România 1989-2009: două decenii de inflaţie, hiperinflaţie, desinflaţie, reflaţie şi stagflaţie

Ştiu că pentru mulţi sună incredibil, dar mai întâlnesc încă oameni care mă întreabă: cum, Banca Naţională tipăreşte şi acum bani? Bineînţeles, banca centrală este producător monopolist de monedă şi atunci face ce ştie mai bine: tipăreşte în neştire monedă. În ultimele două decenii BNR a tipărit masiv monedă, multiplicând numărul leilor care existau în 1990 de 3500 (trei mii cinci sute)de ori. La definiţia leului de astăzi, în 1990 masa monetară M1 – adică numerarul în circulaţie plus banii publicului din conturile curente – însuma doar 24 de milioane lei. Întreaga masă monetară, echivalentă astăzi cu mai puţin de 6 mil. euro, ar reprezenta banii de buzunar ai oricăruia din celebri moguli dâmboviţeni. Însă pe atunci reprezenta toate rezervele băneşti din economia comunistă.

Încet-încet – sau, mai bine-zis, pe fast-forward – Banca Naţională a dublat, apoi triplat, apoi înzecit şi însutit această cantitate de bani. Drept urmare, nivelul preţurilor a crescut aproape proporţional, de circa 3500 de ori.

Întreaga expansiune monetară s-a reflectat în creşterea preţurilor (inflaţie). Nu cred că există o probă mai bună în favoarea denaţionalizării monedei şi abolirii monopolului în producţia monetară. Cei care cred în meritele politicii monetare trebuie să privească graficul de mai jos. Inflaţia este un fenomen monetar, deşi de-a lungul timpului felurite explicaţii au fost vânturate pentru a abate atenţia publicului de la adevăraţii responsabili pentru inflaţie: seceta şi anul agricol prost, războiul din fosta Iugoslavie, scumpirea petrolului ş.a.

Ca fapt divers, este uimitor cum unele preţuri de astăzi reflectă rapoartele de schimb din perioada comunistă. De pildă, în 1989, o Dacie costa 80 000 lei, iar salariul minim era de 2000 lei, adică maşina valora aproximativ 40 de salarii minime. În 2009, la un nivel al preţurilor de 35 de ori mai mare, raportul dintre preţul Loganului şi salariul minim se păstrează!

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului” monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a transformat necesara ajustare a preţurilor într-o nefastă şi păguboasă hiperinflaţie. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbuşirea încrederii în moneda naţională şi la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populaţiei. Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

Derapajul tot mai evident pe panta hiperinflaţiei a forţat autorităţile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârşitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanţare şi, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puţin de un an, firava tendinţă de „stabilizare macroeconomică” a devenit foarte repede ameninţată de „relaxarea politicii monetare”.

În 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul preţurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare”. În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real” – de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor. De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari).

În ciuda crizei din 1999, publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. De exemplu, dezbaterea – firavă, de altfel – dintre susţinătorii autorităţii politice care au refuzat să predea „armele” politicii monetare şi partizanii – extrem de puţini la număr – ai consiliului monetar Bulgarian style a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora. Rezultatul a fost reinflamarea inflaţiei, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior şi păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflaţiei dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naţionale („tăierea” a patru zero-uri de pe ban-cnote). Facerea „leului greu” a fost prezentată şi susţinută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflaţiei, va uşura calculele economice şi va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană. În ultimă instanţă, denominarea nu a fost altceva decât un mijloc intervenţionist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaţioniste. Încercarea de a tempera inflaţia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului a oferit mai degrabă măsura incapacităţii autorităţii politice de a se abţine de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu a constituit, astfel, nicio garanţie împotriva inflaţiei viitoare; din contră, ea a reprezentat un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

În fine, exact când se credea că România a intrat pe un făgaş inflaţionist clar, autorităţile monetare au produs al doilea boom post-revoluţionar (primul fiind cel din perioada guvernării Văcăroiu), incomparabil ca magnitudine şi, deci, din punctul de vedere al distorsiunilor provocate, cu cel dintâi. Sarcina lor a fost foarte uşoară: nu au trebuit decât să ţină cursul de schimb într-o „flotare impură” (dirty floating), adică cvasi-fix, şi toată inflaţia meşterită de statele dezvoltate s-a infiltrate în economia noastră. Avalanşa de credit extern – socotită pompos “intrări de capital” – a urcat PIB-ul pe culmi… chineze, după care, când anticipările inflaţioniste globale au devenit realiste iar creditul a secat, a trebuit să dăm cu nasul de legile economice: nicio ţară nu poate prospera prin producţie de bani (credit)

