Rezolvarea liberală a crizei din Haiti

Este evident că ajutorul guvernamental pentru Haiti eşuează lamentabil. Nu am învăţat nimic din trecut. Ajutoarele publice pentru… dezvoltare, combaterea sărăciei, depăşirea crizei etc. nu au dus niciodată la efectele scontate, producând în schimb haos, violenţă şi perpetuarea sărăciei. Vedem la televizor că ce s-a întâmplat în Somalia în anii ‘90 se întâmplă acum în Haiti (citiţi ce spune o autoritate în domeniu – William Easterly).

Tyler Cowen a oferit, încă de la început, o soluţie mai bună: acordarea de către SUA a “statutului de protecţie temporară”, prin care toţi haitienii aflaţi în SUA primesc drept de muncă – ceea ce le oferă posibilitatea de a câştiga bani legal, de a-i trimite rudelor aflate acasă sau de a-şi vizita patria.

Însă există o soluţie încă şi mai bună. Ceva ce guvernele, dacă le-ar păsa cu adevărat de soarta haitienilor, ar trebui să facă imediat: anularea obligativităţii vizelor şi acordarea dreptului de muncă pentru toţi haitienii care doresc să părăsească insula. Practic, vorbesc de libera migraţie – un drept fundamental al omului. Fiecare haitian ar trebui să fie liber să circule, să muncească şi să încerce să îşi croiască o nouă viaţă în SUA, Franţa sau România, unde consideră potrivit.

Nu am simţit nevoia să abordez subiectul Haiti, acesta neintrând în categoria problemelor „economice” de care mă ocup cu predilecţie. Până azi, când am aflat că forţele militare americane îi întorc din drum pe cei care vor să părăsească insula pentru a intra în SUA. Ce spirit umanitar! Paraşutarea de mâncare în imensul lagăr de pe insula morţii nu înseamnă însă compasiune, ci condamnare.

Un blog bun

Am descoperit recent blogul lui Cristian Păun. Sunt absolut încântat că încă un economist român are curajul să facă pasul înainte şi să-şi împărtăşească ideile publicului larg, mai ales că sunt ideile în care cred şi eu. Citiţi şi convingeţi-vă. Aşa profesor, aşa blog. Îi urez colegului meu, pe care încă nu am apucat să îl cunosc, mult succes în diseminarea educaţiei economice de calitate.

Remember: reforma proprietăţii asupra armelor

Astăzi se împlineşte un an de la atacul asupra unei case de schimb valutar din Braşov, atac în timpul căruia un om altruist dar lipsit de mijloace eficiente de ripostă a murit în timp ce încerca să îi oprească pe agresori.

În caz că aţi ratat acest articol, vă recomand să îl citiţi acum. Avem nevoie de o reformă a proprietăţii în domeniul armelor la fel de mult pe cât avem nevoie de una în domeniul monetar.

Câteva răspunsuri

Multumesc pentru comentarii. Pentru ca sunt atat de multe (nu cred ca vreun articol a mai strans 50 de comentarii) m-am hotarat sa postez cateva raspunsuri sub forma unei postari distinct.
Imi cer scuze iarasi pentru acele comentarii care au fost refuzate de filtrul spam. Abia la ora 17 am intrat pe blog si am verificat comentariile. Nu practic cenzura. Fiecare e liber sa spuna ce crede, cata vreme foloseste un limbaj civilizat.
As vrea doar sa mai adaug ca lucrurile pe care le spun/sustin nu reprezinta, in esenta, idei originale. Economisti de seama le-au aparat de mult timp. Cititi Friedrich Hayek – “Denationalizarea banilor” (la urma-urmei un premiat Nobel merita citit, si va garantez ca nu spune mai multe prostii decat Stiglitz!). Dupa acea, curiosii pot sa imi ceara referinte suplimentare, am o tona.
In fine, scuzati va rog lipsa diacriticelor.

