De ce Krugman greșește și de ce piețele nu au încredere

De ce acuză Paul Krugman politicile actuale? Le consideră nepotrivite, deoarece austeritatea bugetară este contraindicată în timp de recesiune. Continuator dogmatic al teoriei dezvoltate de John Maynard Keynes în timpul Marii Depresiuni, Krugman ar susține că tăierea salariilor bugetarilor și contracția fiscală va accentua declinul, împingând economia într-un nou val de criză. De ce spun dogmatic? Pentru că situația actuală a statelor afectate de criză nu se compară cu situația din trecut: acum există deja un nivel foarte ridicat al datoriei publice + inflație. Allan Meltzer afirmă că Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea cât de iresponsabile sunt politicile actuale, d-apăi dacă ar auzi ce spune Krugman.

Krugman ne oferă o busolă defectă pentru descoperirea erorilor politice actuale. Am ajuns unde am ajuns tocmai din cauza unei creșteri nesustenabile a cheltuielilor publice și a unei politici monetare expansioniste. Realitatea este simplă: guvernul nu poate continua pe acest drum deoarece nu își poate finanța deficitul uriaș. Soluția este una singură: reducerea rolului statului în economie, tăind simultan atât cheltuielile cât și veniturile publice (impozitele).

Dincolo de sofismele pe care le inventează Krugman, austeritatea planificată de guvern nu are cum să câștige încrederea piețelor. Aici Krugman are dreptate dar dintr-un motiv greșit. El spune că reducerea cheltuielilor publice va micșora „cererea agregată”, punând presiune pe cifra de afaceri a companiilor și sporind șomajul. Austeritatea nu are însă acest efect, deoarece tot ce face statul se cheamă redistribuție, iar diminuarea redistribuției nu are nimic de-a face cu volumul resurselor disponibile în economie. Societatea nu are ce pierde atunci când guvernul intervine mai puțin, pentru că oricum guvernul nu poate crea nimic – tot ce face el este să ia de la Ion și să îi dea lui Vasile! Problema reală este că austeritatea în sine nu oferă o perspectivă sectorului privat; câtă vreme impozitele și birocrația rămân pe loc (ba chiar cresc!), românii nu sunt încurajați să producă mai mult, să acumuleze capital și să inoveze. Acesta este factorul care descurajează piețele și reprezintă motivul pentru creșterea riscului de țară, în fond, pentru neîncrederea cu care piețele cred că guvernul ar putea să-și acopere în viitor datoriile uriașe.

Tot aud că statul are nevoie de bani. Dar am ajuns în criză tocmai fiindcă statul a avut la dispoziție prea mulți bani pe care i-a risipit. Statul risipește, pentru că redistribuția distruge incitativele productive, sporindu-le pe cele prădătoare (rent-seeking). Tot ce poate statul este fie să construiască poduri de piatră pe care să le ia apa la următoarea viitură, fie să ridice piramide – moștenirea Jocurilor Olimpice din Grecia sau China. Și cu cât capturează mai mulți bani cu atât poate cheltui/risipi mai mult și cu atât mai ușor trec neobservate eventualele deficite. Citiți istoria. Când oare nu a avut statul nevoie de bani?! Statul are întotdeauna nevoie de bani, nu e nimic spectaculos sau ieșit din comun cu repetarea acestei pretenții în prezent.

Dar, din perspectiva societății, nu avem nevoie de mai mulți bani la buget. Un stat mai mic înseamnă mai puțină alocare clientelară și deficite bugetare mai mici. Credeți că ar fi posibil un deficit de 10% dacă toate cheltuielile s-ar ridica la 20% din PIB? Credeți că ar fi posibil un deficit de 10% dacă toate cheltuielile s-ar ridica la 10% din PIB?! Știți ce înseamnă 10% din PIB?

Krugman și a treia depresiune

Articolul lui Paul Krugman din New York Times, The Third Depression a fost tradus astăzi în română: Începe al treilea val al depresiunii. Iată un paragraf semnificativ:

Este adevărat că investitorii în bonduri s-au îndreptat împotriva guvernelor cu deficite incomode. Dar nu există nicio dovadă că o austeritate fiscală pe termen scurt, pe fondul unei economii în depresiune, restabileşte încrederea investitorilor. Din contra: Grecia a fost de acord să impună o austeritate dură, doar pentru a se trezi că riscul asociat datoriei sale a crescut şi mai mult; Irlanda a impus reduceri drastice în sectorul public, doar pentru a fi tratată de pieţe drept un risc mai mare decat Spania.

