This is it

La mulţi ani!
Cum anul 2010 pare se anunţă plin de evenimente, vă urez să citiţi/scrieţi cât mai multe articole/comentarii interesante!

Steve Hanke despre criză

Un excelent articol de popularizare a teoriei fluctuatiilor economice. Include un tabel interesant care asociază ridicarea edificiilor impozante cu declinul economic, ilustrând astfel zicala: “Spune-mi unde se construiesc zgârie-nori, ca să îţi spun unde se va produce următoarea criză.”

Ar trebui să aibă guvernul o perioadă de graţie?

Am auzit des în ultimele zile că ar fi fair ca noul guvern să beneficieze de o perioadă de graţie – să fie scutit de protestele sindicatelor sau ale celorlalţi actori politici – de 6 luni, timp în care să îşi poată pune în aplicare neabătut strategia de guvernare. Ideea ar fi că guvernul este aidoma unui antrenor de fotbal. Bănuiesc că sunteţi familiarizaţi cu protestele antrenorilor angajaţi şi concediaţi pe bandă rulantă de patronii şugubeţi ai cluburilor româneşti de fotbal: ei susţin că roadele muncii lor nu se pot vedea mai devreme de un sezon şi că, prin urmare ar trebui lăsaţi “să îşi facă meseria”, nu să fie concediaţi după câteva luni de la angajare.

Ei bine, se pune întrebarea, este guvernul un soi de antrenor de fotbal? Părerea mea este că nu şi că, în consecinţă, nu merită să fie scutit, nici măcar o zi, de criticile noastre.

Îmi bazez afirmaţia pe motivul că guvernul nu este un antreprenor, nu posedă un talent strategic care trebuie verificat empiric, nu deţine o reţetă care trebuie experimentată şi la care, în funcţie de roadele ei – care, firesc, vor rezulta în timp – putem renunţa sau nu. Guvernul nu este decât un aparat de redistribuit resurse. El ia de la Ion pentru a-i da lui Vasile. Tot ce poate schimba guvernul – în fond esenţa programului de guvernare – este numele câştigătorilor şi al perdanţilor; după modelul: anul trecut s-au subvenţionat construcţiile de maşini şi turnarea de asfalt, anul acesta se sponsorizează exporturile de carne şi extinderea metroului. Pe spinarea celorlalţi.

Redistribuţia nu poate sta la baza creşterii economice, a progresului general. Din contră, redistribuţia subminează acumularea de capital şi dezvoltarea economică deoarece modifică matricea stimulentelor care există pe piaţă: cei care sunt expropriaţi sunt descurajaţi să muncească, să investească şi să îşi asume riscuri, iar cei care sunt subvenţionaţi sunt descurajaţi să economisească şi să aloce eficient resursele de care dispun. Alocarea politică a resurselor nu are drept urmare decât sărăcirea generală (faţă de situaţia care ar fi existat în absenţa acesteia). Această concluzie decurge logic din analiza acţiunii umane – şi, în cazul nostru, a guvernului. Ea nu poate fi schimbată de una sau mai multe perioade de graţie.

Prin urmare, declar deschis un nou sezon de critici la adresa autorităţilor politice!

Economiştii trebuie să se bazeze pe cifre?!

Cu doar câteva zile înainte de intrarea în vacanţă, seara târziu, într-o universitate aproape pustie, îmi întâlneam masteranzii la seminarul de „Economie monetară comparată” (Nu, studenţii nu mă aşteptau fiindcă sunt vreun profesor apreciat în mod particular, ci pentru că doar un maniac ca mine îi putea chema taman atunci, pe viscol, la un debate cu participare obligatorie!) Una dintre studente mi-a spus la un moment dat că găseşte dificil să stăpânească noianul de cifre şi date statistice – presupusă calitate a unui bun economist – dând ca exemplu cartea mea. Ceea ce mi-a oferit un bun prilej pentru o „paranteză” mai lungă despre menirea economistului. I-am replicat că eu însumi mă consider unul dintre cei mai slabi memoratori de cifre (şi nu numai) din lume.

