Cine s-a născut azi?(9) – Carl Menger

În ziua de 23 februarie 1840 s-a născut economistul Carl Menger. Alături de William Jevons şi Leon Walras, dar lucrând independent de aceştia, este considerat întemeietorul curentului „marginalist” în economie. Adică părintele ştiinţei economice moderne. Contribuţiile sale sunt fundamentale:
• A distrus teoria valorii-muncă, arătând că valoarea se datorează capacităţii bunurilor de a satisface anumite nevoi umane. Astfel, munca este valoroasă tocmai fiindcă participă la realizarea bunurilor dorite de consumatori – contraopinenţii afirmau teza inversă, că bunurile sunt valoroase fiindcă sunt produse prin muncă!
• Cu acest prilej a impus principiul imputaţiei – valoarea resurselor este determinată de cererea pentru ele care, la rândul său, este determinată de cererea pentru bunurile de rang inferior; de exemplu, preţul lemnului depinde de cererea pentru lemn, care se bazează pe cererea pentru bărci şi, în ultimă instanţă, pe cererea pentru peşte. Reformulând, valoarea factorilor de producţie derivă din valoarea produselor finale, adică din cererea pentru bunurile de consum – de aceea principiul mai este cunoscut şi ca cel al „cererii derivate”. Astfel, Menger a eliberat ştiinţa economică de una din cele mai grave deficienţe, care a afectat munca economiştilor clasici (Adam Smith, David Ricardo plus marxiştii)
• A descoperit legea utilităţii marginale (de aici numele curentului de gândire), rezolvând celebrul paradox „apă-diamante” (de ce sunt diamantele mai valoroase ca apa, când de fapt nu sunt atât de utile omului?) Menger a arătat că întrebarea este prost formulată, pentru că nu bunul în sine (apa) are valoare, ci cantităţi determinate din acesta. În plus, spre deosebire de Jevons, şi-a bazat demonstraţia pe teoria subiectivă a valorii, arătând că este lipsit de sens să calculăm utilitatea agregată a „ceva”. Nu putem spune câtă utilitate „totală” are cantitatea de cărbune existentă, nici nu putem spune dacă sporirea ei altfel decât prin schimburi voluntare duce la creşterea utilităţii „agregate” a societăţii.
• Pe baza teoriei subiective a demonstrat că piaţa este întotdeauna benefică participanţilor, pentru că într-o tranzacţie fiecare renunţă la ce crede că este mai puţin important decât ce primeşte în schimb.
• A furnizat pentru prima oară o explicaţie logică pentru originea şi evoluţia banilor. Banii apar spontan, din iniţiativa privată, adică din dorinţa oamenilor de a evita dificultăţile barterului. Mai întâi anumite bunuri încep să fie utilizate ca mijloace de schimb; în timp, printr-un proces de selecţie, din toate aceste bunuri se impun doar câteva, deosebit de potrivite pentru funcţia de intermediere; mijlocul de schimb care se generalizează devine „monedă”. Explicaţia lui Menger a pulverizat astfel principala explicaţie concurentă, conform căreia moneda a fost introdusă printr-un „contract social”, eventual de către stat – explicaţie falsă empiric şi ilogică.

„Principii de economie” este o carte superbă, iar contribuţiile lui Menger sunt atât de vaste şi numeroase încât un rezumat nu poate decât să dilueze importanţa operei. Must reading.

Cum sună blogurile?

Prin intermediul Economic Logic am descoperit Codeorgan, un program care scanează paginile de internet folosind un algoritm pentru a transforma conţinutul acestora în muzică. Am fost curios să văd cum sună „Logica economică” şi am descoperit că mult mai grav şi mai meditativ decât am intenţionat vreodată. Cred că blogul lui Dan Şelaru sună mult mai bine, un soi de funky rap!

Daniel Dăianu – economist adjectiv

Alexandru Butiseacă

Cum se face că eminentul economist DD în presă ori la televizor foloseşte un limbaj tehnic, moderat, fără prea multe adjective (pentru care este foarte apreciat de mass media), iar în spaţiul academic atunci când este interpelat devine foarte vehement? Se pare că, atunci când argumentele iţi lipsesc, predilecţia pentru adjectiv triumfă.

