Economiştii keynesieni s-au aflat la cârmă înainte de criză

La modul general, ni se spune că neoliberalismul a adus criza. În particular, vina este aruncată pe economiştii market-friendly care ar fi promovat din sânul administraţiei guvernamentale politicile care ar fi pavat drumul către marasmul financiar actual.

John Taylor de la Stanford a realizat graficul de mai jos, pentru a ne arăta compoziţia Council of Economic Advisors în funcţie de originea diplomei de doctor a membrilor săi. După cum se vede, numărul economiştilor asociaţi cu Şcoala de la Chicago a atins nivelul maxim în timpului mandatului Reagan, după care a tins vertiginos către zero. În schimb, numărul economiştilot şcoliţi în stupul keynesian de la MIT sau Harvard a crescut la fel de vertiginos, în ultimele două decenii. Ups!

Unde nu-i Cahul, e vai de Kabul

Oboseala preşedinţilor naşte confuzii. Totuşi, mă întreb cum ar fi dacă am acorda cetăţenie la toţi afganii. Măcar am rezolva două probleme. Prima, nu am mai trimite armata să se lupte cu talibanii peste hotare, aşa că s-ar simplifica politica externă. A doua, PNB ar creşte brusc cu 11 miliarde de dolari, scoţând instantaneu economia din criză (ce, nu ştiaţi că Afghanistanul are creştere economică?) Şi dacă mai stau să mă gândesc, sunt convins că găsesc şi alte avantaje.

Creditul guvernamental – update

În decembrie administraţia publică a închis devreme, aşa că şi soldul creditului guvernamental a luat un mic repaos. Per total, în 2009 a crescut cu 172,1%, adică aproape de 3 ori.

Romanian job: fumătorii au furat ţinta de inflaţie

Din ciclul, „Responsabili pentru inflaţie sunt arabii, seceta, războiul din fosta Jugoslavie şi-oricine-în-afară-de BNR-şi-de-extratereştrii”, domnul Mugur Isărescu a creat în 2010 episodul „Vinovaţi de inflaţie sunt fumătorii”. Adrian Vasilescu a mers atât de departe încât a afirmat că „Nu BNR a ratat ţinta de inflaţie, ci România… [care e formată din] un popor mâncător de pâine şi fumător.”
Acest episod a fost lansat oficial, cu fursecurile de rigoare, azi, în cadrul conferinţei „Coşul de consum şi dinamica inflaţiei. Aspecte metodologice şi probleme de interpretare”. Prilej pentru noi de a mai afla câte ceva din culisele politicii monetare. Deci, ce mai e nou?

Păi, am aflat că BNR ar putea de fapt şi la urma-urmei să controleze mai strict rata inflaţiei şi să respecte ţinta prognozată, DACĂ AR VREA. Nici nu mă îndoiam că ar putea, repet, dacă ar vrea. Însă, adaugă oficialii BNR, trebuie să fim conştienţi că restrângerea expansiunii monetare ar fi dus la scăderea mai puternică a producţiei (ceea ce este fals, bineînţeles, doar creşterea economică sustenabilă nu se construieşte pe expansiunea creditului, ci pe economisiri şi acumulare de capital). Zice guvernatorul: “Aţi văzut cât de mare e PIB negativ, deci inflaţia la noi ar trebui să meargă foarte jos. (…) Este incorect să faci un asemenea trade-off. (…) Câştigi la credibilitate şi pierzi în altă parte. Este un mix pe care trebuie să-l urmăreşti. (…) E bine când stabileşti ţinta să ai de partea ta şi guvernul, şi politica fiscală.”

Pentru a pune mai tare pătura pe ţambal, oficialii BNR au afirmat că ţintirea inflaţiei oricum nu presupune atingerea unei cifre – de parcă BNR ar fi atins măcar INTERVALUL prognozat, în ultimii 3 ani!

Mă întreb când va înceta telenovela cu ţintirea inflaţiei. Cum guvernanţii au anunţat că se gândesc serios la introducerea taxei pe fast-food, parcă şi văd că iarna viitoare BNR ne va spune că a ţintit pe lângă din cauza scumpirii hambugerului. Atenţie români care vă ghiftuiţi cu mâncare rapidă: nu doar că sporiţi incidenţa bolilor cardiovasculare în scumpa noastră patrie, dar mai şi atentaţi la ţinta de inflaţie!

