În China s-a lansat programul „Doar două case”

Astăzi autorităţile de la Beijing au interzis populaţiei să deţină mai mult de două case. Din câte înţeleg restricţia se aplică locuitorilor Beijing-ului, la nivelul întregii ţări existând o altă restricţie – interzicerea creditelor ipotecare pentru a treia casă.

Guvernul speră ca prin aceste măsuri să potolească boom-ul. Desigur, dacă insistă suficient de mult cu măsuri administrative pot termina boom-ul imobiliar. De exemplu, pot decreta că începând de mâine locuinţele cumpărate nu vor putea fi revândute decât peste 50 de ani. Sau pot stabili un impozit de 100% la revânzarea casei. Dar ce au de-a face aceste măsuri cu boom-ul… general? Fix nimic.

Piaţa imobiliară este doar un debuşeu pentru cheltuirea banilor. Ferecarea ei prin interdicţii va dirija (ca o consecinţă neintenţionată) fluxul de credit ieftin pe alte canale de dispersie în economie. Important este că veniturile nominale ale chinezilor cresc proporţional cu masa monetară. Dacă ei nu vor putea cheltui banii pe locuinţe, îi vor cheltui pe maşini. Dacă nu îi vor putea cheltui pe maşini îi vor cheltuie pe excursii la Paris. Boom-ul imobiliar nu este decât o expresie a subvenţionării investiţiilor prin scăderea artificială a ratei dobânzii şi expansiunea creditului. Una din multiplele expresii posibile.

La limită, guvernul chinez poate încerca să potolească inflaţia prin îngheţarea tuturor preţurilor. Aceasta nu va elimina distorsionarea economiei. Doar va adăuga distorsiunilor induse monetar noile distorsiuni induse prin măsuri administrative.

Deficit bugetar compromis?

După primul trimestru deficitul bugetar este de circa 8,2 miliarde lei, în vreme ce anul trecut se cifra la 7,9 miliarde lei. Deci anul acesta este mai mare cu 3,7%. Conform datelor provizorii, reprezintă 1,5% din PIB.

Anul trecut deficitul realizat pe primul trimestru a reprezentat cam o cincime din deficitul total la sfârşitul anului. Nu ştiu în ce măsură este rezonabil să presupunem că la sfârşitul lui 2010 vom avea 1,5 x 5 = 7,5% din PIB deficit bugetar, dar în condiţiile în care FMI se gândeşte să modifice prognoza creşterii PIB la 0% (după ce au mai redus-o o dată de la 1,3 la 0,8), cifra pare verosimilă.

În fond, în ciuda pretenţiilor că suntem cu deficitul conform planului, planul se schimbă pe lună ce trece, în rău, astfel încât este ridicol să aplaudăm cifrele anunţate de guvern. Nu mai pun la socoteală faptul că cifrele respectivă reflectă o metodologie particulară de calcul, care nu se referă la valoarea angajamentelor guvernului, ci la cuantumul cheltuielilor efective (mare parte din economiile realizate în ultima vreme sunt dificil de susţinut – neplata salariilor, amânarea rambursării TVA s.a.)

Grecia aşteaptă OK-ul Germaniei pentru a intra de facto în faliment

Trebuie să recunosc că lucrurile s-au precipitat iar bust-ul pieţei datoriei publice s-a produs mai rapid decât mă aşteptam. Am apucat să renunţ la 3 sferturi din portofoliul pe care îl aveam la BVB în urmă cu o săptămână, prea târziu totuşi, abia la două zile după scandalul Goldman Sachs, când profitul se subţiase considerabil. Azi dimineaţă am renunţat şi la restul acţiunilor.

De fapt, am mizat pe faptul că eurocraţia va acţiona mai rapid decât a făcut-o (dar când a fost statul eficient?!) şi în acest fel va prelungi boom-ul bursier şi agonia economiei. Nu s-a întâmplat, iar acum am mari îndoieli ca lucrurile se vor opri aici. Am intrat într-un vârtej periculos.