Nu sunt în stare să redau cifrele pe care le prezint la cursurile predate (cine mai ştie care a fost ţinta de inflaţie anul trecut?!) la doar câteva zile după ce am predat cursul respectiv; nu am reuşit să memorez alt număr de telefon decât cel propriu; cu greu am reţinut numărul de înmatriculare al propriei maşini (ţin minte, ca exemplu amuzant, că la un moment dat portarul m-a oprit pentru a-mi cere câteva informaţii necesare permisului de parcare, inclusiv numărul de înmatriculare, iar eu era cât pe-aci să cobor din maşină şi să mă duc în faţa capotei motorului pentru a-l citi!), folosesc aproape acelaşi password pentru toate website-urile care îmi cer acest lucru de frică să nu îl încurc; îmi amintesc un alt fapt amuzant petrecut în facultate, la examenul de istorie economică, când profesorul îmi cerea să precizez anul în care s-au petrecut anumite evenimente predate, iar eu îi răspundeam invariabil „Pe la mijlocul secolului al XVII-lea” sau „În ultima parte a secolului al XIX-lea”; sau că am fost incapabil să învăţ la „Comerţ internaţional”, însă am luat o onorabilă notă 8 graţie doamnei asistente (Gabriela Drăgan, actual Decan al Facultăţii de R.E.I la ASE – Mulţumesc mult!) care i-a şoptit profesorului că scrisesem un eseu deosebit la seminar – Mulţumesc doamnă!; PIN-ul cardurilor este o eternă necunoscută, cu o singură excepţie; codurile de interfon la adresele pe care le frecventez le aflu întotdeauna dând în prealabil un telefon locatarului ş.a.m.d.

Menţionez că am acest defect în ciuda pasiunii pentru matematică, pe care am moştenit-o de la tatăl meu şi pe care mi-a cultivat-o în timpul liceului senzaţionalul profesor D. M. Bătineţu-Giurgiu (l-am redescoperit recent aici).

Însă nu despre mine vreau să vorbesc. Am folosit această lungă introducere pentru a oferi un răspuns celor care cred că economiştii trebuie să ofere cifre; celor care mă întreabă, mai ales după ce au citit ultimul capitol al cărţii mele, pe ce mă bazez în argumentele mele, celor care m-au întrebat dacă am făcut vreo evaluare cantitativă înainte de a susţine, de pildă, reducerea cotei unice la 10%. Tuturor acestora le răspund: Nu.

Nu, economiştii nu trebuie să se bazeze pe cifre. Şi nu, nu am făcut nicio evaluare înainte de a susţine reducerea impozitării. Pur şi simplu nu cred că este important. Credeţi că cei care au introdus impozitul forfetar au făcut vreo analiză cost-beneficiu? Credeţi că că autorităţile care sunt plătite pentru a face prognoze nu se ghidează după principiul „timpul trece, leafa merge, noi muncim (estimăm) cu spor”? Nu, nu am făcut nicio estimare. Uitaţi-vă la estimările „profesioniste”, în orice domeniu, să zicem creştere economică sau deficit bugetar. Anul acesta previziunile referitoare la creşterea economică au fost revizuite de câteva ori, de la +1% la -9%! Şi atunci despre ce vorbim? Ce importanţă au aceste evaluări?

Dar există un motiv mai important în spatele poziţiei mele anti-cantitative. Vă întreb, incriminarea şofatului sub influenţa alcoolului trebuie să se bazeze pe date statistice? Adică trebuie să vedem câţi dintre cei care beau şi se urcă la volan comit accidente şi cum variază gravitatea accidentelor cu magnitudinea alcoolemiei, să comparăm aceste date cu probabilitatea comiterii unui accident fără legătură cu consumul de alcool şi abia pe urmă să decidem vreo măsură în acest domeniu? Este ridicol.

Este la fel de ridicol să ne întrebăm cum vor varia încasările bugetare, numărul de şomeri şi încasările din accize dacă reducem impozitarea profitului sau a venitului personal. Aceasta măsură este benefică din principiu, nicio analiză statistică nu o poate justifica mai mult decât o face logica economică.

