O veste foarte proastă: echilibru bugetar în luna ianuarie

Ministerul de Finanţe a anunţat zilele trecute că bugetul a fost uşor excedentar în luna ianuarie, veniturile depăşind cheltuielile cu 15,3 mil. lei – un surplus de 0,03% din PIB. În opinia oficialităţilor, e o veste bună.

De fapt, este o veste foarte proastă. Încasările bugetare urmează în mod tradiţional o evoluţie descendentă pe parcursul anului. Din acest punct de vedere România are o execuţie bugetară asimetrică faţă de media statelor europene, unde veniturile bugetare tind să crească pe parcursul anului. Ba mai mult, aşa cum arătam aici, discrepanţa dintre punctul de maxim şi cel de minim al încasărilor bugetare este considerabilă, atingând şi aproape 10% din PIB pe parcurusul unui an.

România a avut deficit bugetar important şi atunci când în prima lună a anului înregistram un excedent de peste 2 miliarde de lei. Graficul de mai jos arată cum în ultimii ani deficitul bugetar ca pondere în PIB a urmat o evoluţie paralelă cu cea a soldului bugetului în luna ianuarie. Astfel, scăderea excedentului tradiţional înregistrat în ianuarie a fost urmată de accentuarea deficitului bugetar la sfârşitul anului. Cu alte cuvinte, ce a început prost s-a terminat şi mai prost. Iar în 2010 avem cel mai prost început din ultimii ani – un excedent zero. Trebuie să vă spun eu ce cred că va urma, sau vă imaginaţi şi singuri?

Pentru detalii privind cheltuielile şi veniturile care vin să întărească bănuiala mea că politica bugetară continuă să derapeze necontrolat, citiţi şi articolul lui Cristian Orgonaş.

Cine s-a născut azi? (10) – Irving Fisher

În ziua de 27 februarie 1867 s-a născut economistul american Irving Fisher, despre care Milton Friedman a spus că este „cel mai mare economist al secolului XX”. Se numără cu siguranţă printre cei mai mari pionieri ai matematizării economiei, pe urmele căruia monetariştii moderni au păşit cu multă siguranţă. A tratat economia dintr-o perspectivă mecanicistă, a văzut-o ca pe o imensă maşină – şi era atât de pasionat încât a construit un aparat complicat, cu pompe, conducte şi manete, pentru a-şi susţine ideile din teza de doctorat!

Dar Fisher nu poate fi considerat un geniu al economiei. În 1929, cu puţin timp înainte de Marea Depresiune, afirma că bursa a atins un “permanently high plateau”, lucru de care era ferm convins: el însuşi împrumutase sume mari de bani de la cumnata sa pentru a juca la bursă, bani pe care i-a pierdut în cea mai mare parte. Din această perspectivă este foarte simplu de înţeles de ce Irving Fisher a fost un susţinător înflăcărat al intervenţiei statului pentru a reflaţiona economia! Este important să amintim că celălalt “mare” economist din epocă, John Maynard Keynes, a pierdut la rândul său aproape tot ce investise la bursă, după care a susţinut că statul trebuie să scoată economia din depresiune prin deficit bugetar şi expansiune monetară!

În paranteză fie spus, simt că acesta este un moment în care merită să repet că uneori (întotdeauna?) este ineficient să ne comportăm „deontologic” şi, atunci când criticăm un economist, să ne concentrăm exclusiv de ideile acestuia; ideile respectivului economist sunt în bună măsură produsul propriilor interese şi scopuri. Nu e de mirare că cei mai mari doi economişti ai primei jumătăţi a secolului trecut „au faultat” economia de piaţă, unul solicitând socializarea monedei, celălalt – socializarea investiţiilor. Era singurul mod prin care îşi puteau recupera averea pierdută – datorită, în fond, proastei înţelegeri pe care o aveau despre funcţionarea economiei!

Irving Fisher a susţinut că fluctuaţiile economice se produc din cauza instabilităţii nivelului general al preţurilor. Nu este bine dacă economia intră în inflaţie sau deflaţie. Cel mai bine este dacă nivelul preţurilor rămâne stabil şi, a spus Fisher, banca centrală ar trebui să urmărească exact acest lucru (etalonul-aur nu este bun, pentru că – să ne amintim – funcţionarea sa imprimă o tendinţă de scădere a preţurilor). Teoriei lui Fisher i s-a ridicat practic statuie în momentul în care, acum câteva decenii, bancherii centrali şi-au asumat drept misiune fundamentală “asigurarea stabilităţii preţurilor”. Din acelaşi motiv, Fisher poate fi considerat şi principalul fondator (uitat, ce-i drept) al politicii moderne de ţintire a inflaţiei.

