Dani Rodrik despre Spania

Dani Rodrik de la Harvard a ținut recent o prelegere despre situația Spaniei. Profesorul Rodrik – un star al intervenționismului și al economiei dezvoltării – m-a surprins de data asta. El a scotocit prin tolba de găselnițe teoretice a economiei dezvoltării și a avansat 5 soluții de ieșire din criză. Ghinion de neșansă însă, Rodrik spune că niciuna nu prea merge în cazul Spaniei!

1. Creșterea productivității sectorului producător de bunuri tradable – nu-i convine fiindcă are efect pe termen lung.
2. Devalorizarea monedei – nu merge fiindcă Spania nu are propria monedă, iar devalorizarea euro nu ar avantaja-o deoarece 70% din comerțul Spaniei se face cu restul UE.
3. Politica comercială protecționistă, cu taxe vamale la import și subvenții la export – nu merge fiindcă ar încălca regulile UE și WTO; unde mai pui, că în istorie nu prea găsești exemple de succes, în afară de Coreea și Taiwan.
4. Reducerea salariilor – ar trebui să se refere și la mediul privat și la bugetari și ar trebui însoțită de scăderea prețurilor bunurilor non-tradable (locuințe, utilități, servicii)
5. Politica industrială, de subvenționare a unor “campioni naționali” – nu merge deoarece e nevoie de timp, de un guvern capabil și de alt context economic.

Așa că, trăgând linie, rămân două soluții.

Acum, am două comentarii. Primul ar fi că cea dintâi soluție – soluția inflaționistă – nu e o soluție deloc, ci o modalitate de a-i păcăli poporul că nu se pune în practică a doua soluție!

Al doilea este că politica actuală pare că a rămas complet fără susținători, în orice curent de gândire am căuta. Economiștii austrieci au spus că soluția nu poate veni decât prin schimbarea instituțiilor actuale, monetariștii s-au opus de la bun început bail-out-ului și au arătat că actuala criză este o criză a statului, dar iată că nici măcar keynesienii nu mai bat palma cu politicienii! Superb. Cum vă sună asta – “pentru politica industrială e nevoie de guvern capabil”? Adică nici Spania nu are guvern capabil? Nici măcar cu consilieri precum Rodrik? Foarte tare. Dar ce s-a întâmplat cu keynesienii de i-a cuprins brusc pesimismul?

Sunt convins că știți că avem și noi economiști keynesieni, în România. Oare ei au aflat ce spune Rodrik?

Trei erori majore ale stângii și ale dreptei

Money Illusion a scris două articole foarte bune despre erorile principalelor două curente politice. Am selectat trei dintre aceste erori.

Eroarea dreptei

Politica monetară este eroarea fatală a dreptei. În 1929 SUA au avut… surplus bugetar, excedent commercial, inflație zero, șomaj redus, impozite reduse. Taxele vamale erau un pic prea mari, dar nimeni nu-i perfect. Și acest regim a fost distrus de aceiași oameni care l-au construit; conservatorii. Stânga a pus Marea Depresiune pe seama modelului economic, nu a deflației. Apoi au început să dezmembreze acest model economic, ceea ce a întârziat revigorarea economiei cu 6 ani.

Cred că politica monetară reprezintă într-adevăr călcâiul lui Ahile pentru susținătorii dreptei. Personalități remarcabile ca Milton Friedman sau James Buchanan sunt inconsecvenți prin faptul că susțin proprietatea privată și libera competiție în toate domeniile cu excepția celui monetar. Ideologii dreptei se pronunță împotriva monopolurilor dar până când vine vorba de producția de monedă. Ei eșuează în a înțelege că funcționarea sistemului bancar cu rezerve fracționare și abilitatea băncilor de a crea credit din nimic (de fapt, din depozite bancare care aparțin altora) este injustă și dăunătoare pentru economie. Ei perpetuează o eroare veche de secole, conform căreia tipărirea de bani este justificată și benefică atât timp cât prețurile nu cresc. Această eroare (exprimată prin rangul de doctrină universală la care a fost ridicată politica de țintire a inflației) se face vinovată în bună măsură pentru criza pe care o traversăm în prezent.

Erori ale stângii

Supoziția că reformele neoliberale sunt asociate cu guverne autoritare. Mulți oameni cred că China a adoptat reformele de piață liberă după dezastrul din 1989 de la Tiananmen. Este exact invers; reformatorii au fost discreditați de către protestatari (care au sprijinit reforma) și astfel guvernul chinez s-a întors la politici etatiste. În Argentina, generalii care au condus țara au adoptat politici etatiste, iar reformele de piață au fost asociate cu mișcarea de democratizare din anii 1990. În Chile, generalii care l-au detronat pe Allende s-au opus reformelor de piață și le-au adoptat (din disperare) în 1975, când politicile etatiste au dus țara în depresiune.