În realitate, responsabilitatea pentru inflaţie cade în întregime în ograda BNR. Este ceea ce învaţă orice student al economiei, că “inflaţia este oricând şi pretutindeni un fenomen monetar” – adevăr cunoscut şi pe vremea lui Columb. Tabloul preţurilor monetare nu face altceva decât să exprime puterea de cumpărare a monedei. Nivelul general al preţurilor nu exprimă altceva decât raritatea sau abundenţa banilor în raport cu celelalte bunuri. El creşte, firesc, atunci când „mulţimea banilor” (masa monetară) creşte. Aceasta este literă de lege economică. Însă iată că suntem puşi la încercare de divagaţiile (Hm, „CORE2 ajustat”?) autorităţilor monetare – oficiali care poartă aureola amăgitoare a gestionării monopolului producţiei de bani şi care, în speech-urile curente uită tot ce scrie în manuale ameţind auditoriul cu gogoşi politice deghizate sub forma ultimelor „învăţăminte din practică”.

Găsesc acest argument folosit de domnul Vasilescu – că, în esenţă, responsabilitatea monetară cade pe umerii întregii societăţi, că poporul român are moneda pe care o merită („Dacă e fumător aşa îi trebuie, să suporte inflaţia!”) – deosebit de insidios şi periculos. El tinde să cultive în rândul populaţiei sindromul Stockholm sau, cel puţin o atitudine blazată – „Nu, nu putem avea o monedă sănătoasă, fiindcă aşa suntem noi românii, avem ghinion în viaţă.”

Oamenii ar trebui să ştie că pot avea o monedă sănătoasă începând de mâine, prin eliminarea legislaţiei care îngrădeşte concurenţa monetară şi prin libera producţie (circulaţie) de monedă (eu unul, aş opta fără ezitare pentru aur sau argint). Nu avem nevoie de un minister al vrăjilor monetare, care să mediteze asupra diverselor trade-off-uri şi să scoată din pălărie soluţia potrivită – un pic de inflaţie când guvernul rămâne fără bani şi un pic de seriozitate când ne inspectează „europenii” sau „fmi-enii”. Acest slalom printre interesele politice nu este cu nimic mai “academic” decât dansul pe sârmă – deşi, recunosc, e nevoie de un talent particular pentru a obţine performanţe în oricare din cele două acţiuni. Iar existenţa unei „centuri de siguranţă” financiare nu asigură mai multă veridicitate ştiinţifică bâlciului monetar decât asigură plasa de sub sârmă reuşita echilibristicii.

Valoarea prezentă: o clarificare

Să presupunem că doi indivizi, Pic şi Poc, vor să îşi cumpere o maşină al cărei preţ de catalog este 10000 de euro. Pic, mai bogat, este dispus să achite preţul pe loc. Poc, mai sărac, alege să achiziţioneze maşina pe credit, urmând să plătească lunar timp de 10 ani rate care cumulate vor totaliza 20000 de euro. Care este costul cumpărării maşinii pentru cei doi indivizi?

Potrivit unei opinii, costul maşinii este identic – 10000 de euro. Pare logic să fie aşa din moment ce este vorba de aceeaşi maşină. Mai mult, ni se spune că pentru a afla costul corect suportat de domnul Poc (în cazul lui Pic lucrurile sunt simple) ar trebui să actualizăm plăţile efectuate de Poc – pentru că 1 euro mâine valorează mai puţin ca 1 euro astăzi; astfel, vom obţine o cifră egală cu cea plătită în prezent de Pic – evident, 10000 de euro.

Însă lucrurile nu stau aşa. În cazul lui Poc, costul cumpărării maşinii se ridică la 20000 de euro şi este compus din valoarea prezentă a maşinii plus valoarea timpului câştigat de Poc graţie împrumutului; în absenţa acestuia Poc ar fi fost nevoit să economisească timp de 10 ani înainte de a-şi permite să cumpere automobilul. Obţinând un credit bancar (adică folosind resursele economisite de alţii), Poc este scutit de această aşteptare – ceea ce nu vine gratis, bineînţeles. Dacă vrea să „ardă etapele”, Poc trebuie să plătească băncii dobândă – preţul satisfacerii dorinţei sale în prezent.

