Logica economica

Cinci argumente împotriva politicii monetare

Am văzut recent că Nicholas Mankiw (Harvard) a intrat în dezbatere cu Robert Murphy (Mises Institute) pe tema motivului pentru care statul trebuie să gestioneze producția monetară. Un asemenea dialog era imposibil de imaginat înaintea crizei, când tot ce se putea discuta era cum să facă statul mai bine politica monetară: să țintească inflația, agregatele monetare, rata dobânzii etc. Dar nici vorbă să poți discuta dacă statul trebuie să facă ceva – se subînțelegea că trebuie. Astăzi, când asistăm la falimentul ideilor socialist-intervenționiste și când experții îndelung antrenați pe statul de plată al guvernelor trebuie să răspundă cum de a fost posibil ca după o jumătate de secol de premieri cu Nobel să bage economia în gard, Mankiw nu își mai permite să nu răspundă criticilor. Așadar, de ce avem nevoie de politică monetară? El spune că avem nevoie de politică monetară pentru a combate rigiditatea prețurilor: According to conventional new Keynesian analysis, sticky prices are the ultimate market imperfection that makes aggregate demand matter. Murphy îi răspunde (așa cum a făcut-o Hayek acum câteva decenii) că tocmai din cauza politicii monetare apare rigiditatea prețurilor (anticipările inflaționiste).

Pentru a completa această discuție m-am hotărât să vă prezint (inspirat de Guido Hulsmann) alte cinci argumente false pentru nevoia implicării statului în producția de bani. Să le luăm pe rând.

1. Argumentul monopolului natural

Monopolul natural apare atunci când economiile de scară în producţie sunt aşa de vaste încât o singură firmă poate acoperi cererea de pe piaţă la un cost mai scăzut decât în condiţii de concurenţă. Susținătorii socialismului monetar pretind că în producția monetară există economii de scară atât de mari încât este eficientă existența unui singur producător.

a. Observați că argumentul monopolului natural nu justifică instituţiile monetare actuale. Ceea ce susține el este imposibilitatea coexistenţei mai multor emitenţi privaţi de monedă. Astfel, problema reală pusă în discuţie, anume oportunitatea monopolizării de către stat a ofertei monetare, este complet evitată. S-ar putea pretinde că existenţa unui singur emitent privat de monedă este de natură să prejudicieze interesele agenţilor economici, doarece el ar putea să extindă masiv oferta monetară pentru a-şi mări la maxim profitul. Prin urmare, statul ar putea contribui la creşterea bunăstării societăţii reglementând activitatea de emisiune monetară. Argumentul monopolului natural devine astfel doar o aplicaţie a argumentului mai vast în favoarea reglementării monopolurilor private. Avem astfel un argument în favoarea reglementării, nu a naționalizării. Iar aici există un noian de opinii potrivit cărora reglementarea (în general) nu face decât să înrăutățească lucrurile.

b. Pentru un etalon-aur sau argint – cu toate că există în mod clar economii de scară în minerit – nu este nici un motiv să credem că avem de-a face cu costuri medii continuu descrescătoare. Lawrence White arată că în ceea ce priveşte “economiile de scară în producţia de monedă non-marfă, este dificil sau imposibil de răspuns empiric, pentru că nu se cunosc cazuri de liberă intrare pe piaţă şi de producţie privată a banilor de hârtie”.

c. Chiar dacă adevărat, argumentul este pe lângă problemă. Un monopol natural nu are nevoie de o legislaţie care să consfinţească statutul său. De ce avem nevoie de o lege care să ne oblige să folosim o singură monedă dacă o singură monedă poate exista oricum?! (Dacă mă întrebați pe mine, răspunsul e – de aia, fiindcă politicienii știu că argumentul e fals!) În prezent, producţia monetară este o activitate naţionalizată care se desfăşoară la adăpostul barierei legale de intrare pe piaţă. Chiar dacă ea ar avea caracteristicile unui monopol natural, acest lucru nu ar justifica menţinerea acestor bariere – a legilor privind “moneda oficială” (legal tender) – respectiv, interzicerea concurenţei. De fapt, unicul emitent de monedă şi-ar domina potenţialii concurenţi prin capacitatea superioară de a furniza publicului moneda dorită.