Atunci când vorbesc despre privatizarea sistemului de pensii în România multă lume mă acuză că aș visa la un regim autocratic. Nonsens. Dictaturile nu pot implementa niciodată principiile economice liberale, deoarece prin definiție îngrădesc dreptul de proprietate. Ele pot mima o liberalizare economică, pot adopta un surogat de model liberal – care, este adevărat, poate spori bunăstarea societății mai mult decât actualul model de economie mixtă din democrațiile europene – însă nu pot introduce niciodată o autentică ordine a proprietății private. Aceasta are șanse de reușită doar dacă populația înțelege rolul și importanța dreptului de proprietate (în toate aspectele sale: dreptul de exprimare, dreptul de asociere, dreptul la liberă inițiativă etc.), respectiv eșecul alocării resurselor prin stat. Și așa ajungem la a doua eroare a stângii.

Capitalismul se bazează pe egoism. De fapt, capitalismul nu poate funcționa fără altruism. Dacă oamenii nu au o mentalitate civică nu vom avem piețe libere. Asta fiindcă producătorilor individuali le este mult mai bine dacă sunt protejați de concurență. Oamenii de afaceri în general nu sprijină capitalismul în propria lor branșă. Pentru a avea un sistem de piață este nevoie de oameni care să lase deoparte interesele speciale și să susțină o guvernanță economică transparentă. După 1980, țările care s-au deplasat cel mai rapid către piață (Danemarca, Noua Zeelandă etc.) au fost țările care s-au remarcat în fruntea clasamentului atitudinii civice (și în partea de jos a clasamentului corupției).

Din acest motiv sunt pesimist în legătură cu viitorul economiei de piață. Câtă vreme oamenilor le lipsește educația economică – atât de bine deservită, de exemplu, de Ludwig von Mises în Human Action (carte pe care Murray Rothbard a numit-o “biblia economică a omului civilizat”), atât timp cât ei crad pradă iluziei că statul poate face și altceva decât să redistribuie avuția creată deja, cu efecte nocive asupra acumulării viitoare de capital, atât timp cât ei cred că dobândirea de resurse prin exercitarea violenței sau prin păcălirea semenilor este o metodă eficientă de înavuțire, capitalismul nu are șanse. Reforma proprietății asupra armelor, în domeniul educației sau al adopției copiiilor nu are nicio șansă într-o societate lipsită de valori morale. Deși există studii care arată că societatea capitalistă cultivă ea însăși aceste valori morale (în vreme ce socialismul le distruge), dezvoltarea unei asemenea societăți necesită in the first place un nivel critic de altruism (ceea ce unii numesc, oarecum greșit, „capital social”).

Obsesia “urgenței” și calea de ieșire din criză

Politicienii și analiștii economici tot repetă obsesiv că statul trebuie să facă rost de bani „acum” și că, fie tăierea de salarii cât de rea, tot mai strângi un ban așa. Că fără acordul cu FMI nu vor mai fi bani de nicio culoare pentru pensii. În paranteză fie spus, observați cum această poziție ridiculizează așa-zisa importanță a rezervelor valutare ale BNR – rezerve absolut derizorii, desigur, deoarece falimentul finanțelor publice ar duce la prăbușirea instantanee a băncilor (amintesc doar că 20% din creditul intern este credit guvernamental). Ce mai încoace și încolo, o fi bună și ideologia sau măcar teoria la ceva, dar acum practica ne omoară și guvernul trebuie să facă rost de bani. Nu e nicio altă cale.

Obsesia asta cu „acum” și banii pe care guvernul nu i-ar avea în absența acordului cu FMI e greșită, o formă insidioasă de manipulare potrivit căreia am avea nevoie de statul actual mai cu seamă „acum”, în vremuri de criză. I strongly disagree, ca să zic așa. Cred că guvernul poate face rost de bani și fără acordul cu FMI și fără anticipata creștere a fiscalității.

