Luna trecută soldul creditului guvernamental s-a oprit din creştere, să vedem pentru cât timp. Ieri guvernul s-a împrumutat cu aproape 1 miliard de lei la o rată a dobânzii de 5,74%. În condiţiile în care rata inflaţiei ţintită de BNR este de 4,5% (limita superioară, dar BNR nu s-a încadrat în marjă în ultimii ani) rezultă că povara reală a împrumutului este de doar 1%. Mă întreb însă cum este posibil acest lucru dacă costul asigurării creditului României pe plan internaţional (CDS), adică prima de risc (a doua componentă a ratei dobânzii, pe lângă premiul de inflaţie), se situează la 200 de puncte de bază. Eh, uite că se poate! Acum se vede ce distorsiuni produce politica expansionistă a BNR, în încercarea de a subvenţiona activitatea ineficientă a guvernului.
Cazul femeii din Deva care vrea dar nu poate să renunţe la copilul înfiat cu 10 ani în urmă a fost larg dezbătut în presă. În opinia mea acest caz evidenţiază foarte clar problemele născute din absenţa libertăţii de a tranzacţiona drepturile părinteşti (despre care am vorbit mai pe larg aici). Multora le repugnă libertatea de a te angaja în schimburi cu copii. Am auzit în mod repetat afirmaţia „Copilul nu este o marfă”.
Această afirmaţie nu are nicio legătură cu problema. Dacă ţinem neapărat, copilul nu este o marfă. Dar acţiunea de a înfia sau de a creşte un copil are un cost de oportunitate, ca orice altă acţiune umană. Deci poate fi analizată cu instrumentele economistului. Copiii nu sunt o marfă, dar a creşte un copil înseamnă a investi în capital uman. Nu întâmplător familiile din ţările dezvoltate aleg să aibă mai puţini copii decât familiile din ţările sărace – copilul costă, indiferent ce înţelegem exact prin acest „cost”.
Argumentul esenţial al celor care se opun renunţării la înfiere este acesta: „copilul nu este un pantof la care să renunţi”. Chiar aşa? Atunci nimeni nu ar trebui să se opună instituirii libertăţii de a tranzacţiona drepturi părinteşti. Consecinţa reformei ar fi că cei care astăzi emit constatări moralizatoare vor fi puşi în faţa provocării de a-şi valida în practică propriile convingeri. Femeia din Deva are un copil de oferit; cei cărora le pasă ar trebui să stea la coadă pentru a-l înfia, doar, nu-i aşa, dacă li s-ar oferi pantofi pe gratis nu i-ar refuza, iar copilul este chiar mai mult decât un pantof!
Unii ar putea protesta că prin legalizarea tranzacţionării drepturilor părinteşti se încurajează conduita imorală. În paratenză fie spus, ei ar face bine întâi de toate să justifice cum prin prohibiţie se poate încuraja conduita morală. Lăsând la o parte acest aspect, nu cred că încurajez imoralitatea. Nu, copilul nu este o marfă. Nu aş renunţa la copilul meu pentru nimic în lume. Dar fapt este că unii sunt gata să întreprindă acest pas. Mi-e greu să cred că respectivele familii sunt dispuse şi în măsură să ofere o îngrijire şi educaţie de calitate copiilor lor. Libertatea de a vinde drepturile părinteşti ar oferi acestor copii o şansă – şansa de a fi cedaţi de familia care nu poate creşte şi de intra într-o familie care îi doreşte mai mult, şansa de a accede la o educaţie mai bună, şansa unei vieţi mai fericite. Nu la asta se referă interesul superior al copilului, nu aşa este moral?
Aveţi planuri pentru joi? Înseamnă că nu ştiţi de evenimentul care se va desfăşura conform invitaţiei de mai jos. Se anunţă un show stiinţific de calitate, cu distinsul Vlad Topan în rolul principal şi cu Je în cel mai bun rol secundar.
Dacă aţi pierdut ediţiile precedente – şi ştiu că le-aţi pierdut, fiindcă în loc să vedeţi live elita breslei economiştilor români aţi pierdut timpul citind blogurile – atunci nu ar trebui să o rataţi pe aceasta şi pe cele care urmează. Până acum, coreferentul a temperat sau chiar criticat făţiş argumentele referentului. Oare istoria se va repeta joi?