2. Argumentul motivării întreprinzătorilor

Potrivit multor economişti, creşterea lentă a preţurilor, într-un ritm de aproximativ 2%-3% pe an, este de natură să stimuleze producţia agregată. (Mă rog, acum de când cu criza, unii zic că ar trebui să țintim inflația de 4% – gusturile nu se discută!) Putem distinge două variante ale acestui argument. Prima, de sorginte keynesiană, potrivit căreia dinamica pozitivă a preţurilor îi dispune pe întreprinzători să privească cu optimism mersul afacerilor în viitor, încurajând astfel investiţiile şi comerţul. Această viziune naivă asupra comportamentului antreprenorial ignoră faptul că toţi agenţii economici sunt motivaţi în acţiunile lor de obţinerea unui profit. Optimismul sau pesimismul nu pot înlocui raţionalitatea calculului economic ca temelie a activităţii economice. Oricât de pesimiști oamenii trebuie să consume, deoarece au nevoi; oricât de optimiști, oamenii nu pot cheltui anticipări optimiste, ci resurse.

Potrivit celei de a doua variante, mai sobre, expansiunea monetară serveşte de propulsor economiei doar pentru o perioadă determinată sau “pe termen scurt”. Această versiune conciliantă a argumentului nu este mai puţin infailibilă.

a. În primul rând, introducerea în dezbatere a conceptului de temporalitate, deschide poarta pentru anticipări, al căror rol trebuie clar definit. Dacă politica monetară are anumite efecte pe termen scurt şi altele pe termen lung, atunci susţinătorii politicii monetare trebuie să explice de ce indivizii nu pot anticipa efectele finale, abţinându-se să acţioneze pripit pe baza unor consideraţii temporare şi reversibile.

b. Dar chiar abstracţie făcând de anticipări, argumentul nu duce la concluzia la care ţinteşte deoarece propune a viziune simplistă asupra problemei. Să presupunem că poporul e cuprins brusc de pesimism iar cârmaciul monetar decide să tipărească niște bani pentru a ne susține moralul. Banii nou creaţi nu ating simultan toţi agenţii din economie, ci se filtrează prin diverse stadii ale structurii producţiei. Ca atare, în primă fază, doar anumiţi agenţi (cei care obţin primii venituri nominale suplimentare) sunt “încurajaţi” să mărească producţia sau să muncească mai aprig. Investind mai mult, ei sunt nevoiţi să consume mai mulţi factori de producţie, pe care îi licitează de pe piaţă, deturnându-i de la utilizările lor anterioare care acum par a fi mai puţin eficiente. Această situaţie presupune deopotrivă că întreprinzătorii care pierd resurse în procesul licitării continue pe piaţă, sunt incapabili să-şi completeze proiectele de investiţii sau procesele de producţie. Ei sunt la fel de bine “descurajaţi” să continue activitatea. În concluzie (G. Hülsmann) banii suplimentari vor descuraja motivaţia şi munca la fel de mult pe cât le şi încurajează. Banca centrală nu-i poate face peste noapte optimiști pe toți, ci doar pe unii dintre noi – pe cei care beneficiază de redistribuția avuției operată monetar.

3. Argumentul distribuirii veniturilor

Acesta e un argument subtil, foarte parșiv. Unii economişti afirmă că expansiunea monetară ajută la dezvoltarea economică prin realizarea de “economisiri forţate”. Ei recunosc că politica monetară nu poate face altceva decât să ia de la Vasile ca să-i dea lui Gheorghe – acţionând ca un “impozit ascuns” ce redistribuie avuţia. Unii indivizi consumă cea mai mare parte a venitului câştigat în timp ce alţii mai mult economisesc. Dacă inflaţia reuşeşte să redistribuie venitul agregat în aşa manieră încât în prima fază sporeşte avuţia celor care economisesc mai mult, pe seama diminuării avuţiei celor care preferă să consume, atunci în ansamblu preferinţa temporală a societății scade. Acest fenomen este sinonim cu o mai mare acumulare de capital şi, deci, cu o mai amplă extindere a producţiei în viitor. Acest argument este nerealist și inconsistent.