E adevărat, fără finanțare externă și cu instituțiile actuale ne prăbușim. Dar – și aici e un mare „dar” – acordul cu FMI nu reprezintă singura modalitate de a obține acești bani. Implementarea unei reforme comprehensive, care să urmărească liberalizarea economiei prin scăderea drastică a impozitelor concomitent cu privatizarea resurselor și serviciilor publice, astfel încât pe termen scurt statul să ajungă măcar la 20% din PIB, ar câștiga categoric încrederea pieței financiare internaționale. Este important să înțelegem de ce în prezent nimeni nu ne dă bani. Pentru că statul român, în forma actuală, nu are de unde să-i dea înapoi. E limpede ca bună ziua. Și adevărul este că nici cu acordul FMI în brațe nu are de unde să-i dea înapoi, tot ceea ce oferă FMI fiind garanția unui eventual bail-out pentru creditorii străini. Punct și de la capăt.

Credibilitatea în fața creditorilor externi poate fi câștigată și altfel. Dacă mâine societatea românească ar ajunge la concluzia că:
• Sistemul public de pensii trebuie desființat, măcar pentru cei tineri – adică CAS-ul trebuie eliminat. Românii să economisească pentru pensie atât cât vor și să dispună de economisirile lor cum vor (fie să le încredințeze unui fond de administrare, fie să le investească singuri). Pentru plata actualilor pensionari și a celor care urmează să ajungă la vârsta de pensionare sunt suficiente încasările din TVA.
• Educația de stat trebuie eliminată. Faptul că un student la stat costă de 10 ori mai mult decât unul la privat este suficient pentru a mătura fanteziile cristianpârvulesciene despre rolul statului; la o adică, statul ar putea asigura învățământ gratuit pentru același număr de studenți ca și astăzi, furnizând fiecăruia în mod nemijlocit o subvenție de 10 ori mai mică decât bugetul actual al învățământului superior.
• Finanțarea infrastructurii ar trebui să treacă în mâini private. În ultimii 5 ani statul a cheltuit 10% din PIB pentru construcția de drumuri (le-ați văzut?), adică exact deficitul bugetar din acest an. Cu acești bani se construiau 4 Burj Dubai sau Palm Jumeirah + Burj Dubai (le-ați văzut?). Ca fapt divers, știați că volumul de excavații pentru autostrada Brașov – Cluj – Borș este de circa 90 de milioane metri cubi, adică exact cât nisip a fost turnat în ocean pentru Palm Jumeirah? Și că ar fi necesare 7 milioane tone de asfalt, adică exact câtă rocă s-a turnat la Palm Jumeirah?
• Spitalele și serviciile de sănătate ar trebui privatizate. Oamenii își pot face propria asigurare de sănătate. În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. Cu acești bani își poate cumpăra oricând abonament individual (mai scump decât cel oferit în grup) la o clinică privată. În ceea ce-i privește pe românii cu venituri mai mari, 10% din salariu este pur și simplu o sumă uriașă.De fapt și la urma-urmei s-ar putea argumenta că asistența medicală s-a „privatizat” deja – doar aproape nimic nu mai este gratis în spitalele publice.
• Poliția poate fi disponibilizată în bună măsură, locul ei urmând a fi luat de companiile private de securitate. Poliția și Jandarmeria consumă anual peste 6 miliarde de lei, adică 1,5 miliarde de euro. Această cifră reprezintă de 70 de ori cifra de afaceri a BGS, care are 3000 de angajați. Faceți un calcul simplu și vedeți câți agenți de securitate ne-am putea permite cu acești bani (țineți cont și de faptul că BGS are profit și că o parte din clienții companiei sunt instituții publice, cu dare de mână)
• Când pui toate lucrurile cap la cap îți dai seama că impozitul pe profit și impozitul pe venit (6% din PIB) pot fi anulate fără probleme. Jeffrey Miron de la Harvard a cerut anularea impozitării companiilor în SUA ca măsură anticriză, însă incultura economică a făcut ca în România subiectul să rămână tabu. Dar aritmetica arată că statul nu are nevoie de toate aceste impozite (CAS, impozit pe profit și pe venit) pentru a-și îndeplini funcția unui stat minimal. Încă i-ar rămâne foarte mulți bani, cu care ar putea face tot ce v-am spus aici.

De unde plecasem? De la nevoia câștigării încrederii creditorilor externi. Nu credeți că un guvern care ar întreprinde aceste reforme, împreună cu implementarea unor reguli de conduită descrise aici, ar putea împrumuta oricât ar mai avea nevoie pentru acoperirea unui deficit temporar?

Deficitul bugetar: se poate mai jos de atât?

