Ce v-am zis? 30, 50, 62, 67… % din PIB

Nu râd de voi, stați liniștiți. Dar am impresia că după ce spun o cifră ea ajunge să fie confirmată de autorități și a cam ajuns să-mi fie teamă să mai spun vreo cifră. Aseară președintele Băsescu a zis că datoria publică ar putea ajunge în 2012 la 67% din PIB. Nici nu s-au uscat bine pixelii de când v-am spus că ne paște o datorie de 70% din PIB. Asta după ce în primăvară am avertizat că vom avea o datorie de 60% din PIB, nivel recunoscut ulterior de primul-ministru.

Deja nu mai e o întâmplare. A ajuns să fie suficient de fascinant pentru a realiza graficul de mai jos. Aici puteți vedea cum au evoluat predicțiile oficialităților în privința datoriei României: în doar câteva luni, trecând prin creșteri succesive, datoria s-a dublat.

Vă vine să credeți că avem sute de oameni care cercetează, colectează statistici, emit prognoze – pe banii noștri – iar opinia publică trebuie să facă față capcanelor întinse de discursul politicienilor? Să nu ne mirăm dacă mediul privat nu se va înghesui să investească în perioada următoare. Câștigătorul premiului Nobel, Edward Prescott, care a venit anul trecut la București, vorbea despre relația dintre anticiparea impozitelor viitoare și nivelul investițiilor. Cu cât firmele anticipează impozite mai mari în viitor, cu atât investițiile scad. Păi, în condițiile descrise mai sus, ce credeți că se va întâmpla cu impozitele – și mai ales, cât de mult?

Era să uit. Diferența dintre informațiile vehiculate de mine și cele ale autorităților publice este următoarea. În vreme ce președintele a vânturat cifra 67 doar ca pe un scenariu posibil dar improbabil, eu chiar cred că se va întâmpla.

O criză a statului, o singură soluție

Criza pe care o traversăm este o criză a statului. Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar afecta aproape toate statele. Iar dacă pentru economiile emergente există mereu scuza că guvernele acestora sunt prea inepte, atunci ce se poate spune despre guvernele economiilor dezvoltate, care au acumulat datorii mult mai mari decât au făcut-o primele? După ce proverbiala perioadă de 20 de ani s-a scurs, se cuvine să observăm că nu există neapărat stupid people ci, mai degrabă stupid institutions. Iar soluția este demolarea lor.

Reforma este inevitabilă. Nu în sens istoric, ci în sens logic. An după an guvernele lumii, indiferent cine a fost la cârmă, au făcut ce au știut mai bine: au redistribuit avuția societății de la cei dedicați producției și acumulării de capital către cei asistați, privilegiați, subvenționați – numiți-i cum vreți. Au făcut așa în numele binelui comun. Ei bine, spune-i asta omului căruia îi ceri impozite. Spune-i că e spre fericirea lui să plătească impozit pe venit, pe profit, CAS, TVA ș.a.

Abraham Lincoln afirma: Nu poți să-i prostești pe toți oamenii tot timpul. Încet-încet, vraja cu impozitele ridicate pentru a finanța idealizatele servicii publice s-a risipit și statele au recurs la o metodă mai eficientă de păcăleală: expansiunea creditului și cheltuielile pe datorie. Tipărirea de bani este cel mai bun mijloc de redistribuție inventat vreodată – nu întâmplător statul și-a arogat monopolul asupra lui. Este o veritabilă armă de prostire în masă sau, dacă preferați, un mod de a induce în rândurile populației impresia că poți trăi bine-mersi și cu banii în buzunar și cu burta ghiftuită. Ceea ce este absurd, deoarece ghiftuirea burții (consumul) presupune producție, adică sacrificiu, suportarea unui cost de oportunitate.
Întregul sistem funcționează după principiul unei scheme Ponzi sau Caritas. O masă de indivizi – științific numită “bază de impozitare” – plătește pentru beneficiile unora, trăind cu speranța/impresia că are la rândul său ceva de câștigat. Pe măsură ce timpul trece și resursele se pierd (căci, din păcate, statul nu a inventat încă o mașină de multiplicat resurse – case, brânză, tractoare – ci doar de multiplicat bani), schema trebuie lărgită, altfel jocul se oprește. De aici “nevoia extinderii bazei de impozitare”, a confiscării suplimentare de avuție. Care se face, așa cum am zis, prin impozitare transparentă sau prin inflație. Vă vine să credeți că acest demers – creșterea numărului impozitaților – este sprijinit astăzi prin invocarea solidarității între oameni?! Solidaritate… să strângem rândurile… pentru ce? – ca nu cumva să scape vreunul fără să cadă în prăpastie?