Cum comentează un fost coleg de facultate – față de care nu mai am nimic de adăugat:

O încercare patetică de a manipula un argument – sau cel puțin eu așa interpretez fragmentul de mai sus … mai exact, ce mi se pare mie că ar spune e că A nu implică B … și ne dă două exemple în care A se întamplă și B nu apare … singura problemă e că definește B-ul total greșit în cazul celor două țări … ca și cum ar spune că uite, penicilina nu tratează infecția gravă cu stafilococi și ne-ar da două exemple în care doi bolnavi tratați cu penicilină mor când sunt împușcați în cap.

Ba da, mai am ceva de adăugat! Cred că dincolo de o observație inteligentă îi putem replica lui Krugman astfel:
Pai cum, dumneavoastră care spuneți că piața eșuează, vă folosiți acum de piață pentru a demonstra erorile de guvernare?! Păi stimate domnule Krugman, ce ne facem dacă piața eșuează chiar în timp ce vorbim? Dacă reacția nefavorabilă a piețelor în fața politicilor de austeritate este pur și simplu irațională? Poate că politicile sunt briliante, dar investitorii sunt prea orbi ca să vadă…

Penibil.

Deficitul bugetar – mai

Deficitul bugetar a atins un nou record – 16,7 miliarde lei, fiind cu aproape 50% mai mare decât deficitul înregistrat în perioada similară a anului trecut! Să recapitulăm, guvernul trebuia să își micșoreze deficitul anul acesta, nu să îl crească. Cu alte cuvinte, în loc ca guvernul să strângă cureaua el a mers în direcția opusă în pas săltat. După primele 5 luni ale anului (și nu am nicio îndoială că aceeași situație o vom regăsi și la jumătatea anului), autoritățile sunt departe de ținta asumată în programul cu FMI.

De ce TVA înseamnă de fapt impozitarea venitului

Despre TVA am vorbit anul trecut în acest articol în care am arătat că TVA nu duce la creșterea prețurilor și că acest fenomen se datorează mai degrabă emisiunii monetare operate pentru a face mai suportabilă creșterea taxelor. Cum în ultimele zile numeroși comentatori s-au repezit să afirme că TVA de 24% va duce la creșterea inflației, nu strică să fie recitit.

Astăzi vreau însă să mă ocup de pretenția mai mult sau mai puțin explicită a unora (în special a celor care au făurit creșterea TVA) că această taxă impozitează consumul, motiv pentru care ar fi “cea mai puțin dureroasă” cale de a crește veniturile bugetului – creșterea cotei unice sau impozitarea pensiilor ar fi reprezentat o soluție și mai proastă.

Această convingere este posibilă doar datorită ignoranței pe care o manifestă numeroși analiști în ceea ce privește principiul fundamental al impozitării: niciun impozit nu poate fi pasat în sarcina consumatorului (adică în aval în structura economiei). Iată de ce.

Prețul este suma de bani pe care o plătim pentru a intra în posesia unui bun. Nivelul său depinde de cererea și de oferta pentru produsul respectiv. Pe piață prețul tinde să se stabilească întotdeauna la acel nivel care asigură maximizarea profitului pentru producători – nimeni nu este prost să nu crească prețul dacă astfel își sporește profitul. Prin urmare, impunerea unui impozit nu are cum să ducă la creșterea prețului – adică să fie pasat cumpărătorului – deoarece prețul se situează deja la nivelul care aduce profit maxim. Contrar credinței populare conform căreia TVA este adăugat la prețul mărfii, TVA este în realitate extras din prețul acesteia. Cine susține că TVA duce direct la scumpirea produselor trebuie să răspundă la întrebarea de baraj: “Dar dacă producătorii puteau să ceară un preț mai mare, de ce nu au făcut-o de ieri sau de acum un an?!”