Această teorie reprezintă şi motivul pentru care Fisher a pierdut la bursă. El nu a înţeles că expansiunea monetară, nu creşterea preţurilor, este cauza ciclului economic. Ultima este doar un efect incomplet şi tardiv al primei – lucru înţeles şi rectificat parţial de Milton Friedman (cel mai cunoscut discipol al lui Fisher). Mai mult, politica de stabilizare a puterii de cumpărare a monedei este self-defeating, pentru că presupune creşterea continuă a ofertei de bani pentru a compensa efectul deflaţionist al creşterii economice (seculare), ceea ce distorsionează rata dobânzii şi, apoi, alocarea investiţiilor. Fisher şi-a văzut teoria “falsificată empiric” chiar în anii când susţinea că bursa nu se poate prăbuşi, pentru că atunci nivelul preţurilor a fost relativ stabil. Nici el, nici urmaşii săi monetarişti – altiminteri empirişti convinşi – nu au învăţat din această experienţă, aşa cum nu au învăţat nici din cea a Japoniei din anii 1990. (Dar, cum empiriştii neoclasici sunt inconsecvenţi prin definiţie, nu cred că le putem cere să înveţe din “experienţă”!)

Totuşi, Irving Fisher merită reţinut în galeria economiştilor importanţi. Vă ofer trei motive:

1) El a punctat (fără prea multă consistenţă, e drept) că rata dobânzii este rezultatul unui fenomen real, nu monetar. Lucrarea sa fundamentală Theory of Interest este dedicată nimănui altcuiva decât economistului austriac Eugen von Bohm-Bawerk, despre care spunea că “a realizat fundaţia pe care eu încerc să construiesc” Studenţii învaţă azi despre ipoteza Fisher: rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală plus rata anticipată a inflaţiei.

2) A fost un adversar al impozitării venitului, aratând că această practică instituie o dublă taxare a economisirii. Pe de o parte, oamenii sunt impozitaţi înainte de a-şi distribui venitul către economisiri/investiţii; pe de altă parte, ei sunt impozitaţi din nou în momentul în care investiţia efectuată aduce roade. Fisher a spus că mai bine se impozitează consumul.

3) Fisher face parte din categoria acelor economişti suficient de luminaţi pentru a realiza că “banii contează”. Fluctuaţiile economice nu sunt întâmplătoare, nici datorate vreunui motiv “real” (precum impozitarea, „supra-consumul”, speculaţiile etc.), ci cauzate de factori monetari. Inflaţia nu este determinată de scumpirea ţigărilor, ci de emisiunea excesivă de monedă – ceea ce înseamnă că BNR-iştii ar avea ceva de învăţat de la Fisher.

Ce a fost şi (mai ales) ce va fi euro?

Investitorul Dorin Ghidiu – un fel de Marc Faber sau Peter Schiff autohton, din câte am putut să-mi dau seama urmărindu-l 5 minute la Money Channel – susţine că euro va dispărea în 2015 şi se va reveni la monedele naţionale. O opinie similară şi argumentată aici. Opinii total opuse predicţiilor convenţionale, care vorbesc despre amânarea cu un an a extinderii zonei euro. Astfel, unii zic că România va adera la euro în 2015, exact când alţii spun că zona euro se va destrăma!

Bun moment pentru a reflecta asupra acestei probleme. Am analizat unificarea monetară europeană aici. Astăzi vreau să vă îndrept atenţia asupra ultimului număr din Econ Journal Watch, o revistă ştiinţifică prestigioasă care publică de obicei dissenting views. Mai ales asupra articolului lui Roland Vaubel – uber-economist german, susţinător al producţiei concurenţiale de monedă şi încadrat, în general, în tabăra Public Choice School.

Vaubel spune exact ce am spus şi eu în lucrarea indicată mai sus, dar foarte succint (7 pagini), cu mai mult talent şi cu multe referinţe. Pe scurt, naşterea euro este rezultatul unui proces politic care nu a avut nimic, dar absolut nimic, de-a face cu importanţa economică a unificării monetare: în esenţă, este concesia făcută de Germania în faţa reticenţei Franţei de a accepta reunificarea acesteia.