Directorul FMI a cerut azi Germaniei să aprobe un plan internaţional de ajutor pentru grecia în valoare de 120 miliarde euro. Aşa da, vorbim în sfârşit de o cifră mai rezonabilă, aşa cum ne-a indicat Simon Johnson cu ceva timp în urmă – tradus de mine aici. În ultimele săptămâni, zile, chiar ore, am asistat la o escaladare fascinantă a bail-out-ului, de la c\teva miliarde de euro la 45, apoi 60 şi în sfârşit 120 de miliarde. Pentru birocraţia europeană miza este uriaşă. Grecia nu avea cum să-şi refinanţeze datoria la costurile imense (randamentul obligaţiunilor a atins 26%!), de aceea Strauss-Kahn a mai spus că Grecia trebuie izolată de piaţa internaţională. (Ceea ce bursa de la Atena a şi făcut azi, când a interzis short-selling-ul până la vară.) Practic, dacă planul FMI e aprobat, Grecia va fi anesteziată şi trecută total pe perfuzii cu bani europeni – ceea ce înseamnă recunoaşterea imposibilităţii funcţionării normale a finanţelor publice de la Atena, adică falimentul de facto.

Problema este că deja degringolada a avansat considerabil. Acum, pentru a fi eficienţi (pe termen scurt, desigur), eurobirocraţii trebuie să vină cu un plan de salvare şi pentru restul grupului PIIGS. Asta înseamnă, după o estimare, că restul zonei euro ar trebui să suporte un ajutor echivalent cu 8% din PIB pentru a preîntâmpina falimentul Portugaliei, al Irlandei şi al Spaniei Portugalia şi Spania a fost downgradate în ultimele ore. Cazul Portugaliei era hilar, oricum. Portugalia trebuia să cotizeze la susţinerea Greciei împrumutând guvernului elen bani la o dobândă considerabil mai mică decât cea sub care se poate împrumuta ea însăşi! Aşa că este clar că întreg sectorul mediteranean al eurozone are nevoie de susţinere financiară. Ceea ce pare destul de dificil politic. Alternativa rămâne tiparniţa de bani a ECB, care ar putea emite 600 de miliarde de euro pentru a ţine sistemul bancar în viaţă.

Consecinţele sunt greu de estimat. În perioada următoare pieţele vor oscila probabil – ba în sus pe măsură ce Germania va fi mai dispusă să plătească oalele sparte de latino-leneşi, ba în jos pe măsură ce nota de plată se va dovedi a fi tot mai mare (aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul săptămânii trecute, când Eurostat a revizuit în creştere deficitul bugetar al Greciei pe 2009, ca şi al României de altfel). Chiar dacă pe termen scurt euro se poate întrema, la fel cum un om slăbit este ajutat de o perfuzie cu glucoză, efectul este temporar; practic, cu cât perfuzia durează mai mult cu atât întoarcerea la normalitate este mai dificilă. Euro este la marginea toboganului. Singura nelămurire pe care o mai am este în ce măsură SUA va fi implicată în marasm.

P.S. Roubini spune că e o chestiune de zile până când zona euro aşa cum o ştim va intra în istorie. E o variantă. Dar eu mizez pe încăpăţânarea politicienilor, care vor ţine cu dinţii de instituţiile actuale. Ar fi bine ca Germania să stea deoparte, dar nu cred că o va face.

Grecia, PIIGS şi SUA: ce e mai rău abia urmează

Cred că ce spune Cristian Sima merită popularizat, chiar dacă nu sunt de acord cu tot ce afirmă.

“În septembrie 2008, în plină criză sub-prime discutam doar despre Lehman Brothers. Acum discutăm doar despre Grecia. Situaţia Greciei nu este unică în comunitatea europeană. Portugalia, Spania, Irlanda şi chiar şi economiile puternice au deficite mari. Deficitele astea se acumulează în timp.

