Creditele neperformante – România în context european

Mi-a atras atenţia acest grafic, inclus în lucrarea „Evoluţia calităţii portofoliului de credite al băncilor” prezentată de Rodica Popa în cadrul seminarului BNR „Evaluări sectoriale privind stabilitatea financiară”.

De ce are România o pondere atât de mare a creditelor neperformante? Conform tuturor statisticilor BNR, sistemul bancar din România este bine capitalizat, are o rată a solvabilităţii peste media din regiune şi, de asemenea, este relativ puţin îndatorat. Bineînţeles, una nu are neapărat legătură cu cealaltă, dar totuşi e interesant cum un sistem bancar relativ puţin sofisticat reuşeşte să fie campion la acordarea de credite proaste.

Parodia impozitării proporţionale în România

Cristian Orgonaş ne oferă această excelentă situaţie a distribuţiei poverii fiscale între contribuabili.

După cum se poate observa, mai puţin de 1% din români plătesc aproape 10% din impozitele încasate de stat. Cum aşa? Deoarece cota unică de impozitare este în realitate un sistem de impozitare progresivă (aşa cum bine explică şi Cristian Păun), iar persoanele care câştigă mai mult plătesc mai mult impozit: 16% din 4000 de lei nu este totuna cu 16% din 1000 de lei. Aşa că 43 000 de români plătesc de două ori mai mult la buget decât 2 425 000 de alţi români, ceea ce înseamnă că indivizii cu cele mai mari venituri plătesc în medie de 56 de ori mai mult decât indivizii cu cele mai mici venituri.

Ar mai trebui adăugat că aceşti români bogaţi nu au mai mulţi copii decât românii săraci, probabil nu merg cu transportul în comun şi nici nu prea folosesc spitalele publice. Vreau să spun că ei beneficiază de bunuri publice într-o măsură considerabil mai mică decât românul cu venituri scăzute. Aşadar, unei inegalităţi extreme a contribuţiilor îi corespunde o inegalitate contrară a beneficiilor. Că aşa e în tenis.

În rest, mi se pare că distribuţia veniturilor este oarecum normală, cu o sensibilă cocoaşă în partea de jos a veniturilor, dar fără o polarizare socială stridentă. Românii care câştigă peste 60000 de lei brut anual – hai să spunem românii bogaţi – reprezintă doar 3% din populaţie. Ei plătesc un sfert din impozitele intrate în visteria statului. Dacă nici aceasta nu este „economie socială de piaţă”, atunci zău că nu vreau să ştiu ce este acela „stat al bunăstării”!

Strauss-Kahn şi implicaţiile etice ale hazardului moral

Acum două articole v-am povestit despre conferinţa lui Dominique Strauss-Kahn de la ASE. Am încheiat relatându-vă întrebarea cheie pusă de Radu Muşetescu – dacă fumatul este nociv dar eu ştiu că doctorul (FMI) mă va salva de fiecare dată când mă îmbolnăvesc, ce stimulent voi avea să renunţ vreodată la fumat?

Directorul FMI a părut provocat de această întrebare mai mult decât de oricare alta şi a vorbit mult pe seama comparaţiei FMI-doctor. În final, răspunsul său a fost că există o problemă etică asociată externalităţilor, inclusiv în acest caz: fumatul dăunează nu doar sănătăţii fumătorului, ci şi sănătăţii celor din jur. (Cred că de asta ne încurajează să mai aşteptăm un an-doi după 2015 până să intrăm în zona euro, pentru că dacă EMU mai acceptă mulţi fumători precum Grecia, atunci se vor îmbolnăvi cu toţii iar moneda unică va sucomba garantat.) Astfel, Kahn a insinuat că soluţia la problema hazardului moral inerent activităţii de bail-out derulată de FMI este responsabilizarea statelor risipitoare; fumătorul nu este singur pe lume, el riscă să-i contamineze şi pe cei din jur, să-i fie ruşine!