Raspunsuri

@Lucian Davidescu:
1)BNR se pregateste sa ia masuri impotriva celor care au speculat in imobiliare folosind euro si tu zici ca in Romania nu e monopol monetar?! Dar cu plata impozitelor cum ramane?
Este culmea sa sustii ca nu este monopol monetar. Avem exact acelasi monopol pe care il aveam pe piata telefoniei fixe pana la dereglementare. Daca nu te conving eu, poate te convinge experienta celor care au produs “Liberty dollar” pana cand a venit FBI-ul si le-a inchis pravalia; ma intreb, oare de ce, daca fiecare e liber sa emita moneda?!
Auzi, nu cumva suntem liberi sa purtam si arme si eu inca nu am aflat?
Cat despre cuponul Carrefour, banuiesc ca ai aflat ca unii folosesc tichetele de masa inclusiv la achitarea serviciilor de masaj erotic. Si ai in vedere faptul ca tichetele de masa nu sunt moneda, ci surogat pentru moneda de hartie oficiala.
2) schemele Ponzi nu ar trebui interzise pe o piata libera, desigur. Nici activitatea bancara cu rezerve fractionare, DAT FIIND CA toata lumea e informata ca este vorba de fapt de o loterie. Chiar asa, ma astept sa spui ca nu e nimic in neregula cu aceasta fiindca lumea stie ca bancile nu pastreaza banii din depozite, ci ii instraineaza! Ei bine, nu vreau sa te contrazic (desi o pot face oricand), vreau doar sa spun ca, pentru a fi siguri ca nu mai ramane nimeni nestiutor, doresc legiferarea distinctiei dintre loterie si banking. Care e problema? Daca lumea stie oricum ca banii nu sunt acolo (in banci) si le place asa, atunci de ce ne temem sa o spunem pe sleau in lege?!
Nu am nimic impotriva loteriilor sau schemelor Ponzi. Am ceva impotriva celor care tin cu tot dinadinsul sa intretina confuzia intre “business serios” si Ponzi, in special in domeniul monetar.
2) Categoric trebuie sa bem o bere cat mai curand. Mi se pare ca esti aproape de “the point of no return” (hi, hi!)

@MIA:
1) Pachetele de cafea sau de Kent reprezintau desigur mijloace de schimb (nu erau inca moneda, pentru ca nu sunt generalizate, dar oricum “bat” tichetele de masa actuale); la fel, tigarile in inchisori (exemplul e celebru). Nu faceti decat sa intoarceti adevarul cu susul in jos. Desigur ca bulgarii considerau situatia ca inacceptabila, DAR nu din cauza ca le-ar fi placut mai mult leva!!! Ci din cauza ce leva era atat de proasta incat au fost nevoiti sa revina la o situatie monetara anterioara Evului Mediu. Evident, ar fi fost mai fericiti daca ar fi putut folosi la liber euro sau dolarul sau aurul, dar nu li s-a permis. Atunci, au folosit pe post de mijloc de schimb bunurile care indeplineau anumite calitati. Folosirea tigarilor pe post de mijloc de schimb era evident superioara folosirii monedei oficiale, altfel bulgarii nu ar fi renuntat la leva! Dar, era evident inferioara dezideratului unei societati civilizate.
Sa nu ne suparam ca vacarul pe sat.
2) Desigur ca bancile emitente de moneda ar fi tentate sa pacaleasca utilizatorii de moneda (“v-ati intrebat cata carne e in parizer?”), insa concurenta ar tine in sah acest comportament. Comparatia dvs. cu sistemul actual este nepotrivita, pentru ca in sistemul actual este rentabil sa expandezi bilantul, ajungi too big to fail, te salveaza guvernul si uita asa prosperi! Dar sistemul actual nu e o piata libera, asa ca sa nu mai comparam mere cu pere. A nega acest lucru este semnul lipsei de realism si nu cred ca mai putem continua discutia (adica dupa decenii de “salvare” bugetara, veniti si spuneti ca bancile nu se gandeau ca vor fi salvate?! Da’ de ce, erau mai proaste ca noi?!). Deci, intr-un context institutional diferit, bancile nu vor mai concura pentru exproprierea publicului prin inflatie.
3) Am mai aflat o chestie tare, anume ca masurile asociate razboiului nu pot fi catalogate drept liberale sau socialiste, ci… necesare (?!) Great, just great. Tot ce imi doresc este sa nu vina cineva ca dvs. la putere; presimt ca o sa imi povestiti despre diversele “nevoi” ale natiunii la ore de maxima audienta.