Mai mult, în cazul TVA, demonstrația că impozitarea nu duce la creșterea prețurilor se poate realiza și prin altă metodă. TVA este un impozit general, care afectează ansamblul prețurilor, prin urmare introducerea sau creșterea sa ar trebui să ducă – conform opticii convenționale – la majorarea tuturor prețurilor. Însă nivelul general al prețurilor, care arată puterea de cumpărare a unității monetare, este determinat de cererea și oferta de bani. El nu se poate schimba decât dacă în domeniul monetar se întâmplă ceva: fie se modifică cererea de bani, fie se modifică oferta de bani. În cazul luat în discuție, creșterea prețurilor (popular vorbind, inflația) nu se poate produce decât dacă publicul își reduce cererea de bani sau dacă se emite mai multă monedă. Observați că ambele circumstanțe nu au nicio legătură cu fiscalitatea și dacă mergem pe ipoteza ceteris paribus (contextul nu se schimbă), atunci simpla creștere a TVA nu are cum să ducă la creșterea ratei inflației.

În sfârșit, există o a treia cale de a demonstra că sporirea TVA nu poate fi pasată consumatorilor, anume metoda reductio ad absurdum: să presupunem că guvernul decide creșterea TVA nu la 24%, ci la 100%, ba chiar la 1000%! Ce credeți că se va întâmpla? Credeți că firmele vor pasa taxa în cârca clienților finali? Bineînțeles că nu, consecința ar fi colapsul total al economiei.

Și atunci care este efectul (creșterii) TVA? Deoarece TVA este extras din prețul bunurilor rezultă că venitul producătorilor se diminuează. Cum nimeni nu este prost să producă fără să fie remunerat corespunzător, producătorii vor pasa povara impozitului – însă nu în aval, ci în amonte în structura producției. Concret, afacerile fiindu-le descurajate ei își vor restrânge activitatea: vor cumpăra mai puține input-uri, de exemplu vor angaja mai puțină forță de muncă sau vor reduce salariile. Astfel, cererea pentru produse intermediare și pentru factorii de producție din care sunt fabricate acestea scade, diminând corespunzător remunerarea factorilor. Observăm așadar că TVA acționează ca un veritabil impozit pe venit.

Revenind la subiectul inițial al discuției, anume pretenția că majorarea TVA lovește în consum – „bine că nu lovește în venit sau în investiții!”, putem concluziona acum că această idee este falsă. TVA este un impozit pe venit, chiar dacă nu se cheamă așa; nu contează cum se cheamă, puteau să-i zică „taxa de solidaritate” sau „taxa-care-ne-place nouă”, important este efectul economic. Ea reduce venitul membrilor societății, afectând astfel atât consumul cât și economisirea/acumularea de capital. Ba mai mult, putem spune că afectează disproporționat economisirea, din două motive:
• În primul rând, orice penalizare a consumului reprezintă o penalizare a acumulării de capital. De ce ar vrea cineva să acumuleze capital, să investească și să producă – pentru alt motiv în afară de acela de a consuma? Cu toții producem ca să consumăm – și economisim/investim tocmai pentru a putea consuma mai mult în viitor. Dacă mâine s-ar da o lege prin care s-ar interzice consumul („Nimeni nu poate mânca mai mult de un măr pe zi!”, producția s-ar prăbuși total.
• În al doilea rând, impozitarea sărăcește și cu cât suntem mai săraci cu atât tindem să economisim mai puțin (dacă-mi amintesc bine parcă și keynesienii susțin asta)
Acum, de ce susțin promotorii modificării Codului Fiscal că aceasta este cea mai puțin dureroasă măsură? Deoarece ei știu că BNR validează creșterea prețurilor, injectând bani în economie. Oficialii BNR înșiși au spus că inflația va crește! Astfel, povara impozitării este disimulată sub forma inflației, despre care toată lumea știe că nu este altceva decât un impozit ascuns. Ce-i drept, în cazul ei nimeni nu pretinde că descurajează consumul! (Considerația aceasta ar fi suficientă pentru a descalifica considerarea TVA drept cea mai puțin dureroasă măsură.)

Este adevărat, desigur, că lumea s-a obișnuit ca fiecare creștere a taxelor să fie însoțită de scumpiri, dar nu o interesează explicația economică a fenomenului. Și, de fapt, contează prea puțin această explicație. Fapt este că oamenii au anticipări inflaționiste și că se vor grăbi să majoreze prețurile imediat ce noua cotă de TVA intră în vigoare. Ba chiar înainte. Dar anticipările inflaționiste nu sunt altceva decât reflectarea politicii inflaționiste din trecut, pentru care există o singură instituție responsabilă – tocmai acea instituție a statului în care românii au mare încredere!