Din păcate, răspunsul lui Kahn nu abordează adecvat problema etică. Este adevărat că externalităţile au implicaţii etice. Bunăoară, dacă eu profit de faptul că terenul vecinului nu este îngrădit şi îmi aduc oile la păscut pe respectiva proprietate, prilej cu care se produc anumite stricăciuni, comportamentul meu (de free-rider) este susceptibil de o evaluare morală. S-ar putea spune că acţiunea mea este imorală, chiar antisocială. Soluţia perfectă ar fi educarea mea şi conştientizarea importanţei proprietăţii private.

Problema hazardului moral este însă radical diferită de problema externalităţilor exemplificată mai devreme. În opinia lui Kahn, statele nu sunt decât simpli free-rideri – profitând de rolul de lender of last resort al FMI şi fiind astfel tentate să se supra-îndatoreze – exact ca cel care îşi duce oile la păscut pe terenul altora sau ca fumătorul neinteresat de sănătatea celor din jur. În realitate, ele sunt un pic mai mult decât atât. Aşa cum a observat foarte inteligent colegul meu Octavian Jora, comparaţia corectă aici nu e cu un fumător, ci cu un fumător care fumează cu plămânii altuia. De ce cad pradă guvernele populismului, deficitelor bugetare şi datoriei publice? Pentru că ştiu că pot oricând socializa povara datoriei, fie prin impozite fie prin inflaţie. Deci, statul nu este un free-rider ca oricare altul, este un free-rider împotriva căruia nu te poţi ridica (aşa cum, de pildă, poţi ridica un gard în calea oilor). Din acest punct de vedere, statul nu este free-rider deloc. Mai degrabă (vedeţi şi Mancur Olson) este un hoţ . Deoarece cheltuielile sale sunt finanţate obligatoriu prin impozitare, ce motiv ar avea să le ţină în frâu?!

Hazardul moral asociat problemei principal-agent poate suporta un verdict moral precum cel propovăduit de Kahn: nu este frumos să profiţi de cel care te patronează. Cam aşa stau lucrurile într-o companie, în relaţia acţionari-manager (exemplu: directorii de bănci care îşi acordă bonusuri nesimţite). Însă relaţia contribuabil-guvern este surprinsă imperfect de problema principal-agent; contribuabilii sunt captivi guvernului, pentru că sunt obligaţi să plătească impozite indiferent de câte autostrăzi li se oferă, sunt obligaţi să plătească CAS indiferent de faptul că la pensie vor recupera doar jumătate din cotizaţia vărsată (nici vorbă de vreun randament). Dat fiind că ei nu au de ales, nici guvernul nu are de ales… să se poarte „frumos”.

Astfel, rezolvarea găsită de directorul FMI la problema hazardului moral e puerilă. În vreme ce cultivarea valorilor morale (altruismul) poate stârpi problema externalităţilor, fiind astfel o metodă excelentă de asigurare a trăiniciei capitalismului, oricât de multe predici li s-ar ţine birocraţilor guvernamentali ei nu vor înceta niciodată să facă ceea ce au făcut dintotdeauna: să trăiască din munca (impozitele) celorlalţi.

Bordo şi Eichengreen: după decenii de intervenţionism monetar crizele sunt mai frecvente

Cei mai cunoscuţi istorici ai economiei, Michael Bordo şi Barry Eichengreen au scris un studiu, Is the Crisis Problem Growing More Severe?, care confirmă ceea ce au descoperit şi alţii şi am comentat pe acest blog. Anume că naţionalizarea banilor şi a creditului, socializarea pierderilor şi politica anti-ciclică nu au avut niciun efect în ceea ce priveşte prevenirea crizelor. Reproduc din lucrarea menţionată:

1) Incidenţa crizelor este aproape dublă (în ultimele decenii) faţă de perioada 1945-1971. Cifra comparabilă pentru 1880-1913 reprezintă o treime din frecvenţa actuală a crizelor.
2) Problema duratei este diferită de cea a frecvenţei şi nu se poate spune că s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte durata crizelor pe parcursul perioadei analizate
3) Celălalt aspect este profunzimea crizei… Pierderile de producţie cauzate de crizele bancare reprezintă astăzi 75%-80% din ce se înregistra între 1880 şi 1913. Doar crizele gemene (monetară + bancară) au devenit mai severe, iar diferenţa este redusă.