@Borat: Corect. De asta cred ca nu vom avea atatea monede cate sortimente de branza exista. Dar nu ce cred eu conteaza, ci ce vor oamenii. Am o idee: ce-ar fi sa-i lasam pe ei sa hotarasca? Altminteri, ne punem in pozitia micului dictator destept.

@B: in prima parte a comentariului ai perfecta dreptate, multa lume ar avea ce sa invete. In a doua parte insa gresesti, pentru ca presupui o “end state of affairs”, care de fapt nu exista. Inca o data, multiplicitatea mijloacelor de schimb nu este nici buna nici rea in sine. Tot ce spun este ca trebuie sa vedem exact de cate monede e nevoie pe piata. Asta e o problema antreprenoriala, nu noi putem sa dam raspunsul, ca nu suntem cititori in stele. Intuitiv, sunt de acord cu tine si cred ca vor exista foarte putine monede, m-as hazarda sa zic ca una singura – aurul. In secolul al XIX-lea a fost una singura, mi se pare normal ca in secolul al XXI-lea sa nu fie mai multe! Dar poate nu am dreptate, poate are MIA dreptate si lumea o sa tina cu dintii de leu sau de euro. Ei bine, daca asa stau lucrurile, daca leul este atat de bun si eu sunt atat de naiv incat nu vad adevarul, de ce nu suporta partizanii lui libera competitive? La urma-urmei, putina concurenta nu are de ca sa strice nimanui… in special celui mai bun!
By the way, dupa cum observi, am cam regresat pe parcursul secolului XX, de la o moneda unica (naturala) globala, am ajuns la numeroase monede (fiat)! Dar, glumind cu argumentul lui MIA, banuiesc cu nu a fost cu vreo “intentie” ideologica, a fost doar cu “directie”!

@Pompa D’or: Imi vine sa va pun intrebarea aia ticaloasa: Cate carti ati citit? Dar pentru ca nu vreau sa elucidam aceasta problema, vin in intampinarea stupefactiei dvs si va spun ca reforma propusa de mine nu are nimic de-a face cu ce a facut Lenin.
Asta e cel mai tare comentariu. Din liberal am ajuns leninist. Si saracii Hayek sau Mises care s-au batut intelectual cu comunistii, nu stiau ca de fapt ei sint adevaratii apostoli ai comunismului!

Ce înseamnă concurenţă/monopol în producţia monetară?

Azi m-am hotărât să postez fragmente dintr-o lucrare mai veche dedicată integrării monetare europene, în încercarea de a clarifica unele aspecte ale reformei monetare pe care o susţin. Am spus că sunt partizanul eliminării legislaţiei care condiţionează actele economice (faptele de comerţ) de folosirea monedei naţionale – aşa-numita legal tender law. Astfel, leul îşi va pierde statutul oficial de monedă unică în România, iar BNR poziţia de monopolist monetar. Simultan, reforma ar presupune instaurarea unei autentice libertăţi monetare: fiecare este liber să intre în competiţie cu BNR producând o monedă mai bună (marfă sau de hârtie).

Din comentariile postate de cititori am înţeles că subiectul este în egală măsură pasionant şi confuz. Sper ca cele de mai jos să contribuie la elucidarea problemei.

Cât de bună este unificarea monetară ?

Există un noian de aprecieri elogioase la adresa integrării monetare europene. Aceste aprecieri subliniază importanţa monedei unice europene pentru promovarea schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a mobilităţii forţei de muncă între state. În opinia susţinătorilor integrării europene, reducerea numărului de monede a eliminat riscul valutar datorat fluctuaţiei cursurilor de schimb precum şi cheltuielile neproductive ocazionate de contractele de acoperire a acestui risc.

Existenţa monedei facilitează comerţul, producţia şi adâncirea diviziunii muncii. Prin urmare, s-ar părea că există motive întemeiate pentru folosirea unei monede unice. Sloganul “o piaţă unică, o monedă unică” s-a făcut des auzit în dezbaterile care au premers naşterea euro. Din această perspectivă, argumentul integraţionist este foarte tentant. Totuşi, o idee proastă nu devine mai puţin greşită doar pentru că este des repetată. Sloganul derivă dintr-o idee fundamental greşită. Integrarea economică a presupus eliminarea barierelor care împiedică mişcarea bunurilor, a capitalului şi a forţei de muncă. Ea a însemnat adâncirea pieţelor prin extinderea liberei concurenţei la scară continentală. Dacă integrarea pieţelor de mărfuri, muncă şi capital trebuiau urmate de ceva, atunci acest ceva trebuia să fie integrarea circulaţiilor diferitelor monede. Altfel spus, consecinţa ar fi trebuit să fie o mai mare concurenţă între monede, nu instituirea unui nou monopol.