Ministerul Finanțelor a publicat în sfârșit execuția bugetară pe primele 4 luni. Acum înțeleg panica. Avem un deficit mai mare decât cel de anul trecut, adică de 2,25% din PIB. În 2009 deficitul de pe primele 4 luni a reprezentat un sfert din deficitul de la sfârșitul anului. Iată că extrapolarea la care am recurs în trecut, când am susținut că vom avea un deficit uriaș în acest an, este validată de prognoza FMI, care a preconizat pentru sfârșitul anului un deficit de 2,25 x 4 = 9% din PIB. Astfel, ținta de deficit convenită inițial FMI a fost definitiv compromisă, așa cum am anticipat luna trecută.

Oficialii știau aceste date cu mult înainte de a le face publice. Cât de sinistru sună, retrospectiv, afirmația guvernului de luna trecută, că „pe primul trimestru am respectat deficitul convenit cu FMI”! Enjoy the show.

Ziua libertății fiscale

Cheltuielile publice ale guvernului se ridică la 40, 4% din PIB
40,4% din an, ALTCINEVA cheltuie produsul muncii noastre.
Mai rămânem doar cu 59,6%
Adică,
Muncim 147 de zile pentru stat
Din 100 de lei pe care îi producem, GUVERNUL cheltuie 40,4…
Ne mai rămân doar 59,6 lei

28 mai este Ziua libertății fiscale
Ziua în care nu mai muncim pentru stat și începem să muncim pentru noi.

Meritul acestei inițiative revine în primul rând Centrului Independent de Studii în Economie și Drept (CISED) condus de Radu Nechita.
Știți care este ultima linie de apărare a politicienilor în fața societății? Îndoctrinarea indivizilor că sclavia este bună, că pentru a fi patriot și un cetățean model trebuie să-ți plătești impozitele fără crâcnire și fără să ceri socoteală, ba chiar să mai dai de la tine că deh, statul nu refuză niciodată – ați auzit vreodată de un stat care să se plângă că are prea mulți bani?!

Ieri am ajuns la această ultima linie de apărare. Ni s-a recomandat să cerem bon fiscal pentru orice tranzacție, pentru că așa dovedim că ne pasă de pensiile oamenilor și de asigurarea celorlalte servicii publice. În timpul Crizei Asiatice din 1997 guvernul coreean a făcut apel la populație să își doneze bijuteriile pentru a suplimenta rezerva valutară a țării, iar coreenii s-au aliniat pentru a dona aur. Cât simț civic, nu ca grecii – care stau la coadă ca să scoată aurul din bănci!

Aceasta este ultima fază a manipulării. Inducerea impresiei că birurile și exproprierea sunt bune pentru societate, prin urmare trebuie să ne facă plăcere să muncim pe gratis. Știți ceva? Indiferent câtă lume crede acest lucru sistemul public de pensii nu poate fi salvat, pentru că nicio schemă Ponzi nu ține la infinit.

Ziua libertății fiscale devine astfel un adevărat eveniment cultural. Dacă realizați importanța acestuia, înseamnă că ați trecut și de ultima linie de apărare.

Creditul guvernamental (update)

La sfârșitul lunii aprilie creditul guvernamental a atins nivelul de 52,268 miliarde lei. După două luni de cvasi-stagnare, în aprilie a crescut cu 3%.

Criza și articolul 53 din Constituție

Reducerea salariilor și a pensiilor se bazează pe articolul 53 din Constituție. Acest articol este foarte scurt:

ARTICOLUL 53
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Acum, întrebarea cheie este unde se încadrează criza economică în prevederile de la punctul (1). Cum nu are ceva de-a face cu securitatea națională – nu văd, de exemplu, cum simpla declarare a falimentului suveran ar atrage invazia unei armate străine – nici cu sănătatea sau morala publică, bănuiesc că criza ar fi considerată un “sinistru deosebit de grav”.

Caracteristica sinistrului, ca și a tuturor evenimentelor enumerate în finalul alineatului (1), este impredictibilitatea acestuia. Un cutremur, de exemplu, este o catastrofă economică, dar una neașteptată. Spre deosebire însă, fiind în egală măsură o catastrofă economică, criza nu este impredictibilă. Avem ceea ce se numește știință economică, iar știința economică ne învață ce se întâmplă atunci când pui la cale un Caritas. Tot economia ne învață și ce se întâmplă atunci când fiscalitatea este ridicată sau când birocrația devine sufocantă. Și ne mai învață și ce se întâmplă când are lor hazardul moral – protejarea unora de consecințele nefaste ale propriilor activități, pe banii societății. Dovadă că unii mai merg la școală este faptul că actuala criză a fost anticipată de un număr important de economiști. Atunci, ea nu poate fi considerată un sinistru. Sinistru este cel care consideră contrariul.

