Preţul aurului ia cu asalt cota de 1200 dolari

Panica instalată pe pieţe după ce temerile privind insolvabilitatea celui mai mare fond de investiţii din Dubai au luat amploare a reverberat pe piaţa aurului, unde cererea în creştere a împins preţul până la 1195 dolari uncia. Se pare că până şi băncile centrale s-au răzgândit şi, mai nou, ar vrea şi ele să cumpere aur. Ca de obicei, statul se trezeşte la spartul târgului şi începe să imite ceea ce întreprinzătorii talentaţi au făcut demult.
Citiţi şi un raport al Bank of America, conform căruia este iminentă atingerea pragului de 1500 de dolari/uncie.

BNR alimentează datoria externă!

S-a lămurit secretul momentului de respiro în expansiunea datoriei publice, despre care am vorbit acum câteva zile. La începutul acestei luni băncile au refuzat practic să crediteze guvernul în lei, cumpărând bonduri în valoare de doar 900 milioane lei – faţă de suma pe care conta guvernul, 6 miliarde lei. De asemenea, s-a lămurit şi mişcarea BNR de la mijlocul acestei luni, de a reduce rata rezervelor la depozitele în valută. La acel moment am scris că BNR fabrică bani pentru guvern.

Astăzi, vălul a fost dat la o parte când băncile s-au repezit să subscrie bonduri în valoare de 1,4 miliarde euro, faţă de doar 500 de milioane, pe cât conta guvernul. Este evident de ce băncile au ezitat în aceste ultime două luni să mai crediteze guvernul în lei – pentru că aşteptau să îl crediteze în valută, anticipând eliberarea rezervelor de către BNR. Astfel, contribuabilul român este împovărat nu doar cu datoria în sine, ci şi cu riscul valutar (doar vorbim de datorie publică externă).

S-ar putea sugera chiar că BNR a relaxat politica monetară (fix prin reducerea ratei rezervelor la valută) pentru a satisface interesele bancherilor. Interesele guvernului le satisface oricum, la orice oră.

Japonia: ghinion de deflaţie

Exact când le era lumea mai dragă şi PIB-ul Japoniei creştea, au început să scadă iarăşi preţurile. Sezonul toamnă-iarnă 2009. Colac peste pupăză, acum aflăm că yenul a ajuns la cea mai înaltă cotaţie în raport cu dolarul din ultimii 14 ani. Interesant este că Banca Japoniei practică o rată a dobânzii apropiată de zero… de decenii am putea spune (de fapt este 0,1%) şi toată lumea se aşteaptă să o menţină aşa şi în 2010. Guvernul, în ceea ce-l priveşte, a stimulat economia până când datoria publică a ajuns de două ori cât PIB. Aşa că nu înţeleg, zău, de ce se încăpăţânează japonezii să nu consume, să nu investească, să nu-i apuce o euforie speculativă, ceva. Propun să exportăm câţiva români în Japonia ca să le arate cum se face.

Morgan Stanley şi planificarea “ştiinţifică”

Cercetătorii de la Morgan Stanley susţin că nu este cazul ca autorităţile să impună creşterea ratei capitalului băncilor. Ei spun că o bancă din categoria „grea” (a se citi too big to fail) ar trebui să deţină capital propriu în proporţie de 8%-10% din active, adică mai puţin decât a avut Lehman Brothers înainte să cadă.

Acum, măsura impunerii unui prag minimal al capitalului prezintă toate defectele care caracterizează orice reglementare în general. În primul rând este arbitrară. Ne putem întreba, bunăoară, de ce capitalul minim trebuie să fie 8% şi nu 12%? Fiindcă aşa spun autorităţile birocratice. Însă acestea sunt lipsite de posibilitatea de a calcula economic; tot ce pot face este să realizeze studii „ştiinţifice” care să arate cum trebuie ajustate activele la risc şi să estimeze capitalul necesar. Aceste studii nu ţin însă locul talentului antreprenorial. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să rugăm statul să facă mai multe „studii” şi să ne spună câte case ar trebui construite anul viitor, câtă pâine să mâncăm la micul dejun şi câte maşini cu motor diesel ar trebui să cumpărăm. În general, să ne spună ce este „toxic” şi ce este benefic. În al doilea rând, pentru că autorităţile sunt lipsite de stimulentele necesare pentru a lucra spre binele general. Agenţiile guvernamentale sunt formate din oameni obişnuiţi, care pun (cum este şi firesc) interesul propriu deasupra celui general; guvernul nu este populat cu personalităţi gen Maica Tereza – ba unii filozofi au argumentat consistent motivul pentru care autorităţile politice nu vor străluci deloc la capitolul moralitate. Astfel, foarte probabil, aceste autorităţi vor sfârşi prin a fi „capturate” de „mogulii” pe care teoretic ar trebui să îi reglementeze. Iar rata de 8%, de exemplu, va reflecta interesele private ale băncilor, nu vreun interes-general-determinat-ştiinţific.