Vaubel arată cât se poate de concret că criteriile de aderare stabilite în Tratatul de la Maastricht au fost mai mult praf în ochii „analiştilor” şi că performanţa zonei euro în materie de stabilitate a preţurilor a fost relativ scăzută, ceea ce nu trebuie să mire pe nimeni dat fiind că politica monetară a Băncii Centrale Europene se votează, iar la vot participă nu doar Germania, ci şi Grecia.

Vaubel ne lasă în suspans în ceea ce priveşte perspectivele euro. Cred că două variante sunt deschise:
1. fie zona euro va practica o politică din ce în ce mai „iresponsabilă” (vorba lui Krugman), pentru a socializa prin inflaţie povara datoriilor din diverse state membre
2. fie această povară a datoriilor va fi atât de mare şi suficient de asimetrică pentru a justifica spargerea zonei euro – ceea ce nu înseamnă automat dispariţia euro, aşa cum zice Dorin Ghidiu. Mă gândesc că, la urma-urmei, nu e complet neverosimil ca la viitoarele alegeri din Grecia să câştige suportul poporului un populist care să arate neamului calea salvării prin naţionalism monetar!

Ce s-a întâmplat cu viteza de circulaţie a banilor în 2009?

Multă lume vorbeşte despre scăderea vitezei de circulaţie a banilor, un fenomen asociat de obicei cu crizele – moment în care toată lumea vrea să fie cât mai lichidă. Despre ce este vorba?

Viteza de circulaţie a banilor este o modalitate matematică de a reprezenta cererea de bani. Cererea de bani exprimă preferinţa oamenilor pentru lichiditate (cât din venit îl păstrează cash şi cât îl cheltuie) În moment de criză, când incertitudinea creşte, este normal ca cererea de bani să crească. Creşterea cererii de bani arată că indivizii îşi încetinesc ritmul tranzacţiilor, adică viteza banilor scade.

Fenomenul invers se întâmplă în timp de inflaţie puternică. Atunci cererea de bani scade – dacă păstrezi banii ca atare comiţi o eroare, fiindcă ei îşi pierd valoarea. Astfel, e bine ca după ce îţi primeşti salariul să-l cheltuieşti cât mai repede. Practic, viteza banilor creşte.

Dacă dorim să ne referim la viteza banilor, trebuie să vorbim despre ecuaţia schimburilor. Nu sunt un expert în “cantitativismul” economiei contemporane, dar încerc să vă supun atenţiei următoarele: viteza banilor nu poate fi determinată independent, ci doar din ecuaţia schimburilor:

M x V = P x Q,
unde M e masa monetară, V e viteza banilor, P e nivelul preturilor iar Q nivelul producţiei.

Exprimată în dinamică, ecuaţia cantitativă a banilor ne spune urmatoarele:
variatia M + variatia V = variatia P + variatia Q

Hai să punem cifrele la treabă şi să vedem ce iese. M1 a scăzut cu 13%; Preţurile (deflatorul PIB) au crescut cu 4% – aproximare personală pe baza datelor statistice oferite de BNR; PIB a scăzut cu 7%. Deci:

-13 + V = 4 – 7

De unde rezultă că V este 10, atenţie PLUS 10!

Deci, aparent viteza banilor în România a crescut în 2009, nu a scăzut! Conform statisticilor. Ceea ce este oarecum plauzibil fiindcă, să nu uităm, avem inflaţie în timp de recesiune! Când M1 scade trebuie să avem deflaţie toată ziua, nu inflaţie. Dar noi avem inflaţie. Asta arată că de fapt oamenii nu tezaurizeaza lei.

Dacă vi se pare anormal, am identificat rapid trei explicaţii posibile:
• arieratele (cu rol de pseudo-monedă) au crescut masiv, iar băncile închid ochii în faţa datoriilor neplatite; de arieratele asociate cu bugetul de stat nu mai vorbesc
• PIB real a scăzut mai mult decât în statistici
• Populaţia tezaurizează într-adevăr, însă nu lei ci valută! O parte din economie (mai ales cea subterană) este de facto euroizată. Astfel, viteza banilor scade într-adevăr, dar nu despre moneda naţională este vorba!

Deflaţia monetară a continuat în ianuarie

În ianuarie masa monetară M1 (agregatul care exprimă cel mai bine lichiditatea de pe piaţă) a scăzut cu 3,5% faţă de luna precedentă. Avem acum în economie cu aproape 13% mai puţini lei decât aveam cu un an în urmă. Este greu de spus în ce măsură această situaţie se datorează mai degrabă intenţiei decât neputinţei BNR.