Totul merge bine când ţările pot tipări nişte hârtii numite titluri de stat pe care să le vândă la dobânzi mici. SUA şi Germania mai reuşesc să facă, încă, acest lucru. Grecia le vinde cu dobânzi de 9%, dar întrebarea care se pune este dacă vor plăti vreodată aceşti bani”

“Senzaţia pe care o am eu e exact ca la Lehman Brothers, că se vor întâmpla lucruri bune dar prea târziu. Dacă primele bănci cu probleme dădeau faliment, nu se ajungea la turmoil-ul înfiorător al sistemul bancar. Aşa se întâmplă şi aici: dacă scoatem Grecia din euro, s-ar putea să avem o săptămână de prăbuşire de euro, de prăbuşiri de pieţe, dar lucrurile se vor reface repede”

“Germania este dispusă să dea bani Greciei cu condiţia să facă un anschluss financiar. Nu se poate ca ministrul de finanţe al Greciei să rămână în post şi ca grecii să continue să spargă câte farfurii vor, fără să plătească niciun impozit. Majoritatea familiilor greceşti declară venituri de 3.000 de euro pe an – şi ar fi imposibil să trăieşti cu aceşti bani. Lucrurile astea trebuie să se schimbe. Grecia a fost celebra ţară ‘dolce far niente’, nu Italia, şi iată unde s-a ajuns”

În finalul interviului Sima opinează că dacă renunţă la euro Grecia se poate salva cu ajutorul inflaţiei, pe termen scurt şi chiar mediu (sublinierea mea) din criză.

După ce îl ascultaţi pe Sima, priviţi interviul următor cu Peter Schiff. Dacă aveaţi nevoie de mai mult pesimism (realism), îl găsiţi aici.

Dreptul de proprietate şi simţul estetic al legiuitorului

La ce este bună proprietatea privată? Pe scurt, să fie încălcată atunci când spun politicenii că merită. „La cererea industriei IT”, avem un proiect de lege adoptat de Senat care dă dreptul firmelor de comunicaţii să îşi mute cablurile de pe stâlpi sub pământ, intrând pe proprietatea privată. Un parlamentar „liberal” a motivat iniţiativa legislativă, afirmând în esenţă că firele întinse pe stâlpi… zgârie esteticul (vorba unui profesor hâtru din liceu). Şi cum cabliştii nu-şi pot muta echipamentele fără să intre pe pământul oamenilor, parlamentarul nostru a rezolvat problema. Nu, nu a decis că trebuie împuşcaţi proprietarii, ci doar că aceştia nu se pot opune băieţilor de la cablu.

Nu ştiu dacă ar trebui să mă mire că esteticul a ajuns motiv de expropriere în interes public, în fond nimic nu limitează puterea discreţionară a birocraţiei politice de a face tot ce-i trece prin cap în numele interesului general. Dar este uluitor să vezi cum dreptul de proprietate „ocrotit” de Constituţie este amendat din condei în funcţie de cum bate vântul… banii… cablurile.

Mă număr printre românii care au cumpărat teren şi şi-au construit o locuinţă. Am plătit pentru racordarea la utilităţile publice (sic!). Adică am cumpărat stâlpii pentru reţeaua electrică fără a deveni proprietar pe ei – că de aia vorbim de utilitate publică, n-aţi înţeles? După care au apărut vecini care s-au conectat la reţea fără să mă despăgubească… pentru că reţeaua e publică, logic. Cum ar veni, free rideri. Acum, va trebui să aştept ca băieţii de la cablu să vină, să intre în curte, să se urce pe stâlp ca să dea jos cablul şi să-mi sape prin grădină ca să-l îngroape. Teoretic, trebuie să am un motiv „temeinic” ca să-i refuz. Păi, am o grădină de trandafiri – e suficient de temeinic? Mă îndoiesc, simţul estetic al parlamentarului este mai degrabă zgâriat de priveliştea cablurilor suspendate decât încântat de grădina mea.