La graniţa României ar trebui instalată o plăcuţă „Bine aţi venit în Prostoveneşti, ţara unde agricultura este încurajată prin impozite”. Bănuiesc că sunteţi la curent cu dezbaterea privind impunerea caselor de marcat la tarabele din piaţă. Nu îmi este clar dacă prin modificarea legislaţiei se realizează acest lucru sau nu (am văzut un reprezentant al guvernului negând că se va întâmpla aşa ceva), în schimb îmi este foarte clar că mulţi ar fi fericiţi să vadă negoţul cu ridichi şi pătrunjel fiscalizat.
Totul se înscrie într-o filozofie mai generală, de impozitare a agriculturii (vă amintiţi sper, propunerea lui Sebastian Vlădescu de taxare a terenurilor-pârloagă). Am văzut cum cineva, probabil un reprezentant al grupurilor de interese din industria agro-alimentară, încerca din răsputeri să întoarcă pe dos raţionalitatea economică şi să convingă lumea că prin fiscalizarea comerţului din pieţe consumatorii vor avea de câştigat!
Impozitul acţionează ca o barieră între producători şi consumatori. În cazul în speţă, el îngreunează afacerea de distribuire a produselor agricole, pentru că vânzătorii trebuie să cotizeze la bugetul statului. Efectul? În principal, descurajarea vânzărilor, scăderea profitabilităţii agriculturii şi creşterea preţurilor. În subsidiar, restrângerea numărului de vânzători, stimularea cartelizării vânzătorilor – datorită economiilor de scară reuşite prin creşterea cotei de piaţă vânzătorul poate rezista mai bine în faţa impozitului – încurajarea intermedierii dincolo de nivelul care ar exista pe o piaţă liberă. Bineînţeles, apariţia pieţei negre, pentru că întotdeauna vor fi oameni care vor refuza să plătească impozitele, sfidând statul. Dar am înţeles că toate aceste efecte se numesc „comerţ civilizat”, deci trebuie să fie OK.
Fiscalizarea agriculturii îl îndepărtează pe ţăran de cumpărătorul final. Cine să aibă grija “actelor de provenienţă a mărfii”, a contabilizării impozitului, a întocmirii declaraţiilor? Cineva specializat în acest soi de treburi, adică cineva care nu se pricepe la cultivarea salatei sau roşiilor, ci la driblat birocraţia. Aşa înţeleg unii să dezvolte agricultura. Poate că n-ar strica să se inverseze rolurile măcar pentru o zi şi birocraţii să treacă la sapă iar ţăranii la dictat ordonanţe de urgenţă. Să testăm progresul.
S-au împlinit 3 ani de când mi-am cumpărat o Honda, marcă relativ puţin apreciată în România. Nu prea am înţeles motivul nici înainte de a-mi cumpăra maşina, nici astăzi, când a ieşit din garanţie.
După 3 ani, timp în care am parcurs aproape 53 000 de kilometri, am probat pe deplin fiabilitatea proverbială a produselor Honda. Nu am schimbat nici măcar plăcuţele de frână pe faţă. Cele pe spate le-am schimbat în toamnă, la recomandarea service-ului. Nu s-a stricat niciun buton, niciun bec… ba nu, mint, s-a stricat sistemul de încălzire a oglinzii din dreapta – un contact care a sărit probabil din cauza drumurilor – dar care a fost remediat imediat.
Atât de mulţumit am fost de această maşină încât nu o dată mi-am zis că ar fi meritat să le mai dau bani în plus pentru ce am cumpărat. Şi cred că asta am şi făcut, involuntar, mergând cu maşina la revizie mai des decât aş fi fost obligat (angajaţii service-ului chiar se mirau). Prilej pentru a observa că atelierul e pe jumătate pustiu. La ultima revizie, în atelier mecanicii se ocupau de 3 maşini: o Honda, o Toyota şi un IMS vechi de cine ştie câte decenii.
Valoarea de revânzare a maşinii este acum de aproximativ 50% din preţul ei de catalog. Sunt convins că dacă aş vinde-o, ar însemna să arunc practic cu banii pe fereastră. Piaţa subevaluează Honda.