Impresia că reducerea numărului de monede şi, la limită, unificarea monetară, are beneficii indiscutabile se datorează în bună măsură confuziei dintre etaloanele de măsură din fizică şi rolul jucat de monedă. S-ar părea că, tot aşa cum evaluarea corectă a distanţelor şi greutăţilor întâmpină dificultăţi din cauza neuniformizării sistemului de măsurare, la fel calculul economic nu se poate desfăşura în mod optim în absenţa unei monede unice. Analogia nu surprinde însă esenţa deosebirii dintre monedă şi etaloanele de măsură. Poate cel mai relevant pentru clarificarea prezentei discuţii este observarea faptului că, în timp ce uniformizarea sistemului de măsuri fizice aduce beneficii evidente, prin uşurarea transmiterii informaţiei specifice între diverşi indivizi, omogenizarea sistemului monetar nu prezintă astfel de avantaje pentru economie, din două motive.
• În primul rând, calculul economic nici nu presupune comunicarea între agenţii economici, nici nu este realizat în acest scop. Puţini oameni de afaceri ar dori să facă public modul în care îşi calculează rentabilitatea sau rezultatele acestor calcule.
• În al doilea rând, randamentele diverselor activităţi pot fi transmise şi comparate, oriunde pe glob, indiferent de numărul monedelor utilizate în calculul lor, deoarece informaţia esenţială pentru luarea unei decizii în legătură cu adoptarea unei investiţii nu este dată de o sumă absolută – care în mod firesc trebuie exprimată într-o monedă – ci de un raport (rata profitului).

Nu doresc să contest că existenţa mai multor monede aduce un spor de incertitudine acţiunii antreprenoriale, faţă de situaţia unui sistem monetar unificat. La fel de adevărat este şi corolarul acestei afirmaţii, anume că reducerea numărului de monede diminuează incertitudinea, deoarece întreprinzătorii nu ar trebui să mai acorde atenţie variaţiei cursurilor de schimb. În acelaşi mod însă, extinderea gamei de produse disponibile pe piaţă, diversificarea bunurilor – în fond, adâncirea specializării producţiei – sporeşte incertitudinea. Tot aşa cum nici un economist nu consideră că reducerea diversităţii promovează bunăstarea societăţii (prin diminuarea incertitudinii), ar trebui să ne îndoim de valoarea argumentului că unificarea monetară facilitează calculul economic şi creşterea avuţiei. Indivizii nu doresc în mod necondiţionat reducerea incertitudinii prin standardizarea mijloacelor acţiunii umane. Istoria economiei ilustrează mai degrabă că indivizii acordă mai multă importanţă diversităţii, chiar dacă lumea înconjurătoare devine mai “complicată” în consecinţă. Pe o piaţa liberă, întreprinzătorii vor încerca să răspundă cu maximă acurateţe cerinţelor populaţiei, oferindu-i bunurile pe care aceasta le doreşte (inclusiv bani), în sortimentul, cantitatea şi calitatea dorite.

Deoarece moneda nu diferă în principiu de celelalte bunuri căutate pe piaţă, concurenţa monetară nu este sortită încheierii, la fel cum competiţia între producătorii de detergenţi nu pare să tindă către un final previzibil.

Unificare sau centralizare monetară?

Aşadar, unificarea monetară nu este bună în sine. Lucrurile stau foarte rău atunci când unificarea este realizată forţat de către stat. Să definim termenii.

Unificarea (sau integrarea) monetară reprezintă procesul de reducere a numărului monedelor până când, eventual, o singură monedă ajunge să triumfe pe piaţă. Acest proces se poate derula în două moduri radical diferite: prin acordul voluntar survenit între utilizatorii monedei sau prin impunerea (violentă) de către o organizaţie – statul – tuturor celorlalţi.