Autorii mai remarcă un alt fapt interesant, anume creşterea volatilităţii fluxurilor de capital: crizele moderne sunt urmate de ajustarea violentă a contului curent, care trece de pe deficit pe suplus într-un singur an, în vreme ce în secolul al XIX-lea ajustarea era mai lentă, deci costul crizelor mai mic.

Şi acum o concluzie interesantă, menţionată devreme în text: Concluzia este că mixul mobilitatea capitalului + democratizarea, iar nu mobilitatea capitalului în sine, a subminat credibilitatea sistemelor monetare. Cred că e destul de clar.

Reflecţii după conferinţa lui Strauss-Kahn

Azi dimineaţă am participat la conferinţa directorului FMI la ASE. Prelegerea, întrebările adresate din sală şi răspunsurile oferite au abordat destule chestiuni, suficient de interesante pentru a vorbi despre ele o săptămână de aici încolo. Pentru început, vă voi spune doar că Strauss-Kahn a identificat cauza principală a crizei actuale în dereglementarea sectorului financiar din ultimele decenii. Si a adăugat, logic, că avem nevoie de reglementări noi, accentuând în subsidiar că procesul de reglementare decurge foarte lent şi anevoios. La un moment dat, a spus că FMI nu a anticipat criza actuală, ba chiar că izbucnirea ei într-un stat dezvoltat (SUA) a fost o supriză pentru toată lumea – care, eventual, gândea că probabilitatea producerii unor turbulenţe este mai mare pe la „periferie”.

Acum, nu poţi să nu stai o clipă şi să te gândeşti: bine-bine, reglementarea e soluţia, dar dacă reglementatorii nu au putut anticipa criza (de fapt, nu au anticipat nicio criză, niciodată, dar asta e altă poveste), atunci ce motiv am eu să cred că reglementările pe care le compun ei acum vor împiedica apariţia crizei viitoare? Ştiţi cum se spune, generals are fighting the last war! Aţi ghicit: niciunul.

De fapt, eşecul FMI şi al altor organisme publice de a preveni criza arată că acestea nu deţin o teorie a crizei. Iar dacă nu deţin o teorie a crizei înseamnă că nu pot formula un tratament, cu atât mai puţin o modalitate de prevenire a crizei. La fel cum un doctor care nu înţelege boala pacientului nu are cum să-i prescrie o reţetă de însănătoşire.

Glumesc, evident. „Eşecum FMI de a preveni criza”?! He-he, FMI este o parte a problemei, este la originea crizei, alături de alţi factori despre care am vorbit pe acest blog. Radu Muşetescu – fostul meu coleg de facultate, astăzi cadru didactic ca şi mine – a preluat cu abilitate metafora doctorului şi l-a întrebat pe Strauss-Kahn, stârnind o rumoare ironică în sală: „Dacă fumatul dăunează sănătăţii, dar eu ştiu că doctorul mă pune pe picioare de fiecare dată când mă îmbolnăvesc, ce motiv am să renunţ la fumat?!”

Despre răspuns şi alte poveşti, în curând.

BNR – ce faci cu dobânda noastră?

M-am gândit să încep cu această întrebare parafrazând imperfect titlul cărţii lui M. Rothbard „Ce le-a făcut statul banilor noştri?” Totuşi, rata dobânzii este în esenţă un fenomen social; ea izvărăşte din preferinţa indivizilor pentru prezent, din preţul pe care ei îl pun “aşteptării” sau amânării consumului. Nimeni nu este dispus să renunţe la 1 leu pe care îl are astăzi; dar dacă ni se oferă un preţ acceptabil, adică o dobândă, atunci putem decide să ne amânăm cheltuielile pentru o vreme.