Criza nu este altceva decât manifestarea consecințelor erorilor comise în trecut. Oameni care s-au dat cu caruselul tranzacțiilor imobiliare; bănci care au creat credite din piatră seacă (fără acoperire, pe baza principiului rezervelor fracționare), fără număr – fără număr; guverne care s-au angajat să plătească pensii unora din contribuțiile altora ș.a. Odată ce îți tai craca de sub picioare, poți fi sigur că te vei prăbuși; odată ce te îndatorezi pentru a consuma, poți fi sigur că vei falimenta. Este inevitabil, nu impredictibil.

Fundamentarea legii reducerii cheltuielilor bugetare pe articolul 53 din Constituție naște multe dileme amuzante. Una ar fi, așa cum a observant un politician, că măsurile luate vor declanșa tocmai evenimentele prevăzute în Constituție! Avem de-a face cu genul de măsuri care nasc tensiuni sociale, în mod gratuit desigur; să vedeți ce important va fi articolul 53 peste câteva săptămâni. O altă dilemă care mă amuză este legată de panoplia de măsuri care pot fi luate pentru a stopa “sinistrul”. Să luăm, de pildă, impozitarea – oricum bănuiesc că vom ajunge acolo mai devreme sau mai târziu. Ca soluție la dezechilibrul bugetar s-a vehiculat creșterea TVA și a impozitului pe venit. Ce credeți, ar mai fi făcut primul ministru apel la articolul 53 din Constituție? Oare creșterea impozitelor reprezintă o limitare a drepturilor și libertăților? Ei, hai că nu pot să cred!

În continuarea exercițiului de amuzament, citiți articolul de azi al lui Radu Zilișteanu ca să aflați cu cât trebuie reduse salariile dacă niciun creditor străin nu ne-ar mai da bani. Iar pentru o explicație succintă a inevitabilului citiți articolul lui Dan Șelaru.

Ce v-am zis? 30, 50, 62, 67… % din PIB

Nu râd de voi, stați liniștiți. Dar am impresia că după ce spun o cifră ea ajunge să fie confirmată de autorități și a cam ajuns să-mi fie teamă să mai spun vreo cifră. Aseară președintele Băsescu a zis că datoria publică ar putea ajunge în 2012 la 67% din PIB. Nici nu s-au uscat bine pixelii de când v-am spus că ne paște o datorie de 70% din PIB. Asta după ce în primăvară am avertizat că vom avea o datorie de 60% din PIB, nivel recunoscut ulterior de primul-ministru.

Deja nu mai e o întâmplare. A ajuns să fie suficient de fascinant pentru a realiza graficul de mai jos. Aici puteți vedea cum au evoluat predicțiile oficialităților în privința datoriei României: în doar câteva luni, trecând prin creșteri succesive, datoria s-a dublat.

Vă vine să credeți că avem sute de oameni care cercetează, colectează statistici, emit prognoze – pe banii noștri – iar opinia publică trebuie să facă față capcanelor întinse de discursul politicienilor? Să nu ne mirăm dacă mediul privat nu se va înghesui să investească în perioada următoare. Câștigătorul premiului Nobel, Edward Prescott, care a venit anul trecut la București, vorbea despre relația dintre anticiparea impozitelor viitoare și nivelul investițiilor. Cu cât firmele anticipează impozite mai mari în viitor, cu atât investițiile scad. Păi, în condițiile descrise mai sus, ce credeți că se va întâmpla cu impozitele – și mai ales, cât de mult?

Era să uit. Diferența dintre informațiile vehiculate de mine și cele ale autorităților publice este următoarea. În vreme ce președintele a vânturat cifra 67 doar ca pe un scenariu posibil dar improbabil, eu chiar cred că se va întâmpla.

O criză a statului, o singură soluție

Criza pe care o traversăm este o criză a statului. Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar afecta aproape toate statele. Iar dacă pentru economiile emergente există mereu scuza că guvernele acestora sunt prea inepte, atunci ce se poate spune despre guvernele economiilor dezvoltate, care au acumulat datorii mult mai mari decât au făcut-o primele? După ce proverbiala perioadă de 20 de ani s-a scurs, se cuvine să observăm că nu există neapărat stupid people ci, mai degrabă stupid institutions. Iar soluția este demolarea lor.