Robert Mundell, un laureat al Premiului Nobel, a spus că în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc. La început de secol XXI “se strânge lațul”, în sensul că iluzia nu mai poate fi menținută. Mergând în continuare pe drumul pe care pășim de decenii, datoriile publice în întreaga lume dezvoltată vor deveni insuportabile. În 30 de ani doar plata dobânzilor la datoria acumulată va atinge 20% din PIB, adică jumătate din bugetele actuale – calcul făcut de o binecunoscută instituție publică și reprezentând „scenariul optimist”. Aceasta înseamnă că nu va mai fi nimic pentru copiii și nepoții noștri, nimic din ceea ce numim azi servicii publice: educație, asistență medicală, siguranță publică; și nu vor fi nici pensii pentru noi. Aceasta este matematică, fie că vă place sau nu 2 + 2 fac 4; 20% din PIB înseamnă cât v-am spus. Părerea mea este că lucrurile se vor înrăutăți mai repede, din mai multe motive pe care economiștii le cunosc – în principal din cauză că datoria publică și cheltuielile bugetare reduc stimulentele pentru muncă și acumulare de capital.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face – și singurul bun, de altfel – este să înțelegem situația și să renunțăm la Caritas. Să desființăm sistemul public de pensii, de exemplu. Să înțelegem că prin stat nu vom crește bunăstarea, pentru că statul nu este altceva decât un mecanism de redistribuție, nu de creare a avuției; statul nu poate face nimic fără banii noștri – adică nu poate face nimic (net). Știu, viața este grea, e mai ușor să tai frunză la câini sau să fi lipsit de responsabilitatea acumulării unui venit pentru bătrânețe așteptând să pice para mălăiață de la guvern. Dar este o iluzie, cu atât mai tragică cu cât a fost întreținută intenționat. Nu va trebui să așteptăm 30 de ani, deja pensiile sunt în pericol să scadă cu 15%. Sezonul la pere mălăiețe s-a închis – mai corect spus, nici nu s-a deschis vreodată, doar că am trăit cu impresia că ar exista.

Dacă ezităm să ne mișcăm rapid, dacă credem în virtuțile planurilor guvernelor actuale (fie că se cheamă Boc sau Obama), nu ne așteaptă nimic bun. Cel mai faimos specialist al teoriei monetare ne avertizează asupra hiperinflației. Sau putem să înghețăm prețurile printr-o semnătură cu pixul și să plecăm acasă. În sărăcie, ca în comunism.

De ce a eșuat programul “computere pentru copiii săraci”

În anul 2004 guvernul României s-a gândit să subvenționeze achiziția de calculatoare pentru copiii familiilor sărace, oferind tichete valorice de 200 de euro. Veți spune că a fost idee bună. Deloc. Orice subvenție modifică matricea stimulentelor indivizilor, diminând incitativele productive și provocând în schimb apariția celor perverse. Despre acest din urmă aspect s-a mai scris, chiar guvernanții plângându-se la un moment dat că numărul celor care raportează venituri pe membru de familie exagerat de mici doar-doar vor pune mâna pe un cupon este uriaș. Iată însă că a apărut un raport foarte interesant și despre primul aspect.