a. În literatura economică nu se prezintă nici un motiv pentru care expansiunea monetară ar trebui să afecteze populaţia în aşa fel încât efectele preconizate de teorie să se producă. Nici nu se precizează cum ar putea eventual politica monetară să canalizeze emisiunea monetară către cei mai buni investitori sau către persoanele cu venituri mari. Tot ce afirmă susţinătorii economisirilor forţate este că acest fenomen este posibil să se producă, nu că se produce cu necesitate sau că poate fi intenţionat produs

b. Apoi, teoria prezintă o slăbiciune de care suferă multe alte teze intevenţioniste, anume presupune că una din variabilele ce compun procesul descris este independentă de forţa care îl activează. În cazul nostru, se presupune că obiceiurile de consum şi economisire sau aversiunea faţă de risc a întreprinzătorilor sunt independente de inflaţia declanşată. Este într-adevăr posibil ca injecţia monetară să ia prin surprindere agenţii economici şi, astfel, efectele preconizate să se producă. Dar este posibil și contrariul. În mod cert, cmportamentul indivizilor se modifică de îndată ce inflaţia devine vizibilă. Una din cele mai recunoscute consecinţe ale inflaţiei este reducerea ratei economisirilor şi a acumulării de capital.

c. Expansiunea monetară afectează în mod direct investiţiile prin deteriorarea calculului economic. Apariţia profiturilor iluzorii deturnează atenţia oamenilor de afaceri de la adevăratele oportunităţi de profit. Resursele încep să fie risipite în activităţi ce se vor dovedi neprofitabile şi, în loc de acumulare, asistăm la consum de capital. Deci, chiar dacă e adevărat că se economisește mai mult – forțat, desigur – aceste economisiri nu finațează investiții sustenabile, ci pavează drumul către criză.

d. Dacă ar fi adevărat că redistribuirea avuţiei în favoarea celor mai înstăriţi, care tind să economisească mai mult, duce la extinderea posibilităţilor de producţie, atunci argumentul şi-ar găsi aplicarea primordială nu în politica monetară, ci în politica fiscală. Ca urmare, s-ar justifica un sistem de impozitare progresiv negativ, care să-i penalizeze pe cei cu venituri reduse în favoarea celor cu venituri ridicate. Un asemenea argument nu a făcut niciodată obiectul interesului vreunui ministru de finanţe, din motive evidente… este ridicol!

4. Argumentul deflației

Unul din argumentele în favoarea intervenţionismului monetar este acela că economia este supusă uneori presiunilor deflaţioniste care, dacă nu sunt combătute la timp printr-o politică monetară laxă, pot deschide o adevărată ”capcană a lichidităţii”, ducând economia în iadul recesiunii, și al șomajului.
Despre deflație am vorbit pe larg în Deflația de neuroni.

a. Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. De fapt, deflația din secolul al XIX-lea a mers mână în mână cu revoluția industrială

b. Deflația masivă ar fi imposibilă într-un sistem monetar “inelastic” – adică în absența practicării rezervelor fracționare și a expansiunii substanțiale anterioare a creditului – ceea ce face ca argumentul să fie irelevant

c. Presupusul impact negativ asupra producţiei se realizează doar dacă întreprinzătorii nu anticipează deflaţia

d. Faptul că banca centrală ar putea (prin reinflaţionarea economiei) să depăşească deflația nu reprezintă un argument în favoarea băncii centrale. Libera concurenţă între monede este de natură să furnizeze un rezultat similar, înlocuind moneda existentă, care a devenit improprie schimbului datorită extremei sale rarităţi, cu o alta a cărei ofertă o face mai atractivă.