Este important de înţeles că rata dobânzii nu este un fenomen monetar. Dobânda există independent de contextul monetar. Dacă mâine ne-am trezi fără bani, economisirea-investirea respectiv relaţiile de creditare tot ar exista. E drept, apariţia monedei a facilitat mult dezvoltarea pieţei creditului, însă la fel de mult a facilitat extinderea diviziunii muncii în general. Poate e inutil să accentuez acest lucru, însă mi se pare că atât de mulţi oameni echivalează dobânda cu preţul banilor încât trebuie spus clar şi limpede: dobânda este un fenomen real, nu monetar.

În sistemul monetar-financiar actual – bazat pe monedă discreţionară şi monopol asupra producţiei de bani – rata dobânzii este manipulată permanent prin politica monetară. Atunci când autorităţile cred că creditul este prea scump, ele decretează ieftinirea dobânzii. Aşa s-a întâmplat şi astăzi, când BNR a redus rata dobânzii de politică monetară la 6,5%. Motivul? Ea crede că dobânzile la depozite şi credite sunt prea ridicate. Mai exact, aşa cum Mugur Isărescu a precizat în mod repetat, rata dobânzii la depozite ar trebui să fie doar cu 1% peste rata inflaţiei.

Ceea ce ridică două mari probleme. În primul rând, este în întregime justificat să reacţionăm la aserţiunea de mai sus cu un simplu What? De unde până unde o rată reală a dobânzii de 1% este considerată normală? Poate că eu nu am citit suficient sau poate că domnul guvernator este un prea talentat ghicitor (deşi maniera în care a ratat ţinta de inflaţie în ultimii ani nu prea ne îndeamnă să credem aşa ceva). În orice caz, am aştepta de la guvernatorul BNR să ne spună şi de ce rata reală a dobânzii trebuie să fie fix 1%. În absenţa acestei motivări, cred că e bine să vă înştiinţez în legătură cu maniera în care mi-a explicat acum câţiva ani un membru al CA al BNR, la un curs de politică monetară, factorii care stau la baza modificării acestei politici: a ridicat din umeri. Imaginaţi-că că această persoană vota scăderea/creşterea ratei dobânzii!

În al doilea rând, nu pot trece cu vederea că Mugur Isărescu este inconsecvent, lucru pe care l-am explicat aici. Nu mai demult de acum câţiva ani rata dobânzii era cu aproape 10% peste rata inflaţiei, iar de la BNR nimeni nu ţinea cursuri despre rata corectă a dobânzii.

În al treilea rând, când vorbeşte de rata inflaţiei guvernatorul se referă la IPC. Însă IPC este doar o medie, o estimare a creşterii preţurilor, complet ridicolă pentru mulţi români. Eu unul nu am impresia că scăderea puterii de cumpărare a leului este de doar 3,5% (ţinta de inflaţie pe anul în curs), nici măcar 4,5% (ţinta plus marja de eroare), ci mai mult. Aşa că dacă băncile ajung să îmi remunereze economiile cu o rată a dobânzii de 4,5%-5,5% le voi spune simplu „Adio!” Adevărul este că chiar şi o rată a dobânzii de 6% este real-negativă pentru foarte multă lume, mai ales (cred) pentru românii care locuiesc în mediul urban, plătesc întreţinere, merg cu maşina şi se aprovizionează cu brânză-lapte-carne-ouă de la hipermarket, nu de la animalele din gospodăria proprie (din balcon, eventual).

Aş mai putea adăuga multe. Bunăoară, cine poate crede că rata dobânzii la leu poate să fie egală cu rata dobânzii la euro (guvernul risk-free Boc s-a împrumutat recent cu 5%)? Dar poate că nu e bine să insist. Cu cât BNR pompează mai mulţi bani şi scade mai mult rata dobânzii, cu atât eu câştig mai mult la bursă. Leii pe care îi adaugă la masa monetară sunt lei adăugaţi la valoarea portofoliului pe care îl deţin. Cu cât expansiunea creditului este mai mare, cu atât omul de rând este expropriat prin inflaţie, cu atât eu câştig. Banii emişi de BNR ajung în buzunarele pensionarilor sau ale minerilor prea târziu, abia după ce eu îmi voi fi marcat câştigul. Creditul bancar ieftin va genera două consecinţe: pe de o parte, unii vor trăi cu impresia că devin stăpâni pe vreo maşină de spălat, televizor sau locuinţă (până când vor creşte ratele); pe de altă parte unii chiar se îmbogăţesc fără să mişte un deget, în virtutea faptului că inflaţia e în favoarea lor. Cei care „produc” sunt impozitaţi, cei care „deţin” sunt avantajaţi. Go ahead.