Pe de o parte, BNR a fost şi rămâne conştientă că presiunile inflaţioniste pe care le-a creat prin triplarea masei monetare chinese style din ultimii ani au devenit evidente. Din acest motiv continuăm să ratăm ţintele de inflaţie una după cealaltă, chiar şi în timp de recesiune – ceea ce, să recunoaştem, îţi trebuie ceva talent să o faci! Pe de altă parte, BNR a încercat să relaxeze politica monetară şi, în absenţa reducerii rezervelor minime obligatorii şi a ratei dobânzii, deflaţia era cu siguranţă mai aspră.

Deflaţia este bună. Activele speculate intens în timpul boom-ului şi-ar fi văzut valoarea redusă drastic, o clasă întreagă de falşi întreprinzători ar fi fost decimată, iar oamenii precauţi şi cu simţul economisirii ar fi putut să-şi cumpere o garsonieră doar cu 10000 de euro. Judecaţi voi dacă ar fi fost rău sau bine. Există şi temerea că o politică laissez-faire ar fi afectat mai mult forţa de muncă. Este adevărat. Cât timp pentru a produce/vinde orice este nevoie de forţă de muncă, retezarea industriilor cancerigene (dezvoltate exclusiv pe baza creditului ieftin şi a speculaţiilor întreţinute cu acesta) ar fi disponibilizat forţă de muncă. Însă o companie cu 10 salariaţi nu poate concedia niciodată mai mult de… 10 salariaţi! Activele sale însă se pot deprecia nelimitat, adică până la zero! În prezent, sectorul privat a concediat lucrători în încercarea disperată de a-şi conserva profitul sau de a ţine sub control pierderile. La limită, unii patroni şi-au închis afacerile – disponibilizând întreaga forţă de muncă – cu scopul de a-şi conserva capitalul pentru zile mai bune Dacă criza ar fi fost liberă să-şi urmeze cursul, afacerile susţinute artificial ar fi fost scoase la mezat, am fi avut „lichidări” şi “solduri” de 75% nu doar la pantofi şi cămăşi, ci şi la apartamente, ba chiar mai mult în acest din urmă caz (pentru că piaţa imobiliară a fost mai „umflată” decât piaţa hainelor). Nu am fi văzut firme de leasing care mai mult se fac că-şi vând stocul de maşini recuperate, ci antreprenori dispuşi cu adevărat să facă rost de bani.

BNR s-a pus singură cu spatele la perete prin politica inflaţionistă care a alimentat boom-ul economic. Acum, e cam „incorect politic” să reduci oferta de bani, cu un guvern mai înglodat în datorii ca niciodată şi cu o foame enormă de bani; la fel cum este greu să împiedici scăderea masei monetare, doar dacă nu cumva vrei să rămâi definitiv paria Europei, să dai de pământ cu perspectivele adoptării euro şi să intri în istorie ca cel mai longeviv guvernator de bancă centrală şi atât.

Vlădescu, furtul guvernamental şi adevărata povară a bugetului

Într-un interviu acordat Capital, ministrul de finanţe ne sfătuieşte să stăm liniştiţi la locurile noastre pentru că din bugetul ţării se fură, eventual, puţin, adică 1% din PIB (1 miliard de euro). Cristian Orgonaş compară pe bună dreptate această declaraţie cu afirmaţia lui Radu Vasile de acum un deceniu, conform căreia „În România nu mai e nimic de furat!”

Am veşti proaste pentru domnul Vlădescu şi modul domniei sale de gândire. Dacă domnia sa susţine că, datorită faptului că veniturile bugetare nu se ridică la mai mult de 30% din PIB, se poate fura maxim 1% din PIB, atunci Niger ne-a surclasat, pentru că acolo veniturile bugetare abia ajung la 15% din PIB! Conform acestei logici, Niger este o ţară în care hoţia guvernamentală este considerabil mai redusă, aşa că ar fi civilizat să ne mutăm acolo.

Lăsând gluma la o parte şi ţinând cont de numeroasele comentarii pertinente de pe blogul lui Orgonaş, aş avea de adăugat următoarele lucruri.

Paguba nu este de doar 1% din PIB. Unu la mână, ar trebui să punem la socoteală şi lobby-ul făcut de diverşii “băieţi deştepţi” pentru a dobândi acces la resurse, adică la cei 1%! Şi astea sunt pierderi pentru economie, bani “investiţi” în obţinerea de privilegii. Aşa scrie în manualul de economie, n-avem ce să facem.