Altfel spus, unificarea se poate realiza pe două căi: pe cale economică sau pe cale politică. Calea economică reflectă procesul de interacţiune voluntară al indivizilor care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru “cale economică” putem folosi ca sinonim termenul mai cunoscut “proces de piaţă”. Calea politică reflectă folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenţii statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul “planificare centrală” sau mai simplu, “centralizare”. Ca exemplu de evoluţie monetară din prima variantă avem etalonul-aur. Aurul a ajuns prima şi singura monedă cvasi-globală în secolul al XIX-lea prin adoptare spontană, graţie atributelor sale care l-au făcut să surclaseze celelalte monede. Ca exemplu de evoluţie monetară din a doua categorie avem instaurarea monedelor de hârtie.

Din această perspectivă, naşterea euro reprezintă nu desăvârşirea unificării monetare europene, ci ultimul stadiu al centralizării monetare pe bătrânul continent. Aderarea României la zona euro nu reprezintă o schimbare instituţională semnificativă, pentru că va însemna abandonarea monopolului naţional în favoarea unuia continental.

Apel către bizoni (care îmi blochează ieşirea din garaj)

Mă bucură faptul că ai apreciat spaţiul deszăpezit de mine cu lopata, atât de mult încât ţi-ai suit maşina pe el, fix ca să-mi blochezi ieşirea din garaj. Totuşi, mă întristează că nu ai observat nici indicatorul care îţi arăta că accesul cu maşina pe stradă este interzis (cu excepţia rezidenţilor), nici garajul în faţa căruia ai parcat, deşi bizonii aveau loc să se lăfăie berechet mai la deal sau mai la vale. Sau poate te-ai gândit că, parcând aşa, maşina e mai în siguranţă – căci ştim cu toţii, în sălbăticia drumurilor publice oricine îţi poate îndoi ştergătorul, lăsa un semn de amor pe tablă ori sparge roata cu un cui.

Îmi datorezi 20 de lei, bani pe care voi fi nevoit să îi plătesc companiei de taxi. Şi te asigur că nu voi înceta niciodată să susţin privatizarea drumurilor, pentru ca oamenii civilizaţi ca mine să pună bariere în calea unui bizon ca tine.

Hayek şi Keynes cântă rap

Russel Roberts de la George Mason University şi producătorul John Papola se află la originea acestui videoclip, în care Hayek şi Keynes cântă despre economie.

Economiştii keynesieni s-au aflat la cârmă înainte de criză

La modul general, ni se spune că neoliberalismul a adus criza. În particular, vina este aruncată pe economiştii market-friendly care ar fi promovat din sânul administraţiei guvernamentale politicile care ar fi pavat drumul către marasmul financiar actual.

John Taylor de la Stanford a realizat graficul de mai jos, pentru a ne arăta compoziţia Council of Economic Advisors în funcţie de originea diplomei de doctor a membrilor săi. După cum se vede, numărul economiştilor asociaţi cu Şcoala de la Chicago a atins nivelul maxim în timpului mandatului Reagan, după care a tins vertiginos către zero. În schimb, numărul economiştilot şcoliţi în stupul keynesian de la MIT sau Harvard a crescut la fel de vertiginos, în ultimele două decenii. Ups!

Unde nu-i Cahul, e vai de Kabul

Oboseala preşedinţilor naşte confuzii. Totuşi, mă întreb cum ar fi dacă am acorda cetăţenie la toţi afganii. Măcar am rezolva două probleme. Prima, nu am mai trimite armata să se lupte cu talibanii peste hotare, aşa că s-ar simplifica politica externă. A doua, PNB ar creşte brusc cu 11 miliarde de dolari, scoţând instantaneu economia din criză (ce, nu ştiaţi că Afghanistanul are creştere economică?) Şi dacă mai stau să mă gândesc, sunt convins că găsesc şi alte avantaje.

Creditul guvernamental – update

În decembrie administraţia publică a închis devreme, aşa că şi soldul creditului guvernamental a luat un mic repaos. Per total, în 2009 a crescut cu 172,1%, adică aproape de 3 ori.