P.S. Daca v-am plictisit, citiți foarte succintul articol al lui Dan Șelaru

Daniel Dăianu și teroriștii de evazioniști

Daniel Dăianu – economistul-adjectiv – a afirmat (o sursă) că evazioniștii merită „un fel de lege marțială”, pentru că ei nu sunt altceva decât niște teroriști economici. Dacă pentru războiul împotriva terorismului s-a croit o legislație specială, atunci și în cazul evaziunii ar trebui să procedăm la fel. Dăianu a spus aceste lucruri în contextul unei discuții despre mărimea statului, reafirmând ideea conform căreia în vremuri excepționale ne trebuie măsuri excepționale. Cum niciun stat din UE nu mai are venituri bugetare atât de mici (30% din PIB), este clar că trebuie să facem ceva pentru ca ministerul de finanțe să strângă mai mult.

Știu, unii mă vor acuza că sunt dogmatic, dar insist: Daniel Dăiare are dreptate, are de 3 ori dreptate. Deoarece argumentul său denotă o măiastră pregătire intelectuală mă gândesc să îl susțin și eu cu cel mai bun exemplu pe care l-am găsit: Zimbabwe. Nu știu dacă Dăianu l-a inspirat pe președintele din Zimbabwe sau vicevera… sau e o pură coincidență (deh, geniile se întrepătrund!), dar ceea ce predică domnul profesor a fost pus deja în aplicare în Africa:

În februarie anul acesta bandele… pardon, polițiștii lui Mugabe au intrat prin sate cu arma în mână și câinii din dotare pentru a strânge impozitele. Fiecare familie a fost somată să plătească echivalentul a 25 de dolari. Acolo unde nu au găsit bani au luat ce au găsit: un aragaz, un televizor, un plug… mă rog, orice ar fi de folos guvernului în vreme de criză. Cam asta am înțeles din relatarea de mai jos:

Nembanwa, Masvingo, February 10, 2010 – The cash-strapped Masvingo Rural District Council on Tuesday demanded taxes from individuals and businesses at gun-point, an incident which has left the growth point shell shocked.
Police details from Masvingo rural police station armed with guns, tear gases, button sticks and dogs descended at the growth point late afternoon and visited every business ordering owners to pay the taxes or face the consequences.

“We are in state of shock up to now, we were just ambushed. No one knew such a thing was going to happen. We were still in process of looking for money to pay our taxes but it was surprising to see police details coming with guns to make us pay,” said Eston Bhusvumani.
“We think the council officials knew that their taxes were very high and they opted to instill fear on us so that we do not refuse to pay. We were not consulted during their preparation to come up with this year’s budget,” he said.

Those who did not have money readily available had to part with their valuable property such as stoves, radios and televisions as the cops who were in company of municipal workers vowed to take unspecified action against those who would fail to comply with the orders.

Masvingo Rural District Council Chief Executive Officer (CEO) Clemence Makwarimba, who is also Zanu PF central committee member, said there was nothing wrong in bringing armed police to force residents to pay.

“What was wrong by bringing police with guns? Is there anyone who was killed? In fact what happened is what we really wanted to happen, we wanted them to have fear so that they pay the money,” he said. “The residents owe us a lot of money and the only way to get that money is to use police,” said Makwarimba.

From the growth point, council officials led the cops to village 15 where they demanded each household to pay US$ 25 or property that is equivalent. to that amount. The council officials took ploughs, harrows and other farming equipments.

Toată cariera am câștigat bani doar muncind în sectorul privat, ca un milog. Vreau să izbutesc și eu să intru în selecta tagmă a experților remunerați de guvern. Vreau să învăț bruxeleza și să câștig mii de euro din contracte cu statul. Poate atunci voi avea mai des idei atât de strălucite.