Doi la mână, ar trebui să spunem că partea „furabilă” din buget (6%) plus deficitul bugetar, cum bine observă Orgonaş, adică mult peste 10% din PIB sunt bani cheltuiţi ineficient, dislocuind cheltuieli private şi reprezentând astfel o risipă de resurse. Cheltuielile guvernamentale trebuie finanţate cumva, adică cineva trebuie deposedat de respectivele fonduri, bani care s-ar fi dus fie în consum fie în economii/investiţii. Deci, mai multe „investiţii” operate prin deficit bugetar, mai puţini bani alocaţi de către indivizi.

Apoi, ar mai trebui să punem la socoteală şi faptul că toată această activitate a guvernului diminuează stimulentele indivizilor de a munci, de a produce şi de a inova, reducând PIB faţă de PIB potenţial – adică faţă de câtă producţie s-ar fi realizat dacă povara impozitării ar fi fost mai redusă iar creditul ar fi fost disponibil pentru sectorul privat. Mai adăugaţi câteva miliarde, după gust.

Patru la mână, să nu uităm de banii cheltuiţi de indivizi pentru a atenua povara impozitării şi a birocraţiei – economia subterană pe care se tranzacţionează cu adevărat „bunurile publice”: am în vedere, de exemplu, adevăratul cost al tratamentului medical, al educaţiei, al justiţiei… al înmatriculării unui automobil etc.

Creditul guvernamental – ianuarie 2010

În luna ianuarie creditul guvernamental a crescut cu aproape 6% faţă de decembrie. “Pauza” luată în decembrie a fost datorată reducerii activităţii bugetare, aşa cum am scris la timpul potrivit.

Cine s-a născut azi?(9) – Carl Menger

În ziua de 23 februarie 1840 s-a născut economistul Carl Menger. Alături de William Jevons şi Leon Walras, dar lucrând independent de aceştia, este considerat întemeietorul curentului „marginalist” în economie. Adică părintele ştiinţei economice moderne. Contribuţiile sale sunt fundamentale:
• A distrus teoria valorii-muncă, arătând că valoarea se datorează capacităţii bunurilor de a satisface anumite nevoi umane. Astfel, munca este valoroasă tocmai fiindcă participă la realizarea bunurilor dorite de consumatori – contraopinenţii afirmau teza inversă, că bunurile sunt valoroase fiindcă sunt produse prin muncă!
• Cu acest prilej a impus principiul imputaţiei – valoarea resurselor este determinată de cererea pentru ele care, la rândul său, este determinată de cererea pentru bunurile de rang inferior; de exemplu, preţul lemnului depinde de cererea pentru lemn, care se bazează pe cererea pentru bărci şi, în ultimă instanţă, pe cererea pentru peşte. Reformulând, valoarea factorilor de producţie derivă din valoarea produselor finale, adică din cererea pentru bunurile de consum – de aceea principiul mai este cunoscut şi ca cel al „cererii derivate”. Astfel, Menger a eliberat ştiinţa economică de una din cele mai grave deficienţe, care a afectat munca economiştilor clasici (Adam Smith, David Ricardo plus marxiştii)
• A descoperit legea utilităţii marginale (de aici numele curentului de gândire), rezolvând celebrul paradox „apă-diamante” (de ce sunt diamantele mai valoroase ca apa, când de fapt nu sunt atât de utile omului?) Menger a arătat că întrebarea este prost formulată, pentru că nu bunul în sine (apa) are valoare, ci cantităţi determinate din acesta. În plus, spre deosebire de Jevons, şi-a bazat demonstraţia pe teoria subiectivă a valorii, arătând că este lipsit de sens să calculăm utilitatea agregată a „ceva”. Nu putem spune câtă utilitate „totală” are cantitatea de cărbune existentă, nici nu putem spune dacă sporirea ei altfel decât prin schimburi voluntare duce la creşterea utilităţii „agregate” a societăţii.
• Pe baza teoriei subiective a demonstrat că piaţa este întotdeauna benefică participanţilor, pentru că într-o tranzacţie fiecare renunţă la ce crede că este mai puţin important decât ce primeşte în schimb.
• A furnizat pentru prima oară o explicaţie logică pentru originea şi evoluţia banilor. Banii apar spontan, din iniţiativa privată, adică din dorinţa oamenilor de a evita dificultăţile barterului. Mai întâi anumite bunuri încep să fie utilizate ca mijloace de schimb; în timp, printr-un proces de selecţie, din toate aceste bunuri se impun doar câteva, deosebit de potrivite pentru funcţia de intermediere; mijlocul de schimb care se generalizează devine „monedă”. Explicaţia lui Menger a pulverizat astfel principala explicaţie concurentă, conform căreia moneda a fost introdusă printr-un „contract social”, eventual de către stat – explicaţie falsă empiric şi ilogică.