Aşa am ajuns în stagflaţie – concept pe care nu l-am auzit vehiculat prin discursurile oficialităţilor, probabil pentru că, vorba unui şugubăţ, “zgârie esteticul”. Dar despre asta este vorba: creşterea şomajului concomitent cu creşterea preţurilor se numeşte stagflaţie (studenţii o învaţă în anul I de facultate) – încă o dovadă a falimentului politicii monetare de inspiraţie keynesiană.

Dacă în două decenii stupid people nu au fost în stare să înţeleagă mecanismele politice ale producţiei de bani, poate vor învăţa mai multe în 2010.

Acest text include şi câteva paragrafe din cartea “Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii“, coord. C. Marinescu. O variantă revizuită este în curs de apariţie la Editura Humanitas. Cei interesaţi de istoria monetară post-decembristă pot citi capitolul dedicat acestui subiect din prima ediţie a cărţii.

Politică monetară | Bogdan Glăvan | Decembrie 25, 2009 10:55 am

12 comentarii

By Lucian Davidescu, Decembrie 25, 2009 @ 11:46 am

Că “tipăreşte” bani într-un sens larg, este adevărat, însă în mod normal nuanţa asta e rezervată pentru un singur tip de emisiune: finanţarea directă a bugetului.
Adică ce s-a întâmplat masiv la începutul anilor ‘90 şi ultima dată în ‘97.

În rest, emisiunea înseamnă trei lucruri:

1. Cumpărarea de euro de pe piaţă (de pe urma căreia s-a acumulat rezerva valutară). Asta a fost preponderentă între 2000 şi 2008.

2. Sterilizare. Asta înseamnă, de fapt disiparea emisiunii făcute la schimb cu valută pe o perioadă mai lungă. Concret, BNR ia cu împrumut bani din piaţă pentru care plăteşte înapoi dobânda de politică monetară.

3. Emisiunea pe baza dobânzii de politică monetară. Adică, BNR tipăreşte bani pe care îi dă cu împrumut băncilor, în schimbul unui cost prestabilit. Acum, dobânda de politică monetară este de 8%, deci foarte mare. Comparativ cu alte ţări, această dobândă este mai degrabă dezinflaţionistă. Repet, comparativ.
Asta a fost preponderentă între ‘98-2000, iar apoi de la sfârşitul lui 2008, adică în perioadele în care BNR a fost creditor net.

Este corect că emisiunea finanţează, indirect, deficitul bugetar. BNR dă banii băncilor, dar le cere titluri de stat ca garanţie. Însă, la 8% dobândă, cred că este mai degrabă un dar otrăvit: riscograma.ro/1216…-guvern-fabula-auto/
By Stefan A., Decembrie 25, 2009 @ 12:03 pm

Inainte de toate , Craciun fericit !
Legat de articol, nici o banca centrala nu poate rezolva singura TOATE problemele economice a unei tari !
Mai degraba putem vorbi de o clasa politica buna de trimis in spatiu ( cu NASA ,agentia spatiala rusa sau chineza, nu conteaza ).
Cum politica este factorul principal a masurilor adoptate de BNR , aceasta banca a incercat sa impiedice falimentul real al tarii.
Nici in viitor , fara o implicare a politicii prin masuri dureroase dar necesare , nu vom adopta euro si vom fi mereu la un pas de faliment de stat !
Colacul de salvare numit FMI nu functioneaza perpetu si tinerii de azi au deja in spinare o frumoasa datorie de platit!
Continuarea politicii de credit cu gramada si la toti nu duce la progres si bunastare !
Destul sa privim economia mondiala din ultimii 15 ani si efectele de acum , la nivel planetar !
PS.A venit Mos Gerila? Cu Logan sau Audi ?
By Bogdan Glavan, Decembrie 25, 2009 @ 4:56 pm