Sigur că atunci când DD este invitat în vreo emisiune să-şi exprime opiniile, datorită lipsei de limpezime a ideilor şi limbajului tehnicizat, nu prea are din păcate audienţă. Recomand următorul experiment redactorilor de televiziune: contraziceţi-l. Vă asigur că ratingul va sări în aer odată cu schimbarea macazului:
„Politicile voastre s-ar aplica pe Marte…, din cauza voastră s-a întâmplat ce s-a întâmplat,…. am mai auzit şi la Banca Naţională astfel de voci stupide, îmi pierd timpul cu voi…, voi sunteţi în stare să predaţi macroeconomie?… Băăă, mai citiţi băăăă, că habar n-aveţi ce se întâmplă în lumea asta, staţi între patru pereţi. Băăă, voi nu aţi luat în viaţa voastră decizii, staţi între patru pereţi şi citiţi, nu aveţi copii! Sunteţi economişti de Evul Mediu!”

Probabil acea voce de la BNR este Lucian Croitoru, economist care a lucrat “între patru pereţi” pentru FMI. Deoarece “Croitoru identifică trei vinovaţi pentru producerea crizei, respectiv băncile centrale, politicienii şi reglementatorii.Intervenţiile statului în economie (măsuri keynesiste) reprezintă un “pas mare într-o direcţie greşită”, Domnia sa a explicat că recurgerea la măsuri keynesiste poate duce la pierderea încrederii, aşa cum s-a întâmplat după al doilea Război Mondial, şi la o inflaţie mai mare, ca în anii ’70.” (sursa)

Liberalism – Etatism? Dezbatere? Aş! Statul sau piaţa nu mai reprezintă o dilemă pentru DD. Balanţa remuneraţiei a înclinat în favoarea primei. Dacă sunt situaţii când statul greşeşte? Dereglementare? “Băăă, sunteţi economişti de Evul Mediu”. Fiind întrebat de DD dacă este nevoie de bancă centrală şi de politicile de supraveghere ale acesteia, un distins profesor nici nu a apucat să răspundă bine că taifunul adjectival s-a îndreptat asupră-i.

Citarea (selectivă, bineînţeles) lui Hayek se pare că este bună doar atunci când probează considerentele domniei sale. Ea este invocată pour la bonne bouche, cu morala cinicului care gândeşte: Eat dessert first, you may not live long enough to get it! Moderatorul dezbaterii Liberalism – Etatism, l-a rugat să admită că statul poate greşi prin diversele reglementări la fel cum o pot face şi forţele pieţei. Urmarea?
- “Voi nu înţelegeţi băă, riscul sistemic ….băă, piaţa e imorală”
- „Însă, domnule profesor, salvarea de la faliment a coloşilor cu picioare de lut pe spinarea contribuabililor americani cât de morală a fost?
- „Hai.. băă.. voi nu aţi luat decizii niciodată!”
- „Am luat decizii cu caracter privat”, afirmă blând un distins coleg

Ne iertati Măria-Ta că v-am pus autoritatea bruxelliană la îndoială, însa am fost dezabuzaţi de discrepanţa dintre sulimeneala amenităţii dvs. prin spaţiul media şi expectoraţiile imunde din spaţiul academic. Vă înştiinţăm că ne aşteptăm cu pioşenie anatema într-un moment în care, vorba lui Andrei Cornea, dintre vechii noştri prieteni unii tac intimidaţi, alţii susură complice.

Sper că am folosit destule adjective în replică. Nu ne rămâne decât să ne amintim ce scria vetustul, nu-i aşa, Ludwig von Mises:
“Ceea ce tratează aceşti specialişti, în lecţiile şi publicaţiile lor, nu este teoria economică, ci doctrinele diverselor grupuri de presiune. Fiind neştiutori în domeniul teoriei economice, ei nu se pot feri să cadă pradă ideologiilor acelora care urmăresc privilegii speciale pentru grupurile din care fac parte. Chiar şi specialiştii care nu pactizează explicit cu vreunul dintre grupurile de presiune şi care pretind că se menţin pe palierul unei neutralităţi superioare, îşi însuşesc inconştient tezele esenţiale ale doctrinei intervenţioniste.”