Autorii proiectului de lege încearcă să ne umble la corazon vorbindu-ne despre cazul unui locatar de bloc care s-a opus instalării unui cablu deşi ceilalţi locatari doreau acest lucru; un încăpăţânat care a tăiat cablul lăsând probabil blocul fără internet. Mda, neplăcută situaţie, dar aşa e traiul în asociaţie. Problema este că orice asociaţie ar trebui să aibă regulile ei, cel puţin aşa se întâmplă în asociaţiile private. De regulă, majoritatea decide şi minoritatea se supune sau iese afară. Deci, exemplul invocat reflectă o problemă de management a asociaţiei (unde tronează haosul, normal, doar e publică). Dacă suntem de acord că locatarii blocului folosesc o resursă publică, atunci ar trebui modificată legislaţia privind viaţa la bloc, nu îngrădită proprietatea privată. Dacă însă considerăm că blocul nu este compus decât din proprietăţi private învecinate, atunci dreptul de proprietate ar trebui respectat şi aici. Cine cumpără o proprietate ar trebui să ştie ce face; cine cumpără un apartament de bloc ar trebui să ştie că împarte pereţii, ţevile şi cablurile cu vecinii.

Un studiu amuzant: de ce şi cu cine ne combinăm pentru a procrea

Jinyoung Kim de la Korea University a scris un studiu provocator intitulat Diversification in children.

Ideea de bază este că părinţii sunt interesaţi de capitalul uman al progeniturilor lor, însă acest capital uman nu este exclusiv rezultatul investiţiei în educaţia copiiilor (despre care a scris laureatul Nobel Gary Becker), ci şi efectul patrimoniului genetic transmis de părinţi. Despre acesta din urmă părinţii nu ştiu mare lucru, iar abilităţile moştenite (ca şi efectul educaţiei) sunt observabile într-o perioadă lungă de timp. Deci, pe româneşte, părinţii nu prea ştiu ce va ieşi din copiii lor. Şi atunci ce fac? Pai, diversifică mamele (sau taţii) pentru a se proteja împotriva riscului!

It follows logically that a parent seeks to hedge the risk of child quality by having children fathered by different men, or by diversifying their portfolio of children. Our empirical results show that women with less education, more income, and higher degrees of income uncertainty are more likely to diversify.

If the parents are risk-averse, and their utilities are influenced positively by the qualities of the children born (due to either altruism or financial support from children), a straightforward consequence of these two premises is that a parent has an incentive to hedge risk in terms of children’s qualities, and thus to diversify the parent’s portfolio of children. In particular, a parent reduces the risk in child quality by having children fathered or mothered by different mates. This argument is closely related to the notion of asset diversification in financial portfolio theory.

With human capital investment in children being held constant, the model also demonstrates that child diversification is more likely for women with lower cost of children (e.g. less educated women), higher income in young adulthood, and higher income uncertainty in old age.

Deci, spune autorul, femeile cu educaţie redusă au copii cu mai mulţi bărbaţi nu din cauză că se zbat în promiscuitate, ci pentru că aşa este raţional să procedeze.

Deflaţie monetară (update)

Mă credeţi sau nu, de la Revoluţie încoace producţia de bani a bătut record după record… până când a izbucnit criza în 2008. Luna martie a înregistrat o nouă scădere a M1, de 0,5%, aproape nesemnificativă, dar totuşi o scădere care face ca declinul total al ofertei de bani să fie de aproximativ 15 miliarde de lei, adică de circa 18%. Scăderea este datorată în întregime reducerii depozitelor overnight cu 25%.

Creditul guvernamental – martie 2010

Luna trecută soldul creditului guvernamental s-a oprit din creştere, să vedem pentru cât timp. Ieri guvernul s-a împrumutat cu aproape 1 miliard de lei la o rată a dobânzii de 5,74%. În condiţiile în care rata inflaţiei ţintită de BNR este de 4,5% (limita superioară, dar BNR nu s-a încadrat în marjă în ultimii ani) rezultă că povara reală a împrumutului este de doar 1%. Mă întreb însă cum este posibil acest lucru dacă costul asigurării creditului României pe plan internaţional (CDS), adică prima de risc (a doua componentă a ratei dobânzii, pe lângă premiul de inflaţie), se situează la 200 de puncte de bază. Eh, uite că se poate! Acum se vede ce distorsiuni produce politica expansionistă a BNR, în încercarea de a subvenţiona activitatea ineficientă a guvernului.