Un studiu publicat recent de poate cea mai faimoasă instituție de cercetare de pe planetă, National Bureau of Economic Research din SUA a analizat efectele programului Euro 200. Autorii studiului – Ofer Malamud (profesor la University of Chicago) și Cristian Pop-Elecheș (profesor la Columbia University – arată că guvernul României a implementat acest program imitând orbește alte state, “în ciuda lipsei de dovezi credibile că tehnologia îmbunătățește performanța școlară a copiilor sau comportamentul acestora”.
Fără vreun studiu de impact (ce-i aia?), numărul cupoanelor acordate a crescut de la an la an: 25051 în anul 2004, 27555 în anul 2005, 28005 în anul 2006, 38379 în 2007 și 35484 în 2008. Dacă la început cuponul acoperea circa 75% din valoarea unui computer care îndeplinea cerințele minimale prevăzute de lege, treptat el a ajuns să reprezinte întregul cost al acestuia, pe fondul scăderii prețurilor echipamentelor de profil. Merită menționate trei aspecte:
• în anul 2008 calculatorul cumpărat în chimbul cuponului trebuia să aibă minim procesor de 2GHz, 1 GB memorie RAM și 160 GB hard-disk; astfel încât, mărturisesc, familiile nevoiașe și-au putut procura ceea ce eu nu dețineam la acea dată, conferențiar universitar fiind;
• cuponiada a crescut puternic dotarea cu computere a familiilor sărace, până la punctul în care probabilitatea ca un copil sărac să dețină un calculator a depășit-o pe aceea a unui copil aparținând unei familii al cărei venit se situează deasupra limitei legale!
• aproape jumătate din calculatoarele tranzacționate prin acest program au fost vândute de o singură companie; cine trăia ieri din subvenții – azi este în faliment, ghici Flamingo ce-i?!

Revenind la efecte, v-ați aștepta ca rezultatele școlare ale copiiilor săraci să se îmbunătățească cumva? Dar ce, ei sunt roboței, le pui calculatorul în brațe și pac! – învață mai bine? Bineînțeles că nu. Copiii s-au bucurat tare că au primit un computer pe gratis, gândindu-se câte jocuri vor face și cum le vor da ei lecții colegilor lor mai puțin norocoși. Ce spun autorii studiului?

“Copiii care au obținut un astfel de cupon au avut rezultate semnificativ mai slabe la matematică, română și engleză, deși au luat note mai bune la informatică… a rezultat că obținerea unui cupon a redus timpul dedicat efectuării temelor, privitului la televizor și cititului.
Aceste rezultate nu sunt surprinzătoare dat fiind că puțini părinți sau copii au afirmat că dispun de programe educaționale instalate pe computerele lor și puțini copii au spus că folosesc calculatorul pentru a-și face temele sau în alt scop educativ. În schimb, majoritatea calculatoarelor au instalate jocuri iar copiii au spus că cea mai mare parte a timpului pe care îl petrec la calculator este dedicat jocului.”

Din păcate pentru intențiile bune ale guvernanților, capitalul uman nu crește cu tehnologie, la fel cum poți să cultivi varză oferindu-i apă din belșug. Investiția în capital uman decurge din preferințele indivizilor, iar indivizii nu sunt atât de “legume” încât dacă îndeși în ei subvenții să îți ofere rezultatul scontat. Nici măcar copiii. Așa că înainte de a mai lua vreo măsură recomand decidenților să studieze bazele economiei fiindcă, vorba aia, niciodată nu știi când descoperi poker-starul din tine!

Doi economiști pentru pace socială

Filozofia Soak the rich a ajuns iarăși la modă grație lui Dominique Strauss-Kahn, care a spus că România ar face mai bine să mărească taxele pentru bogați decât să taie salariile și pensiile. Fără ezitare, Daniel Dăianu și Liviu Voinea s-au grăbit să ofere fundamentul științific pentru această soluție:
• Daniel Dăianu: “Eu cred că cei de la FMI au gândit că într-o perioadă atât de grea când ceri populaţiei sacrificii importante trebuie să laşi ideologia de-o parte, să fii pragmatic… Ce-i lipseşte acestui program este să convingă omul, adică poţi să-i tai ceva la bani, însă el trebuie să vadă că cel cu venituri mai mari participă mai mult.”
• Liviu Voinea: “Creşterea unor impozite e mai acceptabilă social, cel puţin pe cote diferenţiate.”