Astfel, cumpărarea maşinii presupune ca domnul Poc să îşi asume un sacrificiu de 20000 de euro. (Dacă doriţi, putem reformula şi afirma că domnii Pic şi Poc nu cumpără de fapt acelaşi lucru: în vreme ce Pic cumpără o maşină, Poc cumpără o maşină plus avantajul de a nu aştepta 10 ani. Aici lucrurile sunt oarecum – subliniez, oarecum – asemănătoare cu situaţia cumpărării unui bilet la teatru, când preţul plătit include nu doar locul pe scaun, ci şi poziţionarea acestuia faţă de scenă). Observaţi că aici nu ne interesează costul de construcţie al maşinii, pe care îl putem aproxima la 10000 de euro. Relevant este costul cumpărării maşinii de către un individ, în speţă domnul Poc, care nu îşi poate permite să achite factura pe loc, astfel încât cumpără un serviciu suplimentar: amânarea plăţii.

Putem înlocui în exemplul de mai sus automobilul cu o sticlă de bere sau cu un tronson de autostradă şi trage concluziile de rigoare.

Neînsuşirea corectă a valorii temporale a banilor poate duce la concluzii caraghioase. De pildă, se poate susţine că, din moment ce costul actualizat al sticlei de bere pe care o voi cumpăra mâine este mai mic decât costul prezent al aceleiaşi sticle de bere, este o idee bună să mai rabd de sete până mâine; dar costul actualizat al sticlei de bere pe care o pot cumpăra poimâine este şi mai mic, cel al berii cumpărate peste 10 ani este şi mai mic ş.a.m.d. Se pare că este optim să amânăm consumul de bere sine die! Sau, dacă doriţi un exemplu din alt domeniu – referindu-ne la la povara datoriei externe a României – ce ar însemna să actualizăm datoria? Ei bine, ar însemna să ştergem cu buretele cifrele din statistici ca fiind mincinoase, pentru că ceea ce contează nu este datoria nominală, ci datoria actualizată!

Cât de scumpă este autostrada Comarnic-Braşov? Am greşit calculul?

S-ar putea să trăiesc apogeul carierei de blogger din moment ce Societatea Academică din România a considerat nimerit să mă critice într-o notă de subsol din noul studiu dedicat costului autostrăzii Comarnic-Braşov. Nu se poate spune că este o manieră tocmai elegantă de a răspunde la aprecierile de care s-a bucurat domnul Sorin Ioniţă pe acest blog (aici şi aici, de exemplu). Dar cum ştiinţa nu trebuie să se bazeze pe favoruri, orice critică este binevenită, mă obligă să mă aplec de două ori asupra subiectului. Asta am şi făcut. Aşa că, economişti dumneavoastră, aşezaţi-vă comod şi ţineţi-vă bine de ceaşca de cafea sau de sticla de bere, căci ceea ce urmează este interesant.

Studiul SAR se concentrează pe lămurirea costului autostrăzii Comarnic-Braşov. Articolul meu despre acest subiect este menţionat, alături de alte două relatări din presă, ca exemplu de analiză greşită, bazată pe erori de calcul care „ar pica la examen un student de MBA”.

În esenţă, SAR afirmă că preţul pe care contribuabilii îl vor plăti pentru realizarea acestui drum nu este cel arătat în presă, ci mult mai puţin („între un sfert şi o treime”), deoarece banii vor fi plătiţi eşalonat timp de 30 de ani; costul real este valoarea actualizată a acestei sume. Eu sunt vinovat că am uitat semnificaţia calculului actuarial şi, astfel, am indus în eroare opinia publică.

Acum, sper că cititorii mei sunt mai înţelepţi. Ei vor fi priceput că scopul articolului nu este să calculeze costul real al tronsonului de autostradă (sau costul de oportunitate), ci să pună în perspectivă comparativă preţul acestuia. În acest sens, calculul actuarial este inutil. Nu pot compara valorile contractuale din SUA (plătibile imediat sau eşalonat în nu ştiu câţi ani) decât cu valorile contractuale din România. Astfel, am comparat banii cheltuiţi de guvernul României pentru 1 km de bandă pe tronsonul Bucureşti-Feteşti cu suma necesară pentru a construi în SUA 1 km de bandă; în România s-au plătit de 3,5 ori mai mult, dar sper că nimeni nu va spune că am omis să actualizez ceva!