Reforma este inevitabilă. Nu în sens istoric, ci în sens logic. An după an guvernele lumii, indiferent cine a fost la cârmă, au făcut ce au știut mai bine: au redistribuit avuția societății de la cei dedicați producției și acumulării de capital către cei asistați, privilegiați, subvenționați – numiți-i cum vreți. Au făcut așa în numele binelui comun. Ei bine, spune-i asta omului căruia îi ceri impozite. Spune-i că e spre fericirea lui să plătească impozit pe venit, pe profit, CAS, TVA ș.a.

Abraham Lincoln afirma: Nu poți să-i prostești pe toți oamenii tot timpul. Încet-încet, vraja cu impozitele ridicate pentru a finanța idealizatele servicii publice s-a risipit și statele au recurs la o metodă mai eficientă de păcăleală: expansiunea creditului și cheltuielile pe datorie. Tipărirea de bani este cel mai bun mijloc de redistribuție inventat vreodată – nu întâmplător statul și-a arogat monopolul asupra lui. Este o veritabilă armă de prostire în masă sau, dacă preferați, un mod de a induce în rândurile populației impresia că poți trăi bine-mersi și cu banii în buzunar și cu burta ghiftuită. Ceea ce este absurd, deoarece ghiftuirea burții (consumul) presupune producție, adică sacrificiu, suportarea unui cost de oportunitate.
Întregul sistem funcționează după principiul unei scheme Ponzi sau Caritas. O masă de indivizi – științific numită “bază de impozitare” – plătește pentru beneficiile unora, trăind cu speranța/impresia că are la rândul său ceva de câștigat. Pe măsură ce timpul trece și resursele se pierd (căci, din păcate, statul nu a inventat încă o mașină de multiplicat resurse – case, brânză, tractoare – ci doar de multiplicat bani), schema trebuie lărgită, altfel jocul se oprește. De aici “nevoia extinderii bazei de impozitare”, a confiscării suplimentare de avuție. Care se face, așa cum am zis, prin impozitare transparentă sau prin inflație. Vă vine să credeți că acest demers – creșterea numărului impozitaților – este sprijinit astăzi prin invocarea solidarității între oameni?! Solidaritate… să strângem rândurile… pentru ce? – ca nu cumva să scape vreunul fără să cadă în prăpastie?

Robert Mundell, un laureat al Premiului Nobel, a spus că în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc. La început de secol XXI “se strânge lațul”, în sensul că iluzia nu mai poate fi menținută. Mergând în continuare pe drumul pe care pășim de decenii, datoriile publice în întreaga lume dezvoltată vor deveni insuportabile. În 30 de ani doar plata dobânzilor la datoria acumulată va atinge 20% din PIB, adică jumătate din bugetele actuale – calcul făcut de o binecunoscută instituție publică și reprezentând „scenariul optimist”. Aceasta înseamnă că nu va mai fi nimic pentru copiii și nepoții noștri, nimic din ceea ce numim azi servicii publice: educație, asistență medicală, siguranță publică; și nu vor fi nici pensii pentru noi. Aceasta este matematică, fie că vă place sau nu 2 + 2 fac 4; 20% din PIB înseamnă cât v-am spus. Părerea mea este că lucrurile se vor înrăutăți mai repede, din mai multe motive pe care economiștii le cunosc – în principal din cauză că datoria publică și cheltuielile bugetare reduc stimulentele pentru muncă și acumulare de capital.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face – și singurul bun, de altfel – este să înțelegem situația și să renunțăm la Caritas. Să desființăm sistemul public de pensii, de exemplu. Să înțelegem că prin stat nu vom crește bunăstarea, pentru că statul nu este altceva decât un mecanism de redistribuție, nu de creare a avuției; statul nu poate face nimic fără banii noștri – adică nu poate face nimic (net). Știu, viața este grea, e mai ușor să tai frunză la câini sau să fi lipsit de responsabilitatea acumulării unui venit pentru bătrânețe așteptând să pice para mălăiață de la guvern. Dar este o iluzie, cu atât mai tragică cu cât a fost întreținută intenționat. Nu va trebui să așteptăm 30 de ani, deja pensiile sunt în pericol să scadă cu 15%. Sezonul la pere mălăiețe s-a închis – mai corect spus, nici nu s-a deschis vreodată, doar că am trăit cu impresia că ar exista.

Dacă ezităm să ne mișcăm rapid, dacă credem în virtuțile planurilor guvernelor actuale (fie că se cheamă Boc sau Obama), nu ne așteaptă nimic bun. Cel mai faimos specialist al teoriei monetare ne avertizează asupra hiperinflației. Sau putem să înghețăm prețurile printr-o semnătură cu pixul și să plecăm acasă. În sărăcie, ca în comunism.