Romanian job: fumătorii au furat ţinta de inflaţie

Din ciclul, „Responsabili pentru inflaţie sunt arabii, seceta, războiul din fosta Jugoslavie şi-oricine-în-afară-de BNR-şi-de-extratereştrii”, domnul Mugur Isărescu a creat în 2010 episodul „Vinovaţi de inflaţie sunt fumătorii”. Adrian Vasilescu a mers atât de departe încât a afirmat că „Nu BNR a ratat ţinta de inflaţie, ci România… [care e formată din] un popor mâncător de pâine şi fumător.”
Acest episod a fost lansat oficial, cu fursecurile de rigoare, azi, în cadrul conferinţei „Coşul de consum şi dinamica inflaţiei. Aspecte metodologice şi probleme de interpretare”. Prilej pentru noi de a mai afla câte ceva din culisele politicii monetare. Deci, ce mai e nou?

Păi, am aflat că BNR ar putea de fapt şi la urma-urmei să controleze mai strict rata inflaţiei şi să respecte ţinta prognozată, DACĂ AR VREA. Nici nu mă îndoiam că ar putea, repet, dacă ar vrea. Însă, adaugă oficialii BNR, trebuie să fim conştienţi că restrângerea expansiunii monetare ar fi dus la scăderea mai puternică a producţiei (ceea ce este fals, bineînţeles, doar creşterea economică sustenabilă nu se construieşte pe expansiunea creditului, ci pe economisiri şi acumulare de capital). Zice guvernatorul: “Aţi văzut cât de mare e PIB negativ, deci inflaţia la noi ar trebui să meargă foarte jos. (…) Este incorect să faci un asemenea trade-off. (…) Câştigi la credibilitate şi pierzi în altă parte. Este un mix pe care trebuie să-l urmăreşti. (…) E bine când stabileşti ţinta să ai de partea ta şi guvernul, şi politica fiscală.”

Pentru a pune mai tare pătura pe ţambal, oficialii BNR au afirmat că ţintirea inflaţiei oricum nu presupune atingerea unei cifre – de parcă BNR ar fi atins măcar INTERVALUL prognozat, în ultimii 3 ani!

Mă întreb când va înceta telenovela cu ţintirea inflaţiei. Cum guvernanţii au anunţat că se gândesc serios la introducerea taxei pe fast-food, parcă şi văd că iarna viitoare BNR ne va spune că a ţintit pe lângă din cauza scumpirii hambugerului. Atenţie români care vă ghiftuiţi cu mâncare rapidă: nu doar că sporiţi incidenţa bolilor cardiovasculare în scumpa noastră patrie, dar mai şi atentaţi la ţinta de inflaţie!

În realitate, responsabilitatea pentru inflaţie cade în întregime în ograda BNR. Este ceea ce învaţă orice student al economiei, că “inflaţia este oricând şi pretutindeni un fenomen monetar” – adevăr cunoscut şi pe vremea lui Columb. Tabloul preţurilor monetare nu face altceva decât să exprime puterea de cumpărare a monedei. Nivelul general al preţurilor nu exprimă altceva decât raritatea sau abundenţa banilor în raport cu celelalte bunuri. El creşte, firesc, atunci când „mulţimea banilor” (masa monetară) creşte. Aceasta este literă de lege economică. Însă iată că suntem puşi la încercare de divagaţiile (Hm, „CORE2 ajustat”?) autorităţilor monetare – oficiali care poartă aureola amăgitoare a gestionării monopolului producţiei de bani şi care, în speech-urile curente uită tot ce scrie în manuale ameţind auditoriul cu gogoşi politice deghizate sub forma ultimelor „învăţăminte din practică”.

Găsesc acest argument folosit de domnul Vasilescu – că, în esenţă, responsabilitatea monetară cade pe umerii întregii societăţi, că poporul român are moneda pe care o merită („Dacă e fumător aşa îi trebuie, să suporte inflaţia!”) – deosebit de insidios şi periculos. El tinde să cultive în rândul populaţiei sindromul Stockholm sau, cel puţin o atitudine blazată – „Nu, nu putem avea o monedă sănătoasă, fiindcă aşa suntem noi românii, avem ghinion în viaţă.”