Notă adăugată de Bogdan Glăvan: Rândurile de mai sus se datorează puternicei impresii lăsate de profesorul Daniel Dăianu vineri, în Aula ASE, la prima conferinţă din cadrul dezbaterii Liberalism-Etatism

Piaţa imobiliară nu este aproape de echilibru

În acest articol am interpretat greşit opinia lui Cristian Orgonaş despre situaţia pieţei imobiliare. Îmi asum această eroare.

Există două păreri. Prima (Cristian Orgonaş) spune că preţurile pieţei imobiliare au scăzut suficient pentru că, raportul preţ imobiliar/salariu mediu este aproape identic în România şi în Germania. A doua (Niels Schnecker) spune că piaţa imobiliară este blocată deoarece tergiversarea recunoaşterii erorilor speculative din trecut împiedică ajustarea preţurilor; preţurile sunt astfel susţinute artificial prin comportamentul băncilor, care ezită să înceapă procesul de lichidare a ipotecilor putrede; într-o situaţie normală, preţurile ar trebui să mai scadă cu 60%.

În ceea ce mă priveşte susţin a doua opinie. Prima opinie are dezavantajul major că se bazează pe un principiu ce nu poate fi generalizat. Dacă nemţii cheltuiesc, de exemplu, 150 de salarii lunare pe o locuinţă nu înseamnă că este normal ca românii să facă la fel. Pentru că altminteri ar trebui să vedem ce pondere au cheltuielile cu pătrunjelul în bugetul nemţilor şi să calculăm preţul corect al pătrunjelului în România pe baza aceluiaşi raport. Deci, dacă raportul dintre preţul locuinţelor şi venitul individual este acelaşi în Germania şi în România, acest lucru nu demonstrează nimic mai mult decât că este… acelaşi. Pentru a justifica preţurile în cele două ţări avem nevoie de o teorie a preţurilor.

Vreau să vă amintesc graficul de mai jos realizat de Indeximobiliar (îmi pare rău, am pierdut link-ul exact).

După cum se poate vedea, dacă putem vorbi de un preţ „corect”, „de echilibru”, al pieţei imobiliare, atunci acesta ar fi cel dinainte de 2003. Stabilitatea sa vorbeşte aproape de la sine. Dar, dincolo de stabilitatea preţului, mai important este faptul că tocmai din 2003 a început boom-ul imobiliar hrănit prin expansiunea creditului. Datorită influenţelor monetare preţurile au crescut de 7 ori. Prin urmare, însănătoşirea pieţei imobiliare nu poate avea loc decât în momentul în care preţurile revin la trendul istoric, ceea ce înseamnă, evident, că trebuie să mai scadă consistent.

Celor care se îndoiesc de această concluzie le-aş pune următoarea întrebare: s-au modificat factorii fundamentali ai pieţei imobiliare în ultimul deceniu astfel încât să fie justificată o triplare a preţului (aşa cum sunt în prezent faţă de 2003)? Nu. Pe partea ofertei avem de-a face cu o creştere a numărului de apartamente construite şi livrate – ceea ce, dacă influenţează piaţa, o face în sens descendent nu ascendent. Pe partea cererii, numărul populaţiei şi dinamica veniturilor nu justifică preţurile din ultimii ani. Asta ne spun principiile de economie.

Nu luaţi cele de mai sus ca pe o predicţie. Reflaţionarea economiei şi programe de genul „Prima casă” au tocmai rolul de a masca factorii fundamentali, oferind suport preţurilor. Iar acest fenomen poate continua câtă vreme guvernul nu găseşte ceva mai bun de făcut cu banii sau contextul internaţional permisiv nu se modifică.