V-ați prins? Ați înțeles cum poate fi convins omul? Dacă îi spui că altul va suporta pierderile! Așa deci… Vasăzică există două categorii de politici pe lumea asta – repet, științific vorbind. Există politici care nu trec la vot și politici care trec la vot. Confiscarea pensiilor nu este o măsură științifică pentru că e greu implementabilă în democrație. În schimb, confiscarea veniturilor celor bogați merge, fiindcă bogații sunt mai puțini.
Reformulând, întreaga justificare a celor doi economiști se bazează pe principiul (caprei vecinului?) pagubei colaterale. Într-un război, merită să arunci o bombă într-un loc aglomerat dacă ești sigur că acolo se ascunde teroristul-șef. În economie, merită să confiști avuția unora, dacă poți plăti așa pensiile majorității. Remarcați vă rog că ambele măsuri se referă la menținerea păcii, Afghanistan style.

Eu cred că impozitarea diferențiată generează conflict social – pentru că inegalitatea de tratament (fiscal) naște frustrări. Mai cred că impozitarea diferențiată progresivă conduce la o pierdere globală de avuție, pentru că penalizează munca, acumularea de capital, inițiativa productivă. Și mai cred că mărirea impozitelor nu poate oricum salva/repara ceea ce este falimentar prin definiție (sistemul public de pensii), respectiv un sac fără fund (statul în general). Dar probabil că astea sunt simple speculații, cel mult afirmații dogmatice, incomparabile cu valențele intelectuale ale argumentului caprei vecinului/pagubei colaterale asumat de Dăianu și Voinea.

Mă gândesc cum ar fi dacă aș naufragia pe o insulă împreună cu Daniel Dăianu și Liviu Voinea. Probabil că ei doi ar forma imediat un stat… democratic, pe principiul majorității, iar eu aș ajunge pe plantație. Ceea ce mă face să cred că ar trebui să întreprind ceva înainte de a naufragia…

Efectul de multiplicator se întoarce

Aseară l-am auzit iarăși pe Liviu Voinea vorbind despre efectul de multiplicator al investițiilor publice. Păcat că insistența cu care repetă această eroare îi umbrește alte analize și puncte de vedere rezonabile. Keynesianismul retard pe care îl perpetuează prin această afirmație domnul Voinea (by the way, cu nimic diferit de același soi de afirmații SF-hazlii emise de fostul ministru Pogea) este ridiculizat astăzi de John Taylor de la Stanford.

Taylor prezintă concluziile unui studiu încă nepublicat al economiștilor de la FMI, elaborat pe baza unui model matematic sofisticat (GIMF): creșterea cu 1% a cheltuielilor guvernamentale duce la creșterea pe termen scurt cu 0,7% a PIB, după care efectul se evaporă rapid; This means that government spending crowds out other components of GDP (investment, consumption, net exports) immediately and by a large amount.

După cum se vede din grafic, concluziile economiștilor FMI sunt total opuse celor trase de angajații guvernului american, în frunte cu Christina Romer, șefa Council of Economic Advisers, care susțin (ca și Liviu Voinea) că guvernul ne poate face pe toți mai fericiți prin simpla creștere a cheltuielilor bugetare (păcat că acestea nu pot depăși 100% din PIB, ca să-i facem fericiți și pe extratereștri).

Taylor precizează – foarte important în opinia mea – că atât GIMF cât și alte modele care neagă existența unei relații de cauzalitate (durabile) între cheltuielile publice și PIB sunt de inspirații neo-keynesiană. Ceea ce este o veste proastă pentru Liviu Voinea. Ar trebui să-și updateze un pic keynesianismul dacă dorește să fie luat în serios nu doar de realizatorii de emisiuni TV dar și de colegii lui economiști.