Mos Gerila nu mai vine de 20 de ani! Mos Craciun o sa vina peste cateva luni, deocamdata a fost prea ocupat cu darurile pentru fetita mea!
Lucian, nu inteleg distinctia intre emisiunea “in sens lar” si eventual “in sens restrans”! BNR emite bani… cumparand diverse chestii, precum titluri de stat (ceea ce te supara, banuiesc) sau valuta (ceea ce nu te supara?). Efectele sunt diferite doar in ceea ce priveste canalizarea injectiei monetare in economie. Adica variaza redistributia de avutie. In rest, indiferent de cum este efectuata, poate sa fie si turnata din elicopter, productia de bani inseamna inflatie.
By Stefan A., Decembrie 25, 2009 @ 8:05 pm

Mos Craciun da !
La mine , aici sint + 20 de grade C.
Ce bine ar fi un Mos Gerila, cu frig si zapada. cum era in tineretea mea !
Se vede ca a venit criza (nu au bani sa aduca din import zapada si chiar clima se schimba)!
Daca Mos Craciun vine peste citeva luni pt. dvs. , vine cu un Subaru Forester ? Stiu ca va place !
By croko, Decembrie 25, 2009 @ 9:20 pm

singura solutie ar fi initierea de referendum prin care sa se impuna in m1 maxim si acelasi lucru pentru m3. La fel ar trebui prin referendum impus buget de stat fara deficit si crearea unui minister al competitiei astfel incit producatori autohtoni sa fie protejati de competitia neloiala externa fie ea subventii de stat, monezi subevaluate artificial, beneficiu de dobinzi artificial scazute (subventie de stat ascunsa) si asa mai depare.

Dificil pentru citva ani dar mult mai bine pe termen mediu si lung.
By Bogdan Glavan, Decembrie 25, 2009 @ 9:36 pm

Croko, nu prea sunt de acord. Cum adica sa ne protejam de competitia “neloiala” straina? Daca francezii sunt prosti si ne vand noua maioneza sub costul de productie, atunci noi sa fim mai prosti si sa-i refuzam?! Nu ar trebui sa respingem astfel de cadouri. Subventionarea echivaleaza cu un transfer de avutie de la tara care subventioneaza la tara care primeste produsele. Afectati sunt doar producatorii interni de maioneza.
@Stefan A.:
Era vorba de Subaru Tribeca. Intre timp m-am razgandit, propunandu-mi sa cumpar ceva mai scump, dupa care m-am razgandit din nou, in sensul economisirii banilor, asa ca tot la Tribeca e posibil sa esuez. Dar e prematur sa trag vreo concluzie. Cert e ca sunt foarte incantat de masina mea japoneza si nu am de gand sa schimb nationalitatea marcii.
By mobutu, Decembrie 26, 2009 @ 9:29 pm

Bun articol desi romanul de rand te va injura pentru faptul ca indraznesti sa atentezi la puritatea isarescului calare pe calul alb (benerel) ce incearca, singuratic si eroic, salvarea romaniei asta de rahat.
Dar na’, lipsa de educatie poate justifica astfel de comportamente idolatrice.
PS. de la subaru as lua outback cu motoru ala diesel … nu pune botu la suv’uri, fie chiar si tribeca.
croko: referendum la m1/m3? ce-i aia taica? ))
By Bogdan Glavan, Decembrie 26, 2009 @ 10:29 pm

Critic BNR de cand am pornit acest blog, asa ca lumea s-a obisnuit!
Pe de alta parte, nici nu ma gandesc sa imi cumpar un sedan. In prezent conduc un SUV si nu voi mai renunta la acest gen de masina cata vreme traiesc in Romania.
By ionut, Decembrie 27, 2009 @ 9:50 pm

Of,Of,… mai, mai!

Eu “cant” de aproape 1 an de zile pe bloguri esuarea in stagflatie. Si va mai dura…hat!

P.S. Si io vreau margarina frantuzeasca cat mai “subventionata”.
By mobutu, Decembrie 28, 2009 @ 7:23 pm

outback e crossover, nu sedan.
different shit
By Marian, Decembrie 30, 2009 @ 1:43 am

Pliiizzz…
Ca si cum politica BNR-ului in ultimii 20 de ani ar avea vreo legatura cu Keynes!

M-ai spart!
By Marian, Decembrie 30, 2009 @ 1:49 am

Ce treaba are politicile BNR din ultimii 20 de ani cu Keynes? )

M-ai spart!