Cu cât presiunea fiscală este mai redusă cu atât încurajăm acumularea de capital şi dezvoltarea. Cu cât economia este mai liberă, cu atât resursele sunt alocate mai eficient. Oare interzicerea violului se bazează pe vreun studiu „de impact” asupra bunăstării sociale? (Chiar aşa, nu e nimeni curios?!) Nu, ci pe respectul drepturilor individuale. Atunci de ce trebuie să avem studii care să justifice reducerea exproprierii?! Analize care să estimeze efectele retrocedărilor sau privatizării? Oare respectul drepturilor de proprietate şi libertăţii persoanei trebuie câştigat cu regresii statistice?

Nu avem nevoie de evaluări pentru a solicita desfiinţarea BNR sau a ministerului turismului. În primul caz eliminăm un monopol, iar monopolul este rău, nu-i aşa economişti dumneavoastră? Nu avem nevoie de studii pentru fundamentarea unei ţinte de inflaţie. Emisiunea monetară discreţionară este nocivă prin definiţie, aşa cum o probează cu vârf şi îndesat experienţa recentă. În al doilea caz vorbim despre o instituţie absolut, dar absolut inutilă într-o economie de piaţă. Aşa cum nu există un minister al frizeriilor nu ar trebui să existe nici unul pentru turism. Nu avem nevoie de evaluări pentru a cere desfiinţarea legii salariului minim sau dezincriminarea consumului de droguri. Cei care susţin prohibiţia muncii sau a drogurilor – ei, nu eu – ar face ei bine să îşi găsească măcar un premiant Nobel care să le valideze pretenţiile!

Economiştii trebuie să se bazeze pe puterea raţionamentului. Cifrele nu pot compensa logica. Ce-i drept, o pot ilustra (de asta public grafice pe acest blog).

Creditul guvernamental şi-a reluat creşterea vertiginoasă

După câteva luni în care a stagnat, pentru motivele pe care le-am explicat, creditul guvernamental şi-a reluat, cum era şi firesc, trendul ascendent. În noiembrie a crescut cu un consistent 19% faţă de luna precedentă, ajungând la un nivel cu peste 5% mai mare decât maximul atins în luna iulie.

Fondurile europene dăunează progresului economic

Sunt în vacanţă la Bran. Azi m-am plimbat pe lângă mai multe vile impozante – pensiuni de 4 margarete construite din fonduri europene. Le putem spune lejer muzee. Poate pentru a compensa impresia dezolantă a parcărilor goale, unii proprietari au început să posteze tăbliţa cu meniul zilei la marginea drumului, doar-doar o mai pica vreun client.

Există vreo legătură între aceste pensiuni şi dezvoltarea României? Niciuna. Fără îndoială, construcţia pensiunilor a condus la creşterea prosperităţii unora – a celor (iniţiaţi) care au câştigat fonduri nerambursabile pentru “dezvoltarea turismului” Dar putem spune, pentru acest motiv, că au condus la creşterea prosperităţii generale a societăţii? Nu. Accesarea fondurilor europene nu a făcut decât să redistribuie avuţia existentă. Dovada cea mai simplă constă în faptul că “investiţiile” finanţate din bani publici sunt risipă pur şi simplu: bani aruncaţi pe construcţia de “piramide moderne”, cu scop pur estetic, dar fără finalitate economică.

Cui servesc “investiţiile” subvenţionate de UE? Nimănui, cu excepţia proprietarilor acestora, care s-au trezit că le-au răsărit peste noape ditamai vila în curte. Nu există cerere reală pentru aceste servicii turistice. Dacă ar fi fost cerere, atunci investiţiile în turism ar fi fost rentabile pe bază pur privată, adică ghidate exclusiv de criteriul profitului. Însă nu aşa stau lucrurile.

Mai mult, investiţiile publice duc la sărăcirea restului populaţiei, pentru că presupun o deturnare de avuţie. Pentru construcţia vilelor SAPARD a fost nevoie de ciment, fier beton, lucrători etc. – adică, factori de producţie. Aceste resurse au fost retrase din activităţi alternative, care s-ar fi dezvoltat natural în absenţa “stimulentelor” exercitate de fondurile europene. De fapt, programele europene nu reprezintă decât un caz particular de subvenţionare. Iar dacă înţelegem că subvenţionarea nu poate duce niciodată la creşterea bunăstării generale, pentru că reprezintă doar redistribuirea averii de la Ion către Vasile, atunci ne lămurim şi în privinţa efectelor SAPARD.