„Principii de economie” este o carte superbă, iar contribuţiile lui Menger sunt atât de vaste şi numeroase încât un rezumat nu poate decât să dilueze importanţa operei. Must reading.

Cum sună blogurile?

Prin intermediul Economic Logic am descoperit Codeorgan, un program care scanează paginile de internet folosind un algoritm pentru a transforma conţinutul acestora în muzică. Am fost curios să văd cum sună „Logica economică” şi am descoperit că mult mai grav şi mai meditativ decât am intenţionat vreodată. Cred că blogul lui Dan Şelaru sună mult mai bine, un soi de funky rap!

Daniel Dăianu – economist adjectiv

Alexandru Butiseacă

Cum se face că eminentul economist DD în presă ori la televizor foloseşte un limbaj tehnic, moderat, fără prea multe adjective (pentru care este foarte apreciat de mass media), iar în spaţiul academic atunci când este interpelat devine foarte vehement? Se pare că, atunci când argumentele iţi lipsesc, predilecţia pentru adjectiv triumfă.

Sigur că atunci când DD este invitat în vreo emisiune să-şi exprime opiniile, datorită lipsei de limpezime a ideilor şi limbajului tehnicizat, nu prea are din păcate audienţă. Recomand următorul experiment redactorilor de televiziune: contraziceţi-l. Vă asigur că ratingul va sări în aer odată cu schimbarea macazului:
„Politicile voastre s-ar aplica pe Marte…, din cauza voastră s-a întâmplat ce s-a întâmplat,…. am mai auzit şi la Banca Naţională astfel de voci stupide, îmi pierd timpul cu voi…, voi sunteţi în stare să predaţi macroeconomie?… Băăă, mai citiţi băăăă, că habar n-aveţi ce se întâmplă în lumea asta, staţi între patru pereţi. Băăă, voi nu aţi luat în viaţa voastră decizii, staţi între patru pereţi şi citiţi, nu aveţi copii! Sunteţi economişti de Evul Mediu!”

Probabil acea voce de la BNR este Lucian Croitoru, economist care a lucrat “între patru pereţi” pentru FMI. Deoarece “Croitoru identifică trei vinovaţi pentru producerea crizei, respectiv băncile centrale, politicienii şi reglementatorii.Intervenţiile statului în economie (măsuri keynesiste) reprezintă un “pas mare într-o direcţie greşită”, Domnia sa a explicat că recurgerea la măsuri keynesiste poate duce la pierderea încrederii, aşa cum s-a întâmplat după al doilea Război Mondial, şi la o inflaţie mai mare, ca în anii ’70.” (sursa)

Liberalism – Etatism? Dezbatere? Aş! Statul sau piaţa nu mai reprezintă o dilemă pentru DD. Balanţa remuneraţiei a înclinat în favoarea primei. Dacă sunt situaţii când statul greşeşte? Dereglementare? “Băăă, sunteţi economişti de Evul Mediu”. Fiind întrebat de DD dacă este nevoie de bancă centrală şi de politicile de supraveghere ale acesteia, un distins profesor nici nu a apucat să răspundă bine că taifunul adjectival s-a îndreptat asupră-i.

Citarea (selectivă, bineînţeles) lui Hayek se pare că este bună doar atunci când probează considerentele domniei sale. Ea este invocată pour la bonne bouche, cu morala cinicului care gândeşte: Eat dessert first, you may not live long enough to get it! Moderatorul dezbaterii Liberalism – Etatism, l-a rugat să admită că statul poate greşi prin diversele reglementări la fel cum o pot face şi forţele pieţei. Urmarea?
- “Voi nu înţelegeţi băă, riscul sistemic ….băă, piaţa e imorală”
- „Însă, domnule profesor, salvarea de la faliment a coloşilor cu picioare de lut pe spinarea contribuabililor americani cât de morală a fost?
- „Hai.. băă.. voi nu aţi luat decizii niciodată!”
- „Am luat decizii cu caracter privat”, afirmă blând un distins coleg

Ne iertati Măria-Ta că v-am pus autoritatea bruxelliană la îndoială, însa am fost dezabuzaţi de discrepanţa dintre sulimeneala amenităţii dvs. prin spaţiul media şi expectoraţiile imunde din spaţiul academic. Vă înştiinţăm că ne aşteptăm cu pioşenie anatema într-un moment în care, vorba lui Andrei Cornea, dintre vechii noştri prieteni unii tac intimidaţi, alţii susură complice.

