Iniţiativa privată vs. intervenţia statului: cazul blocajului de la Cotorca

Citiţi vă rog acest editorial semnat Sorin Ioniţă. Este superb, mai ales prin prisma concluziei degajate: statul şi-a dovedit încă o dată ineficienţa în cel mai grav caz de blocare a traficului rutier din cauza viscolului înregistrat în România în ultimii ani. Serviciile pentru “situaţii de urgenţă” au arătat că sunt incapabile să acţioneze exact atunci când este nevoie de ele, adică în situaţii grave neprevăzute, în care viaţa multor oameni este ameninţată. Poliţia merită amendată pentru că nu a oprit traficul atunci când ninsoarea a împotmolit circulaţia; Jandarmeria s-a făcut de râs, datorită lopeţilor din dotare cu care a încercat să dezăpezească sute de autovehicole; primarul din Urziceni – cel mai apropiat oraş – a căzut în ridicol prin oferta adresată victimelor urgiei naturii de a se deplasa pe jos 15 km până la el, urmând să primească la sosire o cană de ceai cald ş.a.m.d. În schimb, ţăranii din satele din apropiere au salvat aproape o treime din persoanele prinse în ambuteiaj, contribuind decisiv la degajarea Drumului Naţional 2 de nămeţi. În schimbul unui preţ sau mânaţi de altruism, sătenii şi-au coordonat eficient tractoarele grele şi ATV-urile pentru a rezolva problema.

Bună lecţie pentru teoreticienii externalităţilor. Cu imagini destul de sugestive aici.

Minimax şi propaganda pe stomacul gol

În plin capitalism feroce copiii sunt expuşi propagandei socialiste, ştiaţi?

Puţin după ora 8 dimineaţa, fetiţa mea îşi începe ziua cu o porţie de desene animate, drept pentru care deschid televizorul pe Minimax. Nimerim fix în mijlocul unui film ciudat pe care ea îl priveşte dezinteresată, iar eu cu stupoare: „A fost odată… pământul”. Este propagandă ecologistă fără menajamente, direct pentru copii. Cea mică reacţionează mai brusc decât mine şi îmi spune că vrea să se uite la Tinker Bell. Butonez telecomanda cu satisfacţie, după care mă apuc să cercetez problema.

Rezultatul? Aş putea oferi un link către rezumatul filmului, dar e prea puţin. Merită citit neapărat:

“Tinerii noştri eroi, deşi sunt în vacanţă, sunt indignaţi de toate evenimentele care afectează planeta, prezentate zi de zi în ziare şi la televizor, dar uitate a doua zi. Încălzirea globală, lipsa de apă, mările poluate, pescuitul excesiv, terminarea surselor de energie, copiii obligaţi să muncească, precum şi condiţia femeii în lume.

Alături de prietenii lor de la alte şcoli, ei doresc să înfiinţeze un ziar care să facă publice toate abuzurile şi nedreptăţile, copiii asumându-şi rolul de reporteri. Ei vor încerca să ia măsuri şi să-i aline pe cei aflaţi în suferinţă, iar înţeleptul lor prieten, profesorul Maestro, îi va ajuta.”

Nu e nevoie să ne amintim de propaganda comunistă privind munca voluntară, colectarea castanelor, hârtiei, economisirea banilor care fac pui la CEC etc. Avem propagandă şi aici, în capitalism, ba chiar mai nocivă.

Moş Crăciun aduce investiţii publice

Ura! Moş Crăciun de la guvern vine cu o ofertă de nerefuzat: 20% din bugetul de stat pe 2010 vor merge către investiţii.
Dar staţi aşa… în iara trecută premierul anunţa acelaşi lucru, anume că 20% din banii bugetului pe 2009 vor fi orientaţi către investiţii. Iar promisiunea era făcută pe baza previziunilor conform cărora creşterea economic va fi de 3,5% şi un deficit bugetar de 1,7% din PIB!

Dar poate că Moş Cruvern chiar se va ţine de cuvânt anul acesta. Ar fi un lucru bun? Deloc, fiindcă distincţia operată de politicieni între investiţii-consum este una pur formală. Doar d.p.d.v. contabil banii cheltuiţi pe infrastructură reprezintă investiţii. În realitate, adică d.p.d.v. economic, guvernul nu poate „investi” nimic. Pentru că guvernul nu poate acţiona ca un întreprinzător privat – nu poate calcula economic, nu este supus constrângerii date de binomul profit-pierdere, se confruntă cu probleme informaţionale insurmontabile şi nici nu beneficiază de stimulente adecvate pentru alocarea eficientă a resurselor. Cea mai bună dovadă în acest sens este, culmea!, tocmai „investiţia” în autostrăzi – bunurile despre care se presupune că fac prin definiţie obiectul investiţiilor publice. Miliardele de euro cheltuite în ultimii ani au fost „consum” pur şi simplu: au alimentat profiturile regilor asfaltului (indiferent de naţionalitate) şi salariile birocraţilor însărcinaţi să administreze risipa.

Investiţiile au sens doar puse în acord cu preferinţele publicului, preferinţe care se pot manifesta doar pe piaţă. Construcţia unui bloc sau a unui pod, cumpărarea unei maşini sau a unei imprimante nu reprezintă neapărat investiţii. Pentru că investiţia nu poate fi definită contabil, pe baza încadrării cheltuielilor într-un tabel definit arbitrar. Investiţia presupune acumulare-de-capital-în-scopul-creşterii-producţiei-pentru-satisfacerea-cererii-consumatorilor. Adică ceva ce doar agenţii economici privaţi pot face.