Legal tender

Via Greg Mankiw:

Decizia Curții Constituționale: ce am avut și ce am pierdut

Vaietele, tânguirile și gemetele de jale pe care le-am auzit de la majoritatea celor care au vorbit în spațiul public despre decizia de ieri a Curții Constituționale aproape că erau să mascheze complet freamătul deznădăjduit al fanilor care celebrau un an de la moartea lui Michael Jackson. Impresia indusă publicului este aceea că am avut o ultimă șansă de a înscrie în prelungirile meciului cu criza, pe care am ratat-o grație unor ju(de)cători care au cam absentat de la antrenamentul economic.

De fapt, nu am pierdut nimic pentru că nu am avut nimic. Ni se spune că am ratat încasarea tranșei de la FMI și că riscul de țară a crescut. Dar ce reprezentau banii de la FMI? Ce reprezintă FMI? O instituție care cauționează activitatea guvernului și care transmite investitorilor străini că mai pot împrumuta statul deoarece, la o adică, ea poate să îi salveze în limita a 20 de miliarde de euro. Ce înseamnă asta? Nimic bun pentru majoritatea românilor. Aceștia sunt bani pe care îi împrumutăm ca să plătim salarii și pensii, să investim în construcția de autostrăzi la un preț de n ori mai mare decât cel normal (unde 1 < n < 10) și să acoperim pierderile băncilor care au dat credit cu buletinul. Orice națiune care procedează așa este în drum spre faliment.

Există naivi care cred că FMI veghează la respectarea unor politici „corecte” – indiferent ce interpretare dăm termenului, că ora exactă în materie de „stabilitate macroeconomică” se dă din boardul Fondului. Dacă FMI și-ar fi făcut meseria pe care documentele oficiale ale statului o presupun, atunci omenirea nu ar mai fi cunoscut crize sau crizele ar fi fost mai rare. Așa cum orice pasionat al economiei mondiale știe însă, în ultimele decenii crizele au luat continentele la rând făcând praf mai întâi America Latină, apoi Asia și acum Europa (nu am știut unde să încadrez Rusia și Turcia) lovind profund chiar și economiile dezvoltate. Dacă luăm de bună teza că îndatorirea FMI este să vegheze la stabilitatea valutară internațională, atunci Fondul a eșuat lamentabil. Dar eu cred că nu trebuie să luăm de bună această definiție eroică a unei instituții publice („multilaterale” = la mare distanță de controlul contribuabilului), ci să acceptăm realist faptul că FMI nu a făcut altceva decât să asigure spatele finanței internaționale în investițiile pe care le-a operat îndeosebi în țările în dezvoltare, cultivând intensiv și extensiv fenomenul hazardului moral; căpătăm astfel atât o explicație a crizelor cât și a a perpetuării activității unei instituții altminteri complet inutilă.

Așadar, ce se poate întâmpla cel mai rău dacă guvernul nu face pe plac Fondului? Guvernul va rămâne fără bani, deoarece cheltuielile publice nu pot fi finanțate decât din exterior, iar cum Fondul își va retrage mâna protectoare investitorii străini vor înțelege că nu e cazul să se mai aventureze în România – fiindcă dacă o fac, o fac pe banii lor. Deci, guvernul va rămâne fără bani. Dar guvernul oricum nu are bani! Iar dacă acceptă derularea în continuare a acordului cu FMI nu va avea bani în viitor pentru rambursarea datoriei. Consumul pe credit nu e sustenabil, cum ziceam. Tot ce realizăm prin acordul cu FMI este amânarea crizei. Nu trebuie să te chemi economist, jurist, „expert” sau altfel pentru a înțelege cum stă treaba; trebui să asculți vocea rațiunii.

Politicile la care recurge guvernul și pe care le solicită FMI nu reprezinta altceva decât extinderea bazei de impozitare și intensificarea impozitarii, într-o economie vlăguită și asupra unei populații care detestă să mai plătească biruri. După unele estimări 2 milioane de români, adică o treime din forța de muncă, lucrează la negru; când pun pompa de benzină în rezervor curg accize și un strop de carburant; din produsul muncii mele circa jumătate se duce în buzunarele sparte ale statului înainte să apuc să cumpăr ceva; dacă economisesc și depun bani la bancă, datorită politicii fiscale și monetare mă aleg cu ≈ 0 dobândă reală. Creșterea fiscalității – fie prin TVA (inflație), fie prin impozite pe muncă – a depășit pragul sustenabilității și nu va face decât să toarne mai mult nisip în angrenajul economiei și, în consecință, să agraveze situația finanțelor publice.