Aceasta nu înseamnă că Morgan Stanley are dreptate. Analiştii săi susţin că impunerea unui nivel mai ridicat al capitalului minimal, adică reducerea leverage-ului, va avea drept efect scăderea profitabilităţii băncilor, care nu vor mai putea atrage resurse şi, desigur, nu vor mai putea acorda credite, pentru a reporni economia… astfel încât recesiunea va continua, şomerii se vor înmulţi ş.a.m.d. În condiţiile actualului prag de capital, ROE (return on equity) este de 12%-14%, ceea ce, ni se spune, este exact cât trebuie să fie. Creşterea capitalului ar duce la reducerea rentabilităţii şi la imposibilitatea derulării afacerilor.

Aceste studii care au pretenţia de a calcula ştiinţific cât trebuie să fie ROE „normal” sau „optim” sunt la fel de valoroase ca şi studiile care îşi propun să determine cum să fie reglementate băncile, despre care am vorbit mai sus. Profitabilitatea unei companii este determinată de piaţă: dacă firma răspunde nevoilor clienţilor, atunci are profit; dacă nu, nu. Nu putem planifica ce companii ar trebui să existe, cât trebuie să fie rata profitului în fiecare industrie ş.a.m.d. Doar piaţa ne poate spune acest lucru. Dacă investitorii cred că o companie (bancă) are o rată prea mică a profitului, atunci ei se vor orienta către alte companii sau alte industrii, unde profitul este mai mare. Deoarece toate companiile din economie concurează pentru a servi clienţii şi licitează în acest sens resursele existente.

Şi ce dacă rata profitului pentru băncile mari este prea mică? Poate nu este economic eficient să avem bănci mari (după cum se vede, costurile funcţionării acestora, datorită preluării la datoria publică a activelor lor, este mult subevaluat). Poate nu este eficient să avem atât de multe bănci. Poate nu este eficient să continuăm acordarea de credite, poate deja am exagerat în direcţia asta. Poate nu este eficient ca sectorul financiar să absoarbă o treime din profitul tuturor corporaţiilor. Poate este mai eficient ca o parte din angajaţii acestora să lucreze la mulsul vacilor sau la spălătoriile auto. Nu avem cum să ştim. De aceea avem nevoie de piaţă.

Predicţiile lui Marc Faber

Foarte interesantă opinia lui Marc Faber despre ce ne aşteaptă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Must reading. Împreună cu comentariile lui Mike Shedlock.

Cum a evoluat piaţa imobiliară în 2009 în lume?

În acest an, preţul activelor imobiliare a scăzut în cea mai mare parte a lumii. Există, totuşi, şi excepţii, precum Israel sau unele ţări asiatice. România se situează în fruntea taberei pieţelor aflate în „picaj”. Mai multe detalii aici şi aici.

A respectat BNR regula Taylor?

Una din ideile cele mai cunoscute din economia monetară este că banca centrală ar trebui să respecte Regula Taylor. John Taylor, profesor la Stanford a emis în anii 90 teoria conform căreia banca centrală ar trebui să ţină cont în stabilirea ratei dobânzii de două elemente: rata inflaţiei şi decalajul dintre PIB realizat şi PIB potenţial (output gap). Pe scurt, regula Taylor spune că:

Rata dobânzii = 1,5 x rata inflaţiei + 0,5 x decalajul PIB + 1

Taylor susţine că SUA a intrat într-un avânt economic nesustenabil deoarece Fed a ţinut rata dobânzii prea jos, prea mult timp. Dacă ar fi respectat regula sa, mare parte din distorsiunile create de boom ar fi fost evitate. Vedeţi graficul de mai jos.

Eram curios cum putem interpreta politica monetară a BNR prin prisma celor spuse de Taylor, aşa că am calculat rata dobânzii conform regulii Taylor, din 2001 până în 2008, folosind datele furnizate de BNR şi de Comisia de Prognoză. Graficul rezultat seamănă în bună măsură cu cel precedent. Concluzia este că BNR a ţinut rata dobânzii prea jos, parcticând o politică monetară excesiv de stimulativă.

Nu sunt un partizan al lui Taylor. Producţia unei monede sănătoase nu are nimic de-a face cu ecuaţiile sau diversele reguli imaginate de economişti. Însă calculele arată că, inclusiv după standardele mainstream-ului academic BNR a alimentat boom-ul dinainte de criză.