România 1989-2009: două decenii de inflaţie, hiperinflaţie, desinflaţie, reflaţie şi stagflaţie

Ştiu că pentru mulţi sună incredibil, dar mai întâlnesc încă oameni care mă întreabă: cum, Banca Naţională tipăreşte şi acum bani? Bineînţeles, banca centrală este producător monopolist de monedă şi atunci face ce ştie mai bine: tipăreşte în neştire monedă. În ultimele două decenii BNR a tipărit masiv monedă, multiplicând numărul leilor care existau în 1990 de 3500 (trei mii cinci sute)de ori. La definiţia leului de astăzi, în 1990 masa monetară M1 – adică numerarul în circulaţie plus banii publicului din conturile curente – însuma doar 24 de milioane lei. Întreaga masă monetară, echivalentă astăzi cu mai puţin de 6 mil. euro, ar reprezenta banii de buzunar ai oricăruia din celebri moguli dâmboviţeni. Însă pe atunci reprezenta toate rezervele băneşti din economia comunistă.

Încet-încet – sau, mai bine-zis, pe fast-forward – Banca Naţională a dublat, apoi triplat, apoi înzecit şi însutit această cantitate de bani. Drept urmare, nivelul preţurilor a crescut aproape proporţional, de circa 3500 de ori.

Întreaga expansiune monetară s-a reflectat în creşterea preţurilor (inflaţie). Nu cred că există o probă mai bună în favoarea denaţionalizării monedei şi abolirii monopolului în producţia monetară. Cei care cred în meritele politicii monetare trebuie să privească graficul de mai jos. Inflaţia este un fenomen monetar, deşi de-a lungul timpului felurite explicaţii au fost vânturate pentru a abate atenţia publicului de la adevăraţii responsabili pentru inflaţie: seceta şi anul agricol prost, războiul din fosta Iugoslavie, scumpirea petrolului ş.a.

Ca fapt divers, este uimitor cum unele preţuri de astăzi reflectă rapoartele de schimb din perioada comunistă. De pildă, în 1989, o Dacie costa 80 000 lei, iar salariul minim era de 2000 lei, adică maşina valora aproximativ 40 de salarii minime. În 2009, la un nivel al preţurilor de 35 de ori mai mare, raportul dintre preţul Loganului şi salariul minim se păstrează!

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului” monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a transformat necesara ajustare a preţurilor într-o nefastă şi păguboasă hiperinflaţie. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbuşirea încrederii în moneda naţională şi la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populaţiei. Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

Derapajul tot mai evident pe panta hiperinflaţiei a forţat autorităţile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârşitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanţare şi, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puţin de un an, firava tendinţă de „stabilizare macroeconomică” a devenit foarte repede ameninţată de „relaxarea politicii monetare”.

În 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul preţurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare”. În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real” – de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor. De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari).

În ciuda crizei din 1999, publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. De exemplu, dezbaterea – firavă, de altfel – dintre susţinătorii autorităţii politice care au refuzat să predea „armele” politicii monetare şi partizanii – extrem de puţini la număr – ai consiliului monetar Bulgarian style a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora. Rezultatul a fost reinflamarea inflaţiei, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior şi păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflaţiei dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naţionale („tăierea” a patru zero-uri de pe ban-cnote). Facerea „leului greu” a fost prezentată şi susţinută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflaţiei, va uşura calculele economice şi va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană. În ultimă instanţă, denominarea nu a fost altceva decât un mijloc intervenţionist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaţioniste. Încercarea de a tempera inflaţia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului a oferit mai degrabă măsura incapacităţii autorităţii politice de a se abţine de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu a constituit, astfel, nicio garanţie împotriva inflaţiei viitoare; din contră, ea a reprezentat un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

În fine, exact când se credea că România a intrat pe un făgaş inflaţionist clar, autorităţile monetare au produs al doilea boom post-revoluţionar (primul fiind cel din perioada guvernării Văcăroiu), incomparabil ca magnitudine şi, deci, din punctul de vedere al distorsiunilor provocate, cu cel dintâi. Sarcina lor a fost foarte uşoară: nu au trebuit decât să ţină cursul de schimb într-o „flotare impură” (dirty floating), adică cvasi-fix, şi toată inflaţia meşterită de statele dezvoltate s-a infiltrate în economia noastră. Avalanşa de credit extern – socotită pompos “intrări de capital” – a urcat PIB-ul pe culmi… chineze, după care, când anticipările inflaţioniste globale au devenit realiste iar creditul a secat, a trebuit să dăm cu nasul de legile economice: nicio ţară nu poate prospera prin producţie de bani (credit)