Daniel Dăianu: de la “eşecul pieţei” la eşecul dezbaterii civilizate

Vineri am participat la prima întâlnire dintr-o serie de dezbateri organizate de Societatea Română de Economie (SOREC), intitulată Liberalism – Etatism. Această întâlnire l-a avut ca actor principal pe Daniel Dăianu. Nu vreau să mă refer în detaliu asupra prelegerii în sine, am criticat ideile autorului în cartea mea şi în diverse articole pe acest blog, de exemplu aici şi aici.

În discursul său, Daniel Dăianu a reiterat o serie de argumente care îl califică drept un liberal în sensul american al termenului. Retorica şi gestica autorului au contrastat puternic cu atitudinea liberală de toleranţă, iar “open-mindedness“-ul dovedit în timpul sesiunii de Q&A a fost complet incompatibil cu filozofia open-society pe care o promovează verbal. Ca fapt divers, am remarcat că în timpul speech-ului – axat, cum era de aşteptat, pe problematica crizei actuale – ori de câte ori se referea la eşecul pieţei domnul Dăianu se apropia excesiv de microfon ridicând tonul; în schimb, când amintea erorile guvernelor manifesta o clară tendinţă de a se îndepărta de pupitru şi de a micşora volumul vocal. Nimic nu prevestea însă ce a urmat.

În faţa criticilor (formulate cu întreaga consideraţie cuvenită) care i-au fost aduse de câţiva participanţi la dezbatere, profesori la ASE şi Universitatea Româno-Americană, Daniel Dăianu a reacţionat vehement, audienţa fiind şocată de atacurile la persoană care se succedau cu viteza maximă permisă de debitul verbal al autorului, de intoleranţa faţă de cei care exprimau păreri contrare. (Exact genul de atitudine de care dau dovadă şi criticii mei anonimi, de altfel. Încep să cred că critica „fundamentalismului pieţei”, a „prizonieratului în modele abstracte”, în fine, promovarea „pragmatismului” se face cu înjurături!) Încă o dată s-a dovedit că diversitatea de idei este bine-venită doar atât timp cât părerile celui care o agită nu sunt contrazise!

Revenind la textul supus discuţiei, nu vreau să creadă cineva că mă despart total de ce susţine Daniel Dăianu. De exemplu, sunt de acord cu următoarele afirmaţii:
• Libertatea economică nu este sinonimă cu lipsa reglementării
• Avem nevoie de un compas moral
• Nu toate inovaţiile financiare sunt bune
Mă despart însă de Daniel Dăianu atunci când vine vorba să stabilim provenienţa regulilor, cine să ofere compasul moral, respectiv cine să decidă care inovaţii sunt rele.

Există în textul său următoarea frază:
„Aşa cum traficul rutier are nevoie de reguli şi semafoare pentru a proteja vieţile oamenilor, tot aşa economia de piaţă are nevoie de reglementări care să limiteze pagubele colaterale şi să sporească producţia de bunuri publice.”
Îmi permit să corectez declaraţia de mai sus. Comparaţia corectă este următoarea:
„Aşa cum traficul are nevoie de reguli şi semafoare, tot aşa acţiunile economice neîngrădite trebuie să fie încadrate în reguli.”

Când se referă la circulaţia rutieră, domnul Dăianu are în vedere faptul că în absenţa indicatoarelor şi a semafoarelor oamenii ar fi liberi să circule pe unde vor, cum vor, ceea ce ar fi evident un haos. La fel ar sta lucrurile dacă, în general, fiecare ar avea libertatea de a pune mâna pe resurse prin orice mijloace. În fond, circulaţia haotică nu este decât un caz particular de acţiune discreţionară neîngrădită – după modelul „fac ce vreau”. Iar circulaţia semaforizată nu este decât un caz particular de exercitare a libertăţii de acţiune (circulaţie) în cadrul unor reguli.