Încă un keynesian necivilizat

Ieri v-am povestit despre lipsa de bune maniere a majorităţii keynesienilor cu care m-am intersectat. Încă un exemplu: Bradford Delong îl face psihopat pe Mario Rizzo, pur şi simplu pentru că modul în care acesta din urmă explică de ce acordă bacşiş taximetriştilor nu este pe placul său.

Acesta este articolul lui Rizzo (profesor la New York University). Aici este reacţia primitivă a unui profesor la Berkeley.

Logica economică la RoBlogfest

Ca de obicei, aflu cele mai interesante veşti abia după expirarea lor. Acest blog a fost nominalizat la RoBlogfest – nu ştiu de către cine – şi s-a clasat în final pe locul 2 – nu ştiu cum. Blogurile participante au fost separate în trei categorii: Personal si Infotainment; Profesional; Comunicare si Social Media. Logica economică a fost înclus la categoria Profesional, secţiunea Blog despre business, unde ierarhizarea nu s-a făcut după voturile primite din partea publicului, ci în funcţie de notele acordate de un juriu (întregul clasament aici).

Mărturisesc că nu cunosc alte detalii, nici despre competiţie nici despre juriu. Bunăoară, habar n-am de ce alte bloguri de specialitate, precum cele scrise de Cristian Orgonaş, Dan Popa sau Radu Zilişteanu nu au intrat în competiţie. Dacă cineva mă poate lămuri în acest sens…

Nu-mi rămâne decât să mulţumesc, în ceasul al 14-lea (acum că s-a dat ora înainte), celor cărora le-a plăcut acest blog atât de mult încât mi-au oferit ocazia de a scrie rândurile de mai sus.

Robert Murphy contra un economist de la Richmond Fed

Înregistrare video a dezbaterii care i-a avut ca principali protagonişti pe Robert Murphy – unul dintre cei mai vocali membrii ai Şcolii Austriece de economie – şi un economist de la Richmond Fed. Discuţia pe tema “Did the Fed avert a 2nd Great Depression?” a fost organizată de Federalist Society la Campbell Law School.

Profit de ocazie pentru a vă transmite o amintire. Bob era ceva mai tânăr când l-am cunoscut, dar chiar şi atunci prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost cea că mă confrunt cu un adevărat gentlemen (l-am contrazis destul de aprig, imediat ce ne-am aflat aceeaşi încăpere, însă nu s-a supărat deloc). Nu pot spune acelaşi lucru despre economiştii keynesieni pe care i-am cunoscut. Poate că nu am cunoscut suficienţi.

Cântarea drepturilor omului

Mulţumesc Filip, pentru ştirea asta. I’m speechless.

The European Union Agency for Fundamental Rights (FRA) intends to launch a negotiated procedure for the creation and implementation of an artistic concept for the presentation of the EU Charter of Fundamental Rights in Poems.

This “Charter in Poems” (working title) should be composed in English (literary language). The piece will then be performed at the Fundamental Rights Conference 2010, to take place in Brussels on 7 December. This performance should be approximately 80 minutes in length, and should be supported by multimedia elements and/or other artistic performances (dance, music, etc.). It should be a group performance that reflects the diversity of the EU. The performance itself need not be limited to just English, and indeed is encouraged to include other official languages of the EU.

O escadrilă second-hand cât o autostradă nou-nouţă. Facem un referendum?