Și noi ne văităm că rămâne statul fără bani?! Statul pierde bani non-stop, ce motiv ar avea vreodată să meargă pe excedent?! Cu puține înțelepciune, ne-am da seama că ceea ce avem de făcut este tocmai să evităm acest lucru, adică să reducem cât mai mult cu putință resursele la care are acces statul. Problema fundamentală este că statul are prea mulți, nu prea puțini bani.

Argumentația judecătorului Ion Predescu și logica (economică)

Astăzi, după decizia de neconstituționalitate a reducerii pensiilor, judecătorul CCR Ion Predescu a susținut următoarele:

Pensia este fenomen trecut, pentru munca trecuta, e altfel stabilita. Nu poti umbla tu pentru viitor la ea, cand e stabilita inainte. Daca haina are doua maneci, tu ii lasi numai una? Pentru viitor poti umbla, ca activ asta inseamna, dar la pensie este pentru cei 30 – 35 – 40 de ani de munca si corespunzator cotizatiilor de atunci.

Dumneata poti sa treci peste faptul ca omul, timp de 30 de ani, a platit luna de luna cota de asigurare? Poti sa zici ‘nu ai platit si daca ai platit nu ma intereseaza?’. Omul a platit timp de peste 30 de ani si a pus acolo. Ca tu i-ai administrat prost este treaba ta

Declarațiile domnului judecător arată tipul de gândire și considerațiile care au stat la baza deciziei CCR și îmi ridică mai multe semne de întrebare.

În primul rând, domnul Predescu nu pare să fie la curent cu economia, așa că o să-i fac un scurt rezumat:

Un individ lucrează pe parcursul vieții circa 40 de ani. Contizația la sistemul de pensii este de aproape o treime din venit. Aceasta înseamnă că după 40 de ani de muncă ar trebui să primim 12 ani salariu gratis – fără să pune la socoteală dobânda care ni s-ar cuveni și care ar depăși suma cu care am cotizat. Dacă ne raportăm la speranța medie de viață de 72 de ani și ținem cont de raportul dintre pensia medie și salariul mediu (1/2), vedem că românii recuperează un sfert din banii pe care i-au plătit. Chiar dacă ne raportăm la speranța medie de viață la 65 de ani, românii (care au ajuns la pensie) recuperează jumătate din bani. Așadar, sistemul public de pensii afectează grav dreptul de proprietate.

Deci, întrebarea retorică “Dacă haina are două mâneci tu îi lași numai una?” este de-a dreptul naivă. Domnul Predescu crede cumva că a împiedicat comiterea unei injustiții? E absolut hilar! Sistemul public de pensii este un Caritas prin care din ce în ce mai puțini indivizi plătesc din ce în ce mai mult pentru tot mai mulți pensionari (sau primii plătesc la fel dar ultimilor li se taie din pensie, ceea ce e același lucru). Este exclus ca toată lumea să recupereze ceea ce a plătit. Din principiu. Ca atare, actualul sistem de pensii ar trebui declarat neconstituțional și distrus, înlocuit cu un sistem privat de pensii – un sistem care nu presupune nimic altceva decât că fiecare român devine responsabil pentru cât și cum economisește; nu presupune moguli, nu presupune falimente, nu presupune depresii psihice; presupune doar responsabilitate – iar dacă mă întrebați pe mine, cea mai mare parte a banilor economisiți i-aș investi singur, în niciun caz nu i-aș lăsa la dispoziția băncilor sau a fondurilor de pensii asociate cu grupurile bancare.

În al doilea rând, argumentația judecătorului Predescu este ilogică. Vasăzică statul poate doar să crească punctul de pensie, dar nu poate să îl scadă niciodată? Păi nu are nicio treabă cu faptul că „pensia e un fenomen trecut”. Că doar nu vine guvernul cu decizia de a le cere pensionarilor să returneze o parte din banii primiți… în ultimii 5 ani, de exemplu! Deci nu intervine asupra trecutului, ci asupra viitorului: începând de azi se taie pensia cu 25%, ce nu este clar?