Economia de piaţă nu înseamnă dobândirea de resurse prin orice mijloace. Ea presupune libertatea de acţiune a indivizilor în cadrul drepturilor de proprietate. Respectarea drepturilor de proprietate privată este regula esenţială care trebuie respectată pentru ca interacţiunea indivizilor să se numească „piaţă”. De aceea, critica pieţei ar trebui să înceapă din acest punct. Toate criticile care pun accent pe “anarhismul” pieţei eşuează în a înţelege „ordinea” pieţei. Din păcate pentru contestatari, din fericire pentru tinerii discipoli ai economiei, o bibliotecă întreagă (ca şi common sense-ul invocat de Daniel Dăianu) susţin cele spuse de mine.

Planificarea urbană, locurile de parcare şi privatizarea drumurilor

Recent, într-o şedinţă a Comisiei Tehnice de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului de pe lângă Primăria Capitalei s-a susţinut eliminarea obligativităţii dezvoltatorilor imobiliari de a asigura locuri de parcare la clădirile nou-construite, conform HCGMB nr. 66 din 2006. Vă informez că această hotărâre planifică locurile de parcare după cum urmează:
• pentru o locuinţă cu o suprafaţă de maxim 100 de mp se asigură un loc de parcare
• pentru o locuinţă cu o suprafaţă construită de peste 100 mp se asigură 2 locuri de parcare
• pentru clădirile de hoteluri şi birouri se va asigura un loc de parcare la fiecare 60 mp ai suprafeţei desfăşurate construite
• pentru clădirile care adăpostesc comerţ şi alimentaţie publică se va asigura minim un loc de parcare pentru fiecare 20 mp ai suprafeţei desfăşurate construite

Citiţi părerile arhitecţilor despre această măsură şi veţi vedea problema fundamentală a planificării centrale şi a gestionarii proprietăţii publice în toată splendoarea ei: haosul calculaţional. Cineva opinează că „Este o idee foarte green”, altcineva spune că „Nu poţi să aplici o aritmetică simplă unui oraş complicat”, iar domnul Gheorghe Pătraşcu – arhitectul şef al capitalei – opinează că “Eu nu aş modifica nimic, până nu vom şti exact pe ce drum o apucăm, până nu facem o strategie”.

Exact! O strategie ne mai lipsea, de parcă până acum s-a dat cu banul! Hotărârea 66 reflectă o strategie, problema este că în opinia unora ea este bună, în vreme ce în opinia altora ea este proastă. Planificatorul central (în cazul de faţă, Primăria) nu de strategii duce lipsă, ci de posibilitatea măsurării beneficiilor aduse de strategiile alternative. Astfel, ca şi planificatorul comunist, el orbecăie, dintr-o strategie în alta, dintr-o hotărâre în alta, în funcţie de… ei bine, balanţa preferinţelor de moment ale „specialiştilor”.

Voi relua într-o singură propoziţie ce am explicat în detaliu aici. Doar într-un regim de proprietate privată asupra resurselor preferinţele indivizilor – altminteri subiective şi ierarhizate pe o scală ordinală de valori – pot fi agregate şi cuantificate monetar, iar noi dobândim astfel capacitatea de a calcula economic; folosind preţurile pe post de busolă descoperim cea mai eficientă/rentabilă alocare a resurselor, putând astfel să dirijăm producţia spre satisfacerea preferinţelor publicului. În absenţa proprietăţii private suntem la mâna experţilor, care – un lucru e sigur! – nu de strategii duc lipsă. Le lipseşte însă posibilitatea de a afla care sunt nevoile bucureştenilor.

Privatizarea drumurilor este singura soluţie de rezolvare a problemei parcărilor. Supra-aglomerarea şi supra-exploatarea este o caracteristică a oricărei resurse publice, care aparţine tuturor şi nimănui în acelaşi timp. Nu este de mirare că trotuarele au dispărut demult iar traficul auto se desfăşoară pe artere din ce în ce mai strâmte. Rentează să parchezi aproape oriunde, pentru că „oriunde” este spaţiu public. Eu locuiesc într-o zonă în care s-a construit numeroase clădiri de birouri şi hoteluri, cu spaţii de parcare minuscule. Probabil, când s-au mutat, chiriaşii şi cumpărătorii s-au gândit: „Poate parca fiecare unde vrea” – un mod elegant de a spune „Fiecare e pe cont propriu!”