Aşa am ajuns în stagflaţie – concept pe care nu l-am auzit vehiculat prin discursurile oficialităţilor, probabil pentru că, vorba unui şugubăţ, “zgârie esteticul”. Dar despre asta este vorba: creşterea şomajului concomitent cu creşterea preţurilor se numeşte stagflaţie (studenţii o învaţă în anul I de facultate) – încă o dovadă a falimentului politicii monetare de inspiraţie keynesiană.

Dacă în două decenii stupid people nu au fost în stare să înţeleagă mecanismele politice ale producţiei de bani, poate vor învăţa mai multe în 2010.

Acest text include şi câteva paragrafe din cartea “Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii“, coord. C. Marinescu. O variantă revizuită este în curs de apariţie la Editura Humanitas. Cei interesaţi de istoria monetară post-decembristă pot citi capitolul dedicat acestui subiect din prima ediţie a cărţii.

Iniţiativa privată vs. intervenţia statului: cazul blocajului de la Cotorca

Citiţi vă rog acest editorial semnat Sorin Ioniţă. Este superb, mai ales prin prisma concluziei degajate: statul şi-a dovedit încă o dată ineficienţa în cel mai grav caz de blocare a traficului rutier din cauza viscolului înregistrat în România în ultimii ani. Serviciile pentru “situaţii de urgenţă” au arătat că sunt incapabile să acţioneze exact atunci când este nevoie de ele, adică în situaţii grave neprevăzute, în care viaţa multor oameni este ameninţată. Poliţia merită amendată pentru că nu a oprit traficul atunci când ninsoarea a împotmolit circulaţia; Jandarmeria s-a făcut de râs, datorită lopeţilor din dotare cu care a încercat să dezăpezească sute de autovehicole; primarul din Urziceni – cel mai apropiat oraş – a căzut în ridicol prin oferta adresată victimelor urgiei naturii de a se deplasa pe jos 15 km până la el, urmând să primească la sosire o cană de ceai cald ş.a.m.d. În schimb, ţăranii din satele din apropiere au salvat aproape o treime din persoanele prinse în ambuteiaj, contribuind decisiv la degajarea Drumului Naţional 2 de nămeţi. În schimbul unui preţ sau mânaţi de altruism, sătenii şi-au coordonat eficient tractoarele grele şi ATV-urile pentru a rezolva problema.

Bună lecţie pentru teoreticienii externalităţilor. Cu imagini destul de sugestive aici.

Minimax şi propaganda pe stomacul gol

În plin capitalism feroce copiii sunt expuşi propagandei socialiste, ştiaţi?

Puţin după ora 8 dimineaţa, fetiţa mea îşi începe ziua cu o porţie de desene animate, drept pentru care deschid televizorul pe Minimax. Nimerim fix în mijlocul unui film ciudat pe care ea îl priveşte dezinteresată, iar eu cu stupoare: „A fost odată… pământul”. Este propagandă ecologistă fără menajamente, direct pentru copii. Cea mică reacţionează mai brusc decât mine şi îmi spune că vrea să se uite la Tinker Bell. Butonez telecomanda cu satisfacţie, după care mă apuc să cercetez problema.

Rezultatul? Aş putea oferi un link către rezumatul filmului, dar e prea puţin. Merită citit neapărat:

“Tinerii noştri eroi, deşi sunt în vacanţă, sunt indignaţi de toate evenimentele care afectează planeta, prezentate zi de zi în ziare şi la televizor, dar uitate a doua zi. Încălzirea globală, lipsa de apă, mările poluate, pescuitul excesiv, terminarea surselor de energie, copiii obligaţi să muncească, precum şi condiţia femeii în lume.

Alături de prietenii lor de la alte şcoli, ei doresc să înfiinţeze un ziar care să facă publice toate abuzurile şi nedreptăţile, copiii asumându-şi rolul de reporteri. Ei vor încerca să ia măsuri şi să-i aline pe cei aflaţi în suferinţă, iar înţeleptul lor prieten, profesorul Maestro, îi va ajuta.”