Sper că am folosit destule adjective în replică. Nu ne rămâne decât să ne amintim ce scria vetustul, nu-i aşa, Ludwig von Mises:
“Ceea ce tratează aceşti specialişti, în lecţiile şi publicaţiile lor, nu este teoria economică, ci doctrinele diverselor grupuri de presiune. Fiind neştiutori în domeniul teoriei economice, ei nu se pot feri să cadă pradă ideologiilor acelora care urmăresc privilegii speciale pentru grupurile din care fac parte. Chiar şi specialiştii care nu pactizează explicit cu vreunul dintre grupurile de presiune şi care pretind că se menţin pe palierul unei neutralităţi superioare, îşi însuşesc inconştient tezele esenţiale ale doctrinei intervenţioniste.”

Notă adăugată de Bogdan Glăvan: Rândurile de mai sus se datorează puternicei impresii lăsate de profesorul Daniel Dăianu vineri, în Aula ASE, la prima conferinţă din cadrul dezbaterii Liberalism-Etatism

Piaţa imobiliară nu este aproape de echilibru

În acest articol am interpretat greşit opinia lui Cristian Orgonaş despre situaţia pieţei imobiliare. Îmi asum această eroare.

Există două păreri. Prima (Cristian Orgonaş) spune că preţurile pieţei imobiliare au scăzut suficient pentru că, raportul preţ imobiliar/salariu mediu este aproape identic în România şi în Germania. A doua (Niels Schnecker) spune că piaţa imobiliară este blocată deoarece tergiversarea recunoaşterii erorilor speculative din trecut împiedică ajustarea preţurilor; preţurile sunt astfel susţinute artificial prin comportamentul băncilor, care ezită să înceapă procesul de lichidare a ipotecilor putrede; într-o situaţie normală, preţurile ar trebui să mai scadă cu 60%.

În ceea ce mă priveşte susţin a doua opinie. Prima opinie are dezavantajul major că se bazează pe un principiu ce nu poate fi generalizat. Dacă nemţii cheltuiesc, de exemplu, 150 de salarii lunare pe o locuinţă nu înseamnă că este normal ca românii să facă la fel. Pentru că altminteri ar trebui să vedem ce pondere au cheltuielile cu pătrunjelul în bugetul nemţilor şi să calculăm preţul corect al pătrunjelului în România pe baza aceluiaşi raport. Deci, dacă raportul dintre preţul locuinţelor şi venitul individual este acelaşi în Germania şi în România, acest lucru nu demonstrează nimic mai mult decât că este… acelaşi. Pentru a justifica preţurile în cele două ţări avem nevoie de o teorie a preţurilor.

Vreau să vă amintesc graficul de mai jos realizat de Indeximobiliar (îmi pare rău, am pierdut link-ul exact).

După cum se poate vedea, dacă putem vorbi de un preţ „corect”, „de echilibru”, al pieţei imobiliare, atunci acesta ar fi cel dinainte de 2003. Stabilitatea sa vorbeşte aproape de la sine. Dar, dincolo de stabilitatea preţului, mai important este faptul că tocmai din 2003 a început boom-ul imobiliar hrănit prin expansiunea creditului. Datorită influenţelor monetare preţurile au crescut de 7 ori. Prin urmare, însănătoşirea pieţei imobiliare nu poate avea loc decât în momentul în care preţurile revin la trendul istoric, ceea ce înseamnă, evident, că trebuie să mai scadă consistent.

Celor care se îndoiesc de această concluzie le-aş pune următoarea întrebare: s-au modificat factorii fundamentali ai pieţei imobiliare în ultimul deceniu astfel încât să fie justificată o triplare a preţului (aşa cum sunt în prezent faţă de 2003)? Nu. Pe partea ofertei avem de-a face cu o creştere a numărului de apartamente construite şi livrate – ceea ce, dacă influenţează piaţa, o face în sens descendent nu ascendent. Pe partea cererii, numărul populaţiei şi dinamica veniturilor nu justifică preţurile din ultimii ani. Asta ne spun principiile de economie.

Nu luaţi cele de mai sus ca pe o predicţie. Reflaţionarea economiei şi programe de genul „Prima casă” au tocmai rolul de a masca factorii fundamentali, oferind suport preţurilor. Iar acest fenomen poate continua câtă vreme guvernul nu găseşte ceva mai bun de făcut cu banii sau contextul internaţional permisiv nu se modifică.

