inteles. In fond, nu cred ca diferenta de opinii dintre noi nu este substantiala, ci formala.
Sper sa mai reveniti pe site, chiar daca nu sunteti economist. Recunosc ca majoritatea articolelor se adreseaza economistilor.