Oamenii ar trebui să ştie că pot avea o monedă sănătoasă începând de mâine, prin eliminarea legislaţiei care îngrădeşte concurenţa monetară şi prin libera producţie (circulaţie) de monedă (eu unul, aş opta fără ezitare pentru aur sau argint). Nu avem nevoie de un minister al vrăjilor monetare, care să mediteze asupra diverselor trade-off-uri şi să scoată din pălărie soluţia potrivită – un pic de inflaţie când guvernul rămâne fără bani şi un pic de seriozitate când ne inspectează „europenii” sau „fmi-enii”. Acest slalom printre interesele politice nu este cu nimic mai “academic” decât dansul pe sârmă – deşi, recunosc, e nevoie de un talent particular pentru a obţine performanţe în oricare din cele două acţiuni. Iar existenţa unei „centuri de siguranţă” financiare nu asigură mai multă veridicitate ştiinţifică bâlciului monetar decât asigură plasa de sub sârmă reuşita echilibristicii.

Valoarea prezentă: o clarificare

Să presupunem că doi indivizi, Pic şi Poc, vor să îşi cumpere o maşină al cărei preţ de catalog este 10000 de euro. Pic, mai bogat, este dispus să achite preţul pe loc. Poc, mai sărac, alege să achiziţioneze maşina pe credit, urmând să plătească lunar timp de 10 ani rate care cumulate vor totaliza 20000 de euro. Care este costul cumpărării maşinii pentru cei doi indivizi?

Potrivit unei opinii, costul maşinii este identic – 10000 de euro. Pare logic să fie aşa din moment ce este vorba de aceeaşi maşină. Mai mult, ni se spune că pentru a afla costul corect suportat de domnul Poc (în cazul lui Pic lucrurile sunt simple) ar trebui să actualizăm plăţile efectuate de Poc – pentru că 1 euro mâine valorează mai puţin ca 1 euro astăzi; astfel, vom obţine o cifră egală cu cea plătită în prezent de Pic – evident, 10000 de euro.

Însă lucrurile nu stau aşa. În cazul lui Poc, costul cumpărării maşinii se ridică la 20000 de euro şi este compus din valoarea prezentă a maşinii plus valoarea timpului câştigat de Poc graţie împrumutului; în absenţa acestuia Poc ar fi fost nevoit să economisească timp de 10 ani înainte de a-şi permite să cumpere automobilul. Obţinând un credit bancar (adică folosind resursele economisite de alţii), Poc este scutit de această aşteptare – ceea ce nu vine gratis, bineînţeles. Dacă vrea să „ardă etapele”, Poc trebuie să plătească băncii dobândă – preţul satisfacerii dorinţei sale în prezent.

Astfel, cumpărarea maşinii presupune ca domnul Poc să îşi asume un sacrificiu de 20000 de euro. (Dacă doriţi, putem reformula şi afirma că domnii Pic şi Poc nu cumpără de fapt acelaşi lucru: în vreme ce Pic cumpără o maşină, Poc cumpără o maşină plus avantajul de a nu aştepta 10 ani. Aici lucrurile sunt oarecum – subliniez, oarecum – asemănătoare cu situaţia cumpărării unui bilet la teatru, când preţul plătit include nu doar locul pe scaun, ci şi poziţionarea acestuia faţă de scenă). Observaţi că aici nu ne interesează costul de construcţie al maşinii, pe care îl putem aproxima la 10000 de euro. Relevant este costul cumpărării maşinii de către un individ, în speţă domnul Poc, care nu îşi poate permite să achite factura pe loc, astfel încât cumpără un serviciu suplimentar: amânarea plăţii.

Putem înlocui în exemplul de mai sus automobilul cu o sticlă de bere sau cu un tronson de autostradă şi trage concluziile de rigoare.

Neînsuşirea corectă a valorii temporale a banilor poate duce la concluzii caraghioase. De pildă, se poate susţine că, din moment ce costul actualizat al sticlei de bere pe care o voi cumpăra mâine este mai mic decât costul prezent al aceleiaşi sticle de bere, este o idee bună să mai rabd de sete până mâine; dar costul actualizat al sticlei de bere pe care o pot cumpăra poimâine este şi mai mic, cel al berii cumpărate peste 10 ani este şi mai mic ş.a.m.d. Se pare că este optim să amânăm consumul de bere sine die! Sau, dacă doriţi un exemplu din alt domeniu – referindu-ne la la povara datoriei externe a României – ce ar însemna să actualizăm datoria? Ei bine, ar însemna să ştergem cu buretele cifrele din statistici ca fiind mincinoase, pentru că ceea ce contează nu este datoria nominală, ci datoria actualizată!