Este copilul un pantof?

Cazul femeii din Deva care vrea dar nu poate să renunţe la copilul înfiat cu 10 ani în urmă a fost larg dezbătut în presă. În opinia mea acest caz evidenţiază foarte clar problemele născute din absenţa libertăţii de a tranzacţiona drepturile părinteşti (despre care am vorbit mai pe larg aici). Multora le repugnă libertatea de a te angaja în schimburi cu copii. Am auzit în mod repetat afirmaţia „Copilul nu este o marfă”.

Această afirmaţie nu are nicio legătură cu problema. Dacă ţinem neapărat, copilul nu este o marfă. Dar acţiunea de a înfia sau de a creşte un copil are un cost de oportunitate, ca orice altă acţiune umană. Deci poate fi analizată cu instrumentele economistului. Copiii nu sunt o marfă, dar a creşte un copil înseamnă a investi în capital uman. Nu întâmplător familiile din ţările dezvoltate aleg să aibă mai puţini copii decât familiile din ţările sărace – copilul costă, indiferent ce înţelegem exact prin acest „cost”.

Argumentul esenţial al celor care se opun renunţării la înfiere este acesta: „copilul nu este un pantof la care să renunţi”. Chiar aşa? Atunci nimeni nu ar trebui să se opună instituirii libertăţii de a tranzacţiona drepturi părinteşti. Consecinţa reformei ar fi că cei care astăzi emit constatări moralizatoare vor fi puşi în faţa provocării de a-şi valida în practică propriile convingeri. Femeia din Deva are un copil de oferit; cei cărora le pasă ar trebui să stea la coadă pentru a-l înfia, doar, nu-i aşa, dacă li s-ar oferi pantofi pe gratis nu i-ar refuza, iar copilul este chiar mai mult decât un pantof!

Unii ar putea protesta că prin legalizarea tranzacţionării drepturilor părinteşti se încurajează conduita imorală. În paratenză fie spus, ei ar face bine întâi de toate să justifice cum prin prohibiţie se poate încuraja conduita morală. Lăsând la o parte acest aspect, nu cred că încurajez imoralitatea. Nu, copilul nu este o marfă. Nu aş renunţa la copilul meu pentru nimic în lume. Dar fapt este că unii sunt gata să întreprindă acest pas. Mi-e greu să cred că respectivele familii sunt dispuse şi în măsură să ofere o îngrijire şi educaţie de calitate copiilor lor. Libertatea de a vinde drepturile părinteşti ar oferi acestor copii o şansă – şansa de a fi cedaţi de familia care nu poate creşte şi de intra într-o familie care îi doreşte mai mult, şansa de a accede la o educaţie mai bună, şansa unei vieţi mai fericite. Nu la asta se referă interesul superior al copilului, nu aşa este moral?

Liberalism – Etatism

Aveţi planuri pentru joi? Înseamnă că nu ştiţi de evenimentul care se va desfăşura conform invitaţiei de mai jos. Se anunţă un show stiinţific de calitate, cu distinsul Vlad Topan în rolul principal şi cu Je în cel mai bun rol secundar.

Dacă aţi pierdut ediţiile precedente – şi ştiu că le-aţi pierdut, fiindcă în loc să vedeţi live elita breslei economiştilor români aţi pierdut timpul citind blogurile – atunci nu ar trebui să o rataţi pe aceasta şi pe cele care urmează. Până acum, coreferentul a temperat sau chiar criticat făţiş argumentele referentului. Oare istoria se va repeta joi?