În caz că nu v-aţi plictisit de subiect, ţin să vă amintec că cele 24 de avioane second-hand pe care România le va cumpăra costă 1,3 miliarde dolari. Tronsonul Comarnic-Braşov costă 1,5 miliarde euro (dobânzile şi întreţinerea triplează acest preţ în contract), o valoare peste ceea ce se plăteşte pe plan mondial, aşa cum am argumentat aici. O estimare putin (doar puţin) mai realistă a cheltuielilor necesare construcţiei drumului arată că România sacrifică o autostradă pentru o mini-flotă aeriană.

Se pare că guvernul intenţionează să mai aloce până la 4 miliarde de dolari pentru cumpărarea de avioane. Astfel că putem să ne luăm liniştiţi adio de la o autostradă Transilvania – cost iniţial estimat de 2,2 miliarde euro, cost ridicat ulterior la 7 miliarde, cost real probabil undeva la mijloc; scuzaţi aproximările neacademice!

Care este scopul înarmării? Creşterea prestigiului şi puterii statului. Spre deosebire de scopul autostrăzilor, care este dezvoltarea capacităţii de transport şi creşterea eficienţei economice în general. Înţeleg că mulţi echivalează cele două lucruri, care sunt de fapt total opuse. Economia funcţionează pe baza preferinţelor fiecăruia dintre noi. Cheltuielile publice, în special cele pentru înarmare, funcţionează pe baza cumetriei, pardon, „alianţelor strategice”. Dacă s-ar organiza un referendum pentru a testa opinia poporului în legătură cu modul în care ar trebui cheltuite sumele de mai sus, cred că înarmarea ar fi respinsă categoric.

Lăsând la o parte aluziile şi comparaţiile mai mult sau mai puţin forţate, mi se pare o totală risipă cumpărarea de avioane militare. La fel de utilă precum ridicarea de piramide în mijlocul Bărăganului. Apărarea naţională – un bun public, zic unii – este regizată de câteva persoane. Nimeni nu are dreptul să primească vreo justificare pentru modul în care este furnizat acest bun public, pentru că e vorba de “decizii politice”, mai presus de nivelul intelectual al muritorului de rând.

Dacă vrem să ne simţim mai în siguranţă, atunci statul trebuie slăbit, nu întărit. Războaiele sunt duse de state împotriva statelor. Un guvern nu poate lupta împotriva populaţiei, ci doar împotriva altui guvern. Deocamdată nu mi se pare că statul român ar fi ameninţat de cineva. Dar pentru orice eventualitate, cred că prin desfiinţarea armatei, descentralizarea teritorială şi scăderea drastică a capacităţii de impozitare am reuşi să ne asigurăm şi mai bine pacea. Şi mai ieftin.

România merge pe drumul către un deficit bugetar de 12% din PIB

Luna trecută avertizam că execuţia bugetului de stat este foarte proastă comparativ cu anii precedenţi. Pentru prima oară după 2005 aveam echilibru bugetar, adică cheltuieli egale cu veniturile; în anii precedenţi luna ianuarie s-a încheiat întotdeauna cu un excedent semnificativ (1,3 miliarde lei anul trecut).

Retrospectiv, pesimismul manifestat atunci a fost perfect justificat. Ieri Ministerul de Finanţe a dat în sfârşit publicităţii datele pe primele două luni ale anului, iar echilibrul bugetar s-a transformat în deficit, ba chiar în cel mai consistent deficit înregistrat în ultimii ani: 5,8 miliarde lei sau 1,1% din PIB. Deficitul rezultă din faptul că veniturile au scăzut cu 3% iar cheltuielile au crescut cu 5,8% faţă de anul trecut!

O ultimă comparaţie. La sfărşitul lunii februarie 2009 deficitul bugetar reprezenta 9% din deficitul pe care bugetul avea să îl înregistreze la sfârşitul anului. Dacă nimic nu se schimbă (dacă proporţiile se păstrează), atunci la sfârşitul anului 2010 statul va avea un deficit de 12% din PIB. Grecia here we come. Sau poate că se va schimba ceva.