De ce a eșuat programul “computere pentru copiii săraci”

În anul 2004 guvernul României s-a gândit să subvenționeze achiziția de calculatoare pentru copiii familiilor sărace, oferind tichete valorice de 200 de euro. Veți spune că a fost idee bună. Deloc. Orice subvenție modifică matricea stimulentelor indivizilor, diminând incitativele productive și provocând în schimb apariția celor perverse. Despre acest din urmă aspect s-a mai scris, chiar guvernanții plângându-se la un moment dat că numărul celor care raportează venituri pe membru de familie exagerat de mici doar-doar vor pune mâna pe un cupon este uriaș. Iată însă că a apărut un raport foarte interesant și despre primul aspect.

Un studiu publicat recent de poate cea mai faimoasă instituție de cercetare de pe planetă, National Bureau of Economic Research din SUA a analizat efectele programului Euro 200. Autorii studiului – Ofer Malamud (profesor la University of Chicago) și Cristian Pop-Elecheș (profesor la Columbia University – arată că guvernul României a implementat acest program imitând orbește alte state, “în ciuda lipsei de dovezi credibile că tehnologia îmbunătățește performanța școlară a copiilor sau comportamentul acestora”.
Fără vreun studiu de impact (ce-i aia?), numărul cupoanelor acordate a crescut de la an la an: 25051 în anul 2004, 27555 în anul 2005, 28005 în anul 2006, 38379 în 2007 și 35484 în 2008. Dacă la început cuponul acoperea circa 75% din valoarea unui computer care îndeplinea cerințele minimale prevăzute de lege, treptat el a ajuns să reprezinte întregul cost al acestuia, pe fondul scăderii prețurilor echipamentelor de profil. Merită menționate trei aspecte:
• în anul 2008 calculatorul cumpărat în chimbul cuponului trebuia să aibă minim procesor de 2GHz, 1 GB memorie RAM și 160 GB hard-disk; astfel încât, mărturisesc, familiile nevoiașe și-au putut procura ceea ce eu nu dețineam la acea dată, conferențiar universitar fiind;
• cuponiada a crescut puternic dotarea cu computere a familiilor sărace, până la punctul în care probabilitatea ca un copil sărac să dețină un calculator a depășit-o pe aceea a unui copil aparținând unei familii al cărei venit se situează deasupra limitei legale!
• aproape jumătate din calculatoarele tranzacționate prin acest program au fost vândute de o singură companie; cine trăia ieri din subvenții – azi este în faliment, ghici Flamingo ce-i?!

Revenind la efecte, v-ați aștepta ca rezultatele școlare ale copiiilor săraci să se îmbunătățească cumva? Dar ce, ei sunt roboței, le pui calculatorul în brațe și pac! – învață mai bine? Bineînțeles că nu. Copiii s-au bucurat tare că au primit un computer pe gratis, gândindu-se câte jocuri vor face și cum le vor da ei lecții colegilor lor mai puțin norocoși. Ce spun autorii studiului?

“Copiii care au obținut un astfel de cupon au avut rezultate semnificativ mai slabe la matematică, română și engleză, deși au luat note mai bune la informatică… a rezultat că obținerea unui cupon a redus timpul dedicat efectuării temelor, privitului la televizor și cititului.
Aceste rezultate nu sunt surprinzătoare dat fiind că puțini părinți sau copii au afirmat că dispun de programe educaționale instalate pe computerele lor și puțini copii au spus că folosesc calculatorul pentru a-și face temele sau în alt scop educativ. În schimb, majoritatea calculatoarelor au instalate jocuri iar copiii au spus că cea mai mare parte a timpului pe care îl petrec la calculator este dedicat jocului.”

Din păcate pentru intențiile bune ale guvernanților, capitalul uman nu crește cu tehnologie, la fel cum poți să cultivi varză oferindu-i apă din belșug. Investiția în capital uman decurge din preferințele indivizilor, iar indivizii nu sunt atât de “legume” încât dacă îndeși în ei subvenții să îți ofere rezultatul scontat. Nici măcar copiii. Așa că înainte de a mai lua vreo măsură recomand decidenților să studieze bazele economiei fiindcă, vorba aia, niciodată nu știi când descoperi poker-starul din tine!