Soarta agriculturii în Prostoveneşti

La graniţa României ar trebui instalată o plăcuţă „Bine aţi venit în Prostoveneşti, ţara unde agricultura este încurajată prin impozite”. Bănuiesc că sunteţi la curent cu dezbaterea privind impunerea caselor de marcat la tarabele din piaţă. Nu îmi este clar dacă prin modificarea legislaţiei se realizează acest lucru sau nu (am văzut un reprezentant al guvernului negând că se va întâmpla aşa ceva), în schimb îmi este foarte clar că mulţi ar fi fericiţi să vadă negoţul cu ridichi şi pătrunjel fiscalizat.

Totul se înscrie într-o filozofie mai generală, de impozitare a agriculturii (vă amintiţi sper, propunerea lui Sebastian Vlădescu de taxare a terenurilor-pârloagă). Am văzut cum cineva, probabil un reprezentant al grupurilor de interese din industria agro-alimentară, încerca din răsputeri să întoarcă pe dos raţionalitatea economică şi să convingă lumea că prin fiscalizarea comerţului din pieţe consumatorii vor avea de câştigat!

Impozitul acţionează ca o barieră între producători şi consumatori. În cazul în speţă, el îngreunează afacerea de distribuire a produselor agricole, pentru că vânzătorii trebuie să cotizeze la bugetul statului. Efectul? În principal, descurajarea vânzărilor, scăderea profitabilităţii agriculturii şi creşterea preţurilor. În subsidiar, restrângerea numărului de vânzători, stimularea cartelizării vânzătorilor – datorită economiilor de scară reuşite prin creşterea cotei de piaţă vânzătorul poate rezista mai bine în faţa impozitului – încurajarea intermedierii dincolo de nivelul care ar exista pe o piaţă liberă. Bineînţeles, apariţia pieţei negre, pentru că întotdeauna vor fi oameni care vor refuza să plătească impozitele, sfidând statul. Dar am înţeles că toate aceste efecte se numesc „comerţ civilizat”, deci trebuie să fie OK.

Fiscalizarea agriculturii îl îndepărtează pe ţăran de cumpărătorul final. Cine să aibă grija “actelor de provenienţă a mărfii”, a contabilizării impozitului, a întocmirii declaraţiilor? Cineva specializat în acest soi de treburi, adică cineva care nu se pricepe la cultivarea salatei sau roşiilor, ci la driblat birocraţia. Aşa înţeleg unii să dezvolte agricultura. Poate că n-ar strica să se inverseze rolurile măcar pentru o zi şi birocraţii să treacă la sapă iar ţăranii la dictat ordonanţe de urgenţă. Să testăm progresul.

Off topic: şi piaţa mai greşeşte uneori

S-au împlinit 3 ani de când mi-am cumpărat o Honda, marcă relativ puţin apreciată în România. Nu prea am înţeles motivul nici înainte de a-mi cumpăra maşina, nici astăzi, când a ieşit din garanţie.

După 3 ani, timp în care am parcurs aproape 53 000 de kilometri, am probat pe deplin fiabilitatea proverbială a produselor Honda. Nu am schimbat nici măcar plăcuţele de frână pe faţă. Cele pe spate le-am schimbat în toamnă, la recomandarea service-ului. Nu s-a stricat niciun buton, niciun bec… ba nu, mint, s-a stricat sistemul de încălzire a oglinzii din dreapta – un contact care a sărit probabil din cauza drumurilor – dar care a fost remediat imediat.

Atât de mulţumit am fost de această maşină încât nu o dată mi-am zis că ar fi meritat să le mai dau bani în plus pentru ce am cumpărat. Şi cred că asta am şi făcut, involuntar, mergând cu maşina la revizie mai des decât aş fi fost obligat (angajaţii service-ului chiar se mirau). Prilej pentru a observa că atelierul e pe jumătate pustiu. La ultima revizie, în atelier mecanicii se ocupau de 3 maşini: o Honda, o Toyota şi un IMS vechi de cine ştie câte decenii.

Valoarea de revânzare a maşinii este acum de aproximativ 50% din preţul ei de catalog. Sunt convins că dacă aş vinde-o, ar însemna să arunc practic cu banii pe fereastră. Piaţa subevaluează Honda.