În al treilea rând, întrebarea “Și ce dacă ai plătit, nu mă interesează?” este la fel de naivă. Da, bineînțeles că statul poate face acest lucru, pentru că politica fiscală este discreționară. Fiscalitatea afectează valoarea prezentă a oricărui activ. Să presupunem că ani la rând economisesc pentru a-mi cumpăra o casă. După ce o achiziționez guvernul decide dublarea taxei pe proprietate. Aceasta diminuează valoarea casei (descurajează cererea de locuințe) și, implicit, afectează valoarea fondurilor pe care le-am economisit în trecut și le-am investit în cumpărarea locuinței. Ce ar însemna să aplicăm filozofia domnului Predescu? Ar însemna că creșterea fiscalității este neconstituțională! În acest caz afectează capitalul acumulat (în trecut). Exemplele pot continua. Creșterea fiscalității pe muncă afectează valoarea capitalului uman acumulat prin studii de specialitate și prin experiență. Ar trebui să o declarăm neconstituțională și pe aceasta. Și așa mai departe. Dacă mă întrebați, nu am absolut nimic împotriva unei asemenea soluții. Chiar o clamez! Așa mi se pare că judecătorii ar da dovadă de consecvență. Dar credeți oare că ei vor da un verdict asemănător în cazul creșterii fiscalității cu care ne vom confrunta mâine-poimâine? Mă îndoiesc.

Concluzia? Decizia Curții este tot atât de discreționară (politică) precum măsurile a căror constituționalitate a fost negată. Dacă vrem să fim consecvenți și juști, ar trebui să cerem desființarea sistemului public de pensii, de exemplu. Și ar trebui să ne bazăm pe argument solide, nu pe considerații sofiste.

La revedere tăieri de pensii, bine ați venit creșteri de impozite!

Unii ar spune că s-a demonstrat încă o dată că justiția este cel mai mare troc. Răutăcisme. Curtea Constituțională a decis, ceea ce ar putea fi interpretat ca un compromis, că adevărul este undeva la mijloc: tăierea pensiilor nu e dreaptă. Adevărul este că… adevărul nu este niciodată undeva la mijloc – sau mai bine zis, doar din întâmplare poate fi undeva la mijloc. La fel cum cea mai bună cale de urmat nu este calea de mijloc, ci calea cea justă. În fine.

Cert este că pentru a păstra șandramaua instituțiilor de stat pe linia de plutire, guvernul va recurge acum la creșterea impozitelor. Adică la o expropriere generală. Puteți arunca la gunoi manualele de economie, unde nu veți găsi nicăieri scris că sporirea impozitelor este dezirabilă într-un moment de criză. Politica guvernului denotă 0% știință și 100% disperare.

Repet – soluția nu stă în găsirea de noi fonduri pentru continuarea jocului, ci în desființarea jocului:

• Obsesia “urgenței” și calea de ieșire din criză
• O criză a statului, o singură soluție

Cum trăiesc unii chinezi la țară și la oraș

Via The Money Illusion.

Contrast imens între nivelul de viață din diverse regiuni ale Chinei.

Iată cum locuiesc săracii unuia din cele mai mari orașe din centrul Chinei, Chongqing. Într-un apartament de 80 de metri pătrați se înghesuie 50 de oameni, plătind o chirie de 1,5 yuani/zi. Sute de milioane de chinezi locuiesc în ceea ce numim “cutii de chibrituri” sau mult mai rău.

În schimb, iată cum locuiesc chinezii în mediul rural pe coasta de est a țării, în apropiere de Shanghai.

Curat constituțional cu ușile închise

Curtea Constituțională urmează să decidă în privința măsurilor de austeritate promovate de guvern. Ședința se desfășoară cu ușile închise.

M-am întrebat mai demult ce înseamnă motto-ul pus în capul blogului Iuliei Motoc:
Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.

Încă mai încerc să înțeleg. Dar până voi reuși cred că am înțeles ce dorea să spună Bismark:
Legile sunt precum cârnații. E mai bine să nu vezi cum sunt făcute.
Ok, dacă vor cu ușile închise, foarte bine, dar măcar să deschidă geamurile…

Off topic: în caz că ați ratat – John Isner vs. Nicolas Mahut

Cel mai lung meci din istoria tenisului. Nici nu mai contează cum se termină, că că se termină.