În plus, trebuie să lămuresc un lucru. Conform sursei mele, “potrivit contractului, valoarea lucrărilor de construcţii va fi de 1,507 miliarde de euro” – valoare care nu trebuie actualizată. Chiar studiul SAR precizează că adevăratul cost se cifrează undeva „între un sfert şi o treime” din suma de 4,8 miliarde – adică apropiat de nivelul vehiculat în presă. Ei bine, comparaţia mea foloseşte, pentru România, tocmai această cifră. Care este problema atunci?

În final, îmi exprim speranţa că nu am lezat minţile prea multor economişti. Sunt gata să recunosc că am greşit la calcul, dar doar după ce economiştii SAR vor actualiza preţul milei de autostradă în SUA şi le vor spune americanilor să nu se mai lase păcăliţi de bloggeri pentru că guvernul le oferă de fapt şosele ieftine. Apoi voi actualiza şi eu costul pe km/bandă pentru Comarnic/Braşov şi voi face o nouă comparaţie.

P.S. În rest, raportul SAR este interesant. Printre altele, conţine următoarea întrebare legitimă: cât de profitabilă va fi viitoarea autostradă, de vreme ce şoferii vor avea alternativa folosirii actualului DN1?

Cine s-a născut azi? (7) – Arthur Lewis

În data de 23 ianuarie 1915 s-a născut Arthur Lewis, unul dintre căştigătorii premiului Nobel. Deşi a studiat la London School of Economics în vremea când Hayek era profesor, nu a fost influenţat deloc de acesta. Lewis se numără printre fondatorii economiei dezvoltării, adică a credinţei că în ţările sărace ştiinţa economică se aplică altfel decât în ţările bogate (nu am auzit pe nimeni să spună acelaşi lucru în legătură cu fizica, dar în economie viaţa bate filmul)

După Lewis, constrângerea iniţială fundamentală care apasă asupra unei economii înapoiate este lipsa capitalului, adică lipsa unui volum suficient de economisiri care să finanţeze proiectele de investiţii. Ceea ce este corect. Spune el : ”Problema centrală în teoria dezvoltării economice este înţelegerea procesului prin care o comunitate care anterior economisea şi investea 4-5 % din venitul naţional, se transformă într-o economie unde economisirile voluntare ajung la 12-15 % din venitul naţional, sau chiar mai mult”.

Dar de la o idee bună sare imediat la altele complet nefericite. Lewis a susţinut că ceea ce trebuie să facă ţările sărace este să se industrializeze, pentru că în acest sector productivitatea muncii este mai ridicată (ceea ce permite economisirea şi acumularea de capital). Şi deoarece creşterea exporturilor nu e o idee prea bună în cazul unei economii care exportă cacao, bine ar fi ca guvernul să practice o strategie de industrializare pentru substituirea importurilor. Această idee îl pune practic pe Lewis în aceiaşi tabără cu Raul Prebisch şi alţi marxişti celebri din lumea a treia. Lewis a oferit astfel pavăză intelectuală tuturor dictatorilor care vânturau lozinci de genul “tractoare facem şi noi în România”. În anii ’50-’60 mai ales, dar în multe ţări până în anii ’90, s-au încercat cu obstinaţie variaţii pe tema unui neo-mercantilism ce presupunea sprijinirea şi formarea unor industrii de substituire a importurilor, crearea unor capacităţi de producţie în discordanţă evidentă cu principiul liberei specializări în diviziunea internaţională a muncii, la adăpost de concurenţa străină prin intermediul unui protecţionism agresiv

Lewis nu a înţeles că nu există nimic mecanic în procesul dezvoltării. Industrializarea nu este bună în sine (la fel cum nicio afacere nu este bună în sine), ci doar dacă răspunde nevoilor pieţei. Din păcate, viziunile mecaniciste predomină în abordarea politicii economice, în ciuda deceniilor de rezultate nefaste. Susţinătorii lor au permanent o scuză: “nu sistemul a fost prost, ci implementarea lui”. Yeah, right.