Daniel Dăianu: de la “eşecul pieţei” la eşecul dezbaterii civilizate

Vineri am participat la prima întâlnire dintr-o serie de dezbateri organizate de Societatea Română de Economie (SOREC), intitulată Liberalism – Etatism. Această întâlnire l-a avut ca actor principal pe Daniel Dăianu. Nu vreau să mă refer în detaliu asupra prelegerii în sine, am criticat ideile autorului în cartea mea şi în diverse articole pe acest blog, de exemplu aici şi aici.

În discursul său, Daniel Dăianu a reiterat o serie de argumente care îl califică drept un liberal în sensul american al termenului. Retorica şi gestica autorului au contrastat puternic cu atitudinea liberală de toleranţă, iar “open-mindedness“-ul dovedit în timpul sesiunii de Q&A a fost complet incompatibil cu filozofia open-society pe care o promovează verbal. Ca fapt divers, am remarcat că în timpul speech-ului – axat, cum era de aşteptat, pe problematica crizei actuale – ori de câte ori se referea la eşecul pieţei domnul Dăianu se apropia excesiv de microfon ridicând tonul; în schimb, când amintea erorile guvernelor manifesta o clară tendinţă de a se îndepărta de pupitru şi de a micşora volumul vocal. Nimic nu prevestea însă ce a urmat.

În faţa criticilor (formulate cu întreaga consideraţie cuvenită) care i-au fost aduse de câţiva participanţi la dezbatere, profesori la ASE şi Universitatea Româno-Americană, Daniel Dăianu a reacţionat vehement, audienţa fiind şocată de atacurile la persoană care se succedau cu viteza maximă permisă de debitul verbal al autorului, de intoleranţa faţă de cei care exprimau păreri contrare. (Exact genul de atitudine de care dau dovadă şi criticii mei anonimi, de altfel. Încep să cred că critica „fundamentalismului pieţei”, a „prizonieratului în modele abstracte”, în fine, promovarea „pragmatismului” se face cu înjurături!) Încă o dată s-a dovedit că diversitatea de idei este bine-venită doar atât timp cât părerile celui care o agită nu sunt contrazise!

Revenind la textul supus discuţiei, nu vreau să creadă cineva că mă despart total de ce susţine Daniel Dăianu. De exemplu, sunt de acord cu următoarele afirmaţii:
• Libertatea economică nu este sinonimă cu lipsa reglementării
• Avem nevoie de un compas moral
• Nu toate inovaţiile financiare sunt bune
Mă despart însă de Daniel Dăianu atunci când vine vorba să stabilim provenienţa regulilor, cine să ofere compasul moral, respectiv cine să decidă care inovaţii sunt rele.

Există în textul său următoarea frază:
„Aşa cum traficul rutier are nevoie de reguli şi semafoare pentru a proteja vieţile oamenilor, tot aşa economia de piaţă are nevoie de reglementări care să limiteze pagubele colaterale şi să sporească producţia de bunuri publice.”
Îmi permit să corectez declaraţia de mai sus. Comparaţia corectă este următoarea:
„Aşa cum traficul are nevoie de reguli şi semafoare, tot aşa acţiunile economice neîngrădite trebuie să fie încadrate în reguli.”

Când se referă la circulaţia rutieră, domnul Dăianu are în vedere faptul că în absenţa indicatoarelor şi a semafoarelor oamenii ar fi liberi să circule pe unde vor, cum vor, ceea ce ar fi evident un haos. La fel ar sta lucrurile dacă, în general, fiecare ar avea libertatea de a pune mâna pe resurse prin orice mijloace. În fond, circulaţia haotică nu este decât un caz particular de acţiune discreţionară neîngrădită – după modelul „fac ce vreau”. Iar circulaţia semaforizată nu este decât un caz particular de exercitare a libertăţii de acţiune (circulaţie) în cadrul unor reguli.

Economia de piaţă nu înseamnă dobândirea de resurse prin orice mijloace. Ea presupune libertatea de acţiune a indivizilor în cadrul drepturilor de proprietate. Respectarea drepturilor de proprietate privată este regula esenţială care trebuie respectată pentru ca interacţiunea indivizilor să se numească „piaţă”. De aceea, critica pieţei ar trebui să înceapă din acest punct. Toate criticile care pun accent pe “anarhismul” pieţei eşuează în a înţelege „ordinea” pieţei. Din păcate pentru contestatari, din fericire pentru tinerii discipoli ai economiei, o bibliotecă întreagă (ca şi common sense-ul invocat de Daniel Dăianu) susţin cele spuse de mine.