Conferinţa despre încălzirea globală s-a încheiat la timp, înainte de viscol

După cum aţi aflat deja dacă următiţi buletinele de ştiri, summit-ul de la Copenhaga convocat pentru găsirea unor soluţii la extrem de presanta încălzire globală s-a încheiat fix înainte ca iarna să pună categoric stăpânire asupra Europei şi Americii de Nord. Oricum, bănuiesc că stabilirea datei şi a locului pentru această conferinţă este rezultatul unui sabotaj; doar un capitalist maniac putea să cheme crema politicii mondiale să dezbată efectul de seră şi emisiile de CO2 (care, nu-i aşa, aproape au distrus calota glaciară) la Copenhaga, la mijlocului lui decembrie, în plină iarnă. Nici nu vreau să mă gândesc ce gânduri îl înfierbântau pe Obama atunci când Air force One se pregătea să aterizeze pe ninsoare în capitala daneză.

Întâlnirea s-a încheiat însă exact la fix pentru a-i scuti pe participanţi de căderea într-un ridicol total: în Europa iarna s-a aşternut până pe malurile Mediteranei, iar americanii înfruntă una din cele mai grele ierni din ultimii ani. Deşi mi-ar fi plăcut ca Chavez să rămână un pic blocat de nămeţi, pentru a cugeta la rece despre fantoma încplzirii globale.

Dubai – „miracolul economic” într-o poză

În acest articol am găsit multe detalii interesante despre mersul afacerilor în Dubai în timpul boom-ului economic – înainte de criză, cum s-ar zice. Merită citit. Însă poza care însoţeşte textul face cât 10 asemenea articole.

Ce aţi face dacă aţi fi bancher?

Întrebarea de mai jos este preluată şi adaptată de aici.

Să presupunem că sunteţi bancher şi aveţi 1 milion de dolari la dispoziţie. Ce este bine să faceţi?
a. să folosiţi această sumă pentru a credita micii întreprinzători
b. să cumpăraţi titluri de stat (cu dobândă modică) în valoare de 1 milion
c. să folosiţi milionul pentru lobby la Washington, încercând să obţineţi favoruri politice
d. să cumpăraţi obligaţiuni ale Fannie Mae (cu dobândă ceva mai mare decât au titlurile de stat

Ţările sărace nu ar trebui să exporte apă?!

Nu toţi socialiştii sunt mulţumiţi de Conferinţa de la Copenhaga. Deşi s-au făcut progrese notabile în condamnarea crimelor capitalismului, unii au reclamat faptul că problema apei a fost uitată aproape complet. Criza apei care afectează miliarde de oameni, plus multe alte miliarde de animale şi plante, nu s-a situat pe agenda discuţiilor.

Lăsând gluma la o parte, “criza” nu este decât un sinonim pentru “penurie” – acea situaţie în care preţul unei resurse este prea mic pentru a echilibra cantitatea cerută cu cea oferită. De multe ori acest preţ este chiar zero, pentru că, în absenţa unor drepturi de proprietate asupra respective resurse, nu există piaţă şi nici preţ. Ceea ce creează o discrepanţă uriaşă între cantitatea cerută şi cea oferită: toată lumea se abonează să consume, pentru că este gratis, nimeni nu se angajează să producă… din acelaşi motiv! Soluţia evidentă este creşterea preţului respectivului bun; acest lucru presupune adesea mai întâi instituirea proprietăţii private în respectivul domeniu.

Privatizarea (împroprietărirea) şi piaţa pot rezolva toate crizele: şi cea a sângelui din spitale şi cea de organe pentru transplant şi cea a spaţiului aeroportuar şi cea a orbitelor pentru sateliţi şi, desigur, cea a apei. Dar, vai, ce ne facem, că vin unii experţi care au ratat principiile fundamentale ale economiei şi care afirmă că:

• “Dacă transformăm aerul şi apa în bunuri, atunci este ca şi cum întreaga viaţă ar deveni o marfă, iar democraţia ar fi privatizată… Dacă facem aşa ceva, atunci democraţia devine o minciună”
• “Dacă apa ajunge o marfă atunci în multe părţi ale lumii fermierii vor vinde mai degrabă apă decât să producă hrană, pentru că aşa ar fi mai profitabil”.
• “ Nicio ţară din Sud-ul în dezvoltare nu ar trebui să exporte în Nord-ul industrializat produse care presupun consumul de apă… Este ca şi cum ar exporta apă, iar asta este una din problemele cele mai grave cu care se vor confrunta în viitor”

Experţii nu ne explică de ce exportul de apă ar fi rău, în afară de precizarea că ar fi cumva nedemocratic (?!), însă prin analogie ar trebui să condamne multe alte exporturi; de pildă, exportul de petrol, despre care mulţi spun că oricum se va epuiza mai repede decât apa. Să-i spună cineva lui Chavez. Nici nu ne explică experţii cum te poţi îmbogăţi fără să produci ceea ce este profitabil, dar bănuiesc că soluţia pe care o au în vedere este exproprierea bogaţilor şi redistribuirea avuţiei către săraci (ceea ce ei numesc în mod eronat „democaţie”, dovedind că au ratat şi fundamentele ştiinţei politice) – ceea ce nu face decât să agraveze problema, ba chiar la un nivel mai general, dar who cares? Mai presus de toate, nu ne explică de ce prin valorificarea raţională (nu raţionalizarea!) apei, „întreaga viaţă” ar ajunge o marfă?! Capitalismul înseamnă că fiecare este liber să facă ce doreşte cu proprietatea sa. Dacă unii vor să urmeze un trai autarhic – adică să trăiască de pe urma a ceea ce produc ei înşişi, fără să intre în schimburi cu restul lumii – atunci sunt liberi să o facă. Capitalismul nu înseamnă exportul de apă, ci libertatea de a exporta apă. Cei care vor să progreseze în izolare nu au decât să încerce.