Din criza asta doar Pandora ne poate salva

Un articol al lui Dan Popa mi-a stârnit azi amuzamentul. Dominique Strauss-Kahn ar fi declarat că „Daca toata lumea strange cureaua simultan, nu vom avea crestere economica”.

Ha, ha! Corect. Fir-ar ele să fie de externalități, cum nu dau ele pace guvernelor (că despre piețe, știm demult că eșuează, n-așa?!). Economiști dumneavoastră, evident că este nevoie să depășim această coordination externality, dar cum? Hai că primul care rezolvă problema câștigă Nobelul!

În opinia mea, soluția ar fi ca locuitorii din Pandora să nu mai piardă timpul călărind dragonii prin pădure ci să se apuce să fabrice bani și să cheltuie, pentru a scoate Pământul din criză. Pământul nu mai poate fi “centrul” universului economic, acum trebuie să fie “periferia”, iar altcineva trebuie să joace rolul de “locomotivă”. Deci, hai repede la creat avatare care să ne impulsioneze producția, să ne împrumute și să ne smulgă din criză.

Ei, ce ziceți, e bună asta? Știu că nu e foarte pragmatică, dar măcar așa, ca teorie, strategie, viziune…

Va repeta România istoria Thailandei din 1997?

În 1997 Thailanda avea rezerve valutare de 30 miliarde dolari – România are tot 30 de miliarde, dar de euro.

Thailanda a încheiat un acord cu FMI în valoare de 20 miliarde dolari – România are și ea un acord tot de 20 de miliarde, dar de euro.

Datoria externă totală a Thailandei era înainte de izbucnirea crizei de peste 90 miliarde dolari, adică 50% din PIB – România are o datorie externă de 86 miliarde (euro), adică 70% din PIB. Este drept însă că:
1. Datoria pe termen scurt a Thailandei era jumătate din datoria externă, în vreme ce datoria pe termen scurt a României este de 16 miliarde euro – uff, ce bine!
2. Contextul internațional actual mi se pare mai constrângător decât cel din vara anului 1997 – uff, asta nu-i bine!

Am lăsat la urmă elementul esențial. Acordul cu FMI nu a împiedicat deprecierea bahtului thailandez cu peste 100%, de la cursul de 25 pentru 1 dolar, la nivelul de 56 pentru 1 dolar.

L-am rugat aseară pe domnul Lucian Croitoru să îmi ofere un motiv pentru a-mi înlătura temerea că România va repeta istoria Thailandei. Mi-a răspuns că România a folosit din timp supapa cursului de schimb în vreme ce Thailanda a avut curs de schimb fix, ceea ce a dus la acumularea presiunilor. Hm. Am explicat aici de ce situația României mi se pare, din acest punct de vedere, cel puțin la fel de proastă, nu mai bună, ca cea a Thailandei din 1997. Poate că statisticile nu reflectă cu acuratețe situația celor două țări dar, în raport cu rata inflației, leul s-a apreciat mai mult decât bahtul, ceea ce înseamnă că supapa invocată nu a existat. De fapt, am tot repetat pe acest blog că politica BNR a simulat funcționarea unui consiliu monetar și că BNR a țintit implicit și explicit nivelul cursului de schimb, ceea ce a permis, exact ca în cazul Thailandei, importarea inflației, a expansiunii creditului declanșată de autoritățile monetare americane (și japoneze, atunci).

În lumina celor de mai sus, consider că scenariul unui euro care să valoreze 6 lei (Lucian Croitoru a spus 8 lei, ceea ce e mai corect) este posibil. Ceea ce ne desparte este probabilitatea pe care o atașăm acestui eveniment: pentru Lucian Croitoru este mai mult o temă de discuție academică, pentru mine este o variantă de luat în calcul.

Știți de ce? Pentru că sentimentul meu este că România nu va putea implementa măsurile de austeritate bugetară anunțate (chiar dacă vor trece de Parlament), iar pericolul ruperii acordului cu FMI este cât se poate de real. În acel moment intrăm în gard (bine, ar mai fi o soluție – creșterea impozitării – dar despre ea vom mai vorbi).