Cineva va replica poate că primăria ar trebui să intervină şi să facă „ordine”. Măsurile luate de unele primării pentru ridicarea maşinilor care încalcă regulamentul circulaţiei sunt 99% acordare de privilegii unor băieţi deştepţi şi 1% încercare naivă de a elibera drumurile. În orice caz, indiferent cum le socotim, ele nu ţin cont de interesele punctuale ale şoferilor şi ale rezidenţilor, de nevoile lor specifice, de particularităţile fiecărui drum în parte. Nu au cum să ţină cont pentru că aceste preferinţe nu pot fi cuantificate – lucru posibil doar dacă drumul devine un bun privat iar parcarea un serviciu care trebuie plătit. Altminteri, primăria face exact „ordinea” pe care o doreşte. Problema este că ordinea ei este arbitrară, diferită de ordinea în care îşi doresc indivizii să se aşeze lucrurile.

Într-un sistem de proprietate privată hotărâri ale Primăriei precum cea amintită mai sus sunt lipsite de sens. Nu avem nevoie să ne spună cineva câte locuri de parcare merităm, la fel cum nu avem nevoie de ne dicteze cineva câtă brânză să consumăm. Ne putem lua singuri, dacă socotim că este rentabil, adică dacă parcarea în locul X la ora Y este pentru noi mai importantă decât suma de bani cedată în schimb.

Cred că reforma proprietăţii în domeniul drumurilor ar trebui să se bazeze, în principal, pe împroprietărirea rezidenţilor, a celor care locuiesc de-a lungul respectivei străzi. Un potenţial dezvoltator imobiliar, care plănuieşte să se extindă în zonă, ar fi constrâns astfel să ţină cont de preferinţele locatarilor existenţi. Pentru a construi o clădire de birouri are nevoie de spaţiu. Dacă proprietarii ţin la „ideea foarte green” de protejare a mediului, atunci ei s-ar putea opune vânzării terenului necesar noii construcţii sau ar putea licita simultan cu dezvoltatorul pentru a dobândi spaţiul scos la vânzare. Categoric s-ar opune transformării drumului în parcare gratuită, ceea ce ar însemna creşterea costurilor pentru dezvoltator, care trebui să cumpere acum mai mult teren pentru a atrage chiriaşi (apropos, nu am văzut niciun mall sau hipermarket care să nu ofere parcare clienţilor, însă exemple de clădiri de birouri fără parcare sunt cu duiumul; asta ar trebui să ridice nişte întrebări). Prin mecanismul pieţei costurile pe care le implică ridicarea unei construcţii sau traficul rutier ar fi internalizate, ceea ce ar descuraja într-o anumită măsură atât dezvoltatorii cât şi şoferii.

În final, am avea atât de multă poluare, atât de multe birouri şi atât de multe locuri de parcare cât doresc oamenii. În fond, despre asta e vorba, nu, sau mă înşel?

P.S. Am mai explicat importanţa privatizării drumurilor în următoarele articole:
• Cazul Andrei Gheorghe – o interpretare liberală a circulaţiei rutiere
• Deszăpezirea – drumuri publice vs. drumuri private
• Hocus-pocus cu limita de viteză
• North-Oaks – oraşul cu drumuri private
• Fără reguli pe drumurile publice?

Un sfert din români nu vrea să plătească impozite

Potrivit unui sondaj CURS, un sfert dintre români spun că nu ar trebui să plătească impozite la stat, în timp ce două treimi cred că valoarea taxelor n-ar trebui să depăşească 10% din venitul lunar.

Cred că dacă tot iubim democraţia atât de mult, ar trebui să supunem unui referendum numărul şi nivelul impozitării. Alte principii fiscale mai sănătoase ar include:
• obligarea guvernului de a nu derula deficit bugetar timp de doi ani consecutiv
• menţinerea unei datorii publice sub 5% din PIB
• interzicerea introducerii oricărui nou impozit fără validarea

Dacă mai aveţi şi alte principii care să asigure funcţionarea unui stat minimal, din punct de vedere fiscal-bugetar, vă rog să le precizaţi.