Geo-inginerii au pus la punct tehnologia aruncării în atmosferă a unei cantităţi mari de particule pentru a reducere temperatura Pământului. Ei susţin că simularea erupţiilor vulcanice ar reprezenta o metodă de 100 de ori mai ieftină de rezolvare a problemei încălzirii globale decât măsurile politice adoptate în prezent.
Ceea ce mă face să mă mă gândesc la două lucruri:
1) oare această descoperire nu dovedeşte (pentru a n-a oară) că, de fapt, scopul urmărit de politicile environmentaliste nu este câtuşi de puţin “salvarea planetei”?
2) oare această descoperire nu va fi folosită rapid de stat pentru a ne oferi alte “binefaceri”?
Cred că această întrebare merită însoţită de un fragment din Aventurile lui Jonathan Gullible (cap. 5) – o carte senzaţională pentru liceeni sau tinerii studenţi care vor să scape de sofismele economice care ne înconjoară:
Abia intrat în oraş, Jonathan întâlni o femeie care ţinea un document lung, stând aşezată în spatele unei mese acoperită cu mici medalioane. “Vă rog frumos,” ceru femeia, privindu-l insistent şi sărind să-i prindă un medalion pe buzunarul cămăşii uzate. “Nu vreţi să semnaţi şi dvs. petiţia mea?”
“Chiar aici, sub ultimul nume. O să ajutaţi mulţi oameni cu treaba asta.”
“Pentru ce e petiţia?” întrebă Jonathan.
Ea bătu din palme ca şi cum se pregătea să cânte ceva. “Aceasta este o petiţie pentru protejarea locurilor de muncă şi a industriei. Sunteţi în favoarea locurilor de muncă şi a industriei, nu-i aşa?” pledă ea.
“Consiliul Lorzilor protejează locurile noastre de muncă şi industria locală faţă de produsele care vin din afara insulei. Dacă suficient de mulţi oameni îmi vor semna petiţia, Lorzii au promis că vor face tot ce le stă în putere să interzică produsele străine care îmi lovesc activitatea.”
“Şi cu ce vă ocupaţi?” întrebă Jonathan.
Femeia declară cu mândrie, “Reprezint producătorii de lumânări şi haine. Această petiţie cere interzicerea soarelui.”
“A soarelui?” bâigui Jonathan. “Cum, ăă, de ce să fie interzis soarele?”
Femeia îl măsură pe Jonathan şi spuse pe un ton de apărare, “Ştiu că pare puţin cam drastic, dar nu vedeţi – soarele îi loveşte pe producătorii de lumânări şi de haine. Desigur vă daţi seama că soarele este o sursă foarte ieftină de lumină şi căldură străină. Păi, lucrul ăsta pur şi simplu nu poate fi tolerat!”
“Dar lumina şi căldura de la soare sunt pe gratis,” protestă Jonathan.
Femeia păru jignită de remarca lui şi se văită, “Tocmai asta e problema, nu vedeţi?” Luând un carneţel, încercă să scrie câteva notiţe pentru el. “După estimările mele, disponibilitatea extrem de ieftină a acestor elemente străine reduce locurile de muncă şi salariile potenţiale cu cel puţin 50% în industriile pe care le reprezint. Un impozit mare pe ferestre, sau poate pur şi simplu interzicerea totală, ar trebui să îmbunătăţească foarte mult situaţia.”
Conform Eurostat, deficitul bugetar al Greciei pe 2009 a ajuns la 13,6% din PIB and counting, pentru că Eurostat mai analizează încă cifrele oferite de statisticienii greci în ceea ce priveşte swap-urile şi excedentul fondului de asigurări sociale, menţionând că deficitul ar mai putea fi revizuit cu încă 0,3%-0,5% din PIB.
Deficitul bugetar al României a fost de 8,3% din PIB. Cifra este superioară celei stabilite conform metodologiei cash, de 7,2%, dar şi celei calculate conform ESA, de 8% (inclusă în Programul de Convergenţă trimis la Comisia Europeană). Firesc, datoria publică nu mai este nici ea 23%, ci 23,7% din PIB.
Realitatea | Bogdan Glăvan | 
aprilie 27, 2010 7:35 pm | 
Comments (2) 
Subscribe