Nu e nevoie să ne amintim de propaganda comunistă privind munca voluntară, colectarea castanelor, hârtiei, economisirea banilor care fac pui la CEC etc. Avem propagandă şi aici, în capitalism, ba chiar mai nocivă.

Moş Crăciun aduce investiţii publice

Ura! Moş Crăciun de la guvern vine cu o ofertă de nerefuzat: 20% din bugetul de stat pe 2010 vor merge către investiţii.
Dar staţi aşa… în iara trecută premierul anunţa acelaşi lucru, anume că 20% din banii bugetului pe 2009 vor fi orientaţi către investiţii. Iar promisiunea era făcută pe baza previziunilor conform cărora creşterea economic va fi de 3,5% şi un deficit bugetar de 1,7% din PIB!

Dar poate că Moş Cruvern chiar se va ţine de cuvânt anul acesta. Ar fi un lucru bun? Deloc, fiindcă distincţia operată de politicieni între investiţii-consum este una pur formală. Doar d.p.d.v. contabil banii cheltuiţi pe infrastructură reprezintă investiţii. În realitate, adică d.p.d.v. economic, guvernul nu poate „investi” nimic. Pentru că guvernul nu poate acţiona ca un întreprinzător privat – nu poate calcula economic, nu este supus constrângerii date de binomul profit-pierdere, se confruntă cu probleme informaţionale insurmontabile şi nici nu beneficiază de stimulente adecvate pentru alocarea eficientă a resurselor. Cea mai bună dovadă în acest sens este, culmea!, tocmai „investiţia” în autostrăzi – bunurile despre care se presupune că fac prin definiţie obiectul investiţiilor publice. Miliardele de euro cheltuite în ultimii ani au fost „consum” pur şi simplu: au alimentat profiturile regilor asfaltului (indiferent de naţionalitate) şi salariile birocraţilor însărcinaţi să administreze risipa.

Investiţiile au sens doar puse în acord cu preferinţele publicului, preferinţe care se pot manifesta doar pe piaţă. Construcţia unui bloc sau a unui pod, cumpărarea unei maşini sau a unei imprimante nu reprezintă neapărat investiţii. Pentru că investiţia nu poate fi definită contabil, pe baza încadrării cheltuielilor într-un tabel definit arbitrar. Investiţia presupune acumulare-de-capital-în-scopul-creşterii-producţiei-pentru-satisfacerea-cererii-consumatorilor. Adică ceva ce doar agenţii economici privaţi pot face.

Conferinţa despre încălzirea globală s-a încheiat la timp, înainte de viscol

După cum aţi aflat deja dacă următiţi buletinele de ştiri, summit-ul de la Copenhaga convocat pentru găsirea unor soluţii la extrem de presanta încălzire globală s-a încheiat fix înainte ca iarna să pună categoric stăpânire asupra Europei şi Americii de Nord. Oricum, bănuiesc că stabilirea datei şi a locului pentru această conferinţă este rezultatul unui sabotaj; doar un capitalist maniac putea să cheme crema politicii mondiale să dezbată efectul de seră şi emisiile de CO2 (care, nu-i aşa, aproape au distrus calota glaciară) la Copenhaga, la mijlocului lui decembrie, în plină iarnă. Nici nu vreau să mă gândesc ce gânduri îl înfierbântau pe Obama atunci când Air force One se pregătea să aterizeze pe ninsoare în capitala daneză.

Întâlnirea s-a încheiat însă exact la fix pentru a-i scuti pe participanţi de căderea într-un ridicol total: în Europa iarna s-a aşternut până pe malurile Mediteranei, iar americanii înfruntă una din cele mai grele ierni din ultimii ani. Deşi mi-ar fi plăcut ca Chavez să rămână un pic blocat de nămeţi, pentru a cugeta la rece despre fantoma încplzirii globale.

Dubai – „miracolul economic” într-o poză

În acest articol am găsit multe detalii interesante despre mersul afacerilor în Dubai în timpul boom-ului economic – înainte de criză, cum s-ar zice. Merită citit. Însă poza care însoţeşte textul face cât 10 asemenea articole.