Doi economiști pentru pace socială

Filozofia Soak the rich a ajuns iarăși la modă grație lui Dominique Strauss-Kahn, care a spus că România ar face mai bine să mărească taxele pentru bogați decât să taie salariile și pensiile. Fără ezitare, Daniel Dăianu și Liviu Voinea s-au grăbit să ofere fundamentul științific pentru această soluție:
• Daniel Dăianu: “Eu cred că cei de la FMI au gândit că într-o perioadă atât de grea când ceri populaţiei sacrificii importante trebuie să laşi ideologia de-o parte, să fii pragmatic… Ce-i lipseşte acestui program este să convingă omul, adică poţi să-i tai ceva la bani, însă el trebuie să vadă că cel cu venituri mai mari participă mai mult.”
• Liviu Voinea: “Creşterea unor impozite e mai acceptabilă social, cel puţin pe cote diferenţiate.”

V-ați prins? Ați înțeles cum poate fi convins omul? Dacă îi spui că altul va suporta pierderile! Așa deci… Vasăzică există două categorii de politici pe lumea asta – repet, științific vorbind. Există politici care nu trec la vot și politici care trec la vot. Confiscarea pensiilor nu este o măsură științifică pentru că e greu implementabilă în democrație. În schimb, confiscarea veniturilor celor bogați merge, fiindcă bogații sunt mai puțini.
Reformulând, întreaga justificare a celor doi economiști se bazează pe principiul (caprei vecinului?) pagubei colaterale. Într-un război, merită să arunci o bombă într-un loc aglomerat dacă ești sigur că acolo se ascunde teroristul-șef. În economie, merită să confiști avuția unora, dacă poți plăti așa pensiile majorității. Remarcați vă rog că ambele măsuri se referă la menținerea păcii, Afghanistan style.

Eu cred că impozitarea diferențiată generează conflict social – pentru că inegalitatea de tratament (fiscal) naște frustrări. Mai cred că impozitarea diferențiată progresivă conduce la o pierdere globală de avuție, pentru că penalizează munca, acumularea de capital, inițiativa productivă. Și mai cred că mărirea impozitelor nu poate oricum salva/repara ceea ce este falimentar prin definiție (sistemul public de pensii), respectiv un sac fără fund (statul în general). Dar probabil că astea sunt simple speculații, cel mult afirmații dogmatice, incomparabile cu valențele intelectuale ale argumentului caprei vecinului/pagubei colaterale asumat de Dăianu și Voinea.

Mă gândesc cum ar fi dacă aș naufragia pe o insulă împreună cu Daniel Dăianu și Liviu Voinea. Probabil că ei doi ar forma imediat un stat… democratic, pe principiul majorității, iar eu aș ajunge pe plantație. Ceea ce mă face să cred că ar trebui să întreprind ceva înainte de a naufragia…

Efectul de multiplicator se întoarce

Aseară l-am auzit iarăși pe Liviu Voinea vorbind despre efectul de multiplicator al investițiilor publice. Păcat că insistența cu care repetă această eroare îi umbrește alte analize și puncte de vedere rezonabile. Keynesianismul retard pe care îl perpetuează prin această afirmație domnul Voinea (by the way, cu nimic diferit de același soi de afirmații SF-hazlii emise de fostul ministru Pogea) este ridiculizat astăzi de John Taylor de la Stanford.

Taylor prezintă concluziile unui studiu încă nepublicat al economiștilor de la FMI, elaborat pe baza unui model matematic sofisticat (GIMF): creșterea cu 1% a cheltuielilor guvernamentale duce la creșterea pe termen scurt cu 0,7% a PIB, după care efectul se evaporă rapid; This means that government spending crowds out other components of GDP (investment, consumption, net exports) immediately and by a large amount.

După cum se vede din grafic, concluziile economiștilor FMI sunt total opuse celor trase de angajații guvernului american, în frunte cu Christina Romer, șefa Council of Economic Advisers, care susțin (ca și Liviu Voinea) că guvernul ne poate face pe toți mai fericiți prin simpla creștere a cheltuielilor bugetare (păcat că acestea nu pot depăși 100% din PIB, ca să-i facem fericiți și pe extratereștri).

Taylor precizează – foarte important în opinia mea – că atât GIMF cât și alte modele care neagă existența unei relații de cauzalitate (durabile) între cheltuielile publice și PIB sunt de inspirații neo-keynesiană. Ceea ce este o veste proastă pentru Liviu Voinea. Ar trebui să-și updateze un pic keynesianismul dacă dorește să fie luat în serios nu doar de realizatorii de emisiuni TV dar și de colegii lui economiști.