5. Argumentul inflaţiei

Țineți-vă bine de pălărie să nu o ia vântul! Acest argument diferă în mod radical de toate celelalte analizate până acum, prin aceea că susţine că competiţia monetară liberă duce la creşterea necontrolată a masei monetare şi a preţurilor. Cu alte cuvinte, dacă piaţa şi nu guvernul ar produce moneda, atunci emisiunea monetară ar fi excesivă, nu insuficientă.

a. Economiştii care susţin acest argument interpretează greşit natura monedei care ar funcţiona pe o piaţă liberă. Aceasta nu ar fi moneda de hârtie emisă în prezent de băncile centrale, ci moneda-marfă. Spre deosebire de costurile fabricării banilor de hârtie, care sunt practic nesemnificative, ceea ce justifică teoretic sporirea interminabilă a masei monetare, costurile banilor-marfă sunt reale – adică exprimă consumul de resurse rare. Pe o piaţă liberă, emisiunea de monede concurenţiale ”ar fi supusă constrângerilor care limitează producţia oricărui alt bun”. Fabricarea respectivilor bani ar ţine cont de rata profitului obţinut, adică de relaţia dintre costul banilor şi preţul (valoarea) acestora. Expansiunea activităţii de emisiune monetară ar duce, pe de o parte, la ieftinirea banilor (la scăderea valorii unităţii monetare). Pe de altă parte, nevoia procurării unui volum mai mare de factori de producţie ar spori preţurile acestora, iar creşterea capitalului investit ar diminua randamentul investiţiei. Scăderea profitabilităţii emisiunii monetare ar limita oferta de bani, la fel cum declinul profiturilor cauzează limitarea producţiei în oricare altă industrie. Masa monetară nu poate creşte decât până la punctul în care valoarea banilor scade până la pragul dincolo de care orice emisiune (producţie) suplimentară devine ineficientă, prin prisma rentabilităţii cu care resursele folosite în activitatea de minerit şi cea bancară pot fi folosite în activităţi alternative. Să mai adăugăm că scăderea puterii de cumpărare a monedei (aur sau o altă marfă), ce poate fi cauzată teoretic şi de reducerea cererii de bani, este serios limitată datorită elasticităţii la preţ a cererii pentru marfa respectivă în scopul utilizării industriale (non-monetare), care ar spori în urma ieftinirii acesteia.

b. Totodată, nu putem exclude posibilitatea ca moneda favorită a publicului să facă obiectul unor descoperiri geologice substanţiale neaşteptate, care i-ar diminua în ultimă instanţă drastic valoarea. Nu trebuie uitat însă că într-un regim concurenţial, indivizii selectează continuu moneda cea mai potrivită pentru acţiunile lor. Dacă moneda preferată în prezent ar înceta să mai ofere serviciile care au caracterizat-o, ei nu vor întâmpina dificultăţi majore în a se orienta către o monedă alternativă. Spre deosebire, cadrul definit de moneda discreţionară utilizată în prezent împiedică indivizii să aleagă, obligându-i să utilizeze banii emişi pe baza preferinţelor arbitrare ale autorităţii monetare.

c. Nu în ultimul rând, argumentul inflaţiei ignoră experienţa istorică a inflaţiilor majore cunoscute de omenire, care s-au produs în contextul monopolizării emisiunii monetare şi înlocuirii monedei-marfă cu banii de hârtie. Moneda-marfă consacrată ca optimă de istorie, aurul, s-a dovedit extrem de stabilă, în comparaţie cu cele mai ”stabilizaţioniste” politici monetare contemporane.

Despre economişti, Politică monetară | Bogdan Glăvan | iunie 11, 2010 4:33 pm

18 comentarii

By Extra3OO, iunie 11, 2010 @ 4:55 pm

Batalia FINALA!!
By Demian Vlad, iunie 13, 2010 @ 5:39 am

Interesant articolul. Inteleg si sunt perfect de acord ca in condtii de fiat money nu pot exista emitenti privati de moneda si e nevoie de un sistem moneda-marfa.

insa, in conditiile unei monede marfa, cum ar putea interveni statul in caz de recesiune si criza? sa luam ca exemplu secolul XIX, cand pe langa deflatia de care mentionati, era si ceea ce sustineti dumneavoastra: emitenti privati de moneda si moneda marfa. Recesiunile erau mai dese si cu efecte mult mai nocive decat recesiunile actuale.

en.wikipedia.org/w…in_the_United_States

in plus, sa nu uitam de perioada 1929-1932 cand se considera ca printre factorii care au agravat criza au fost si contractia ofertei de moneda si legarea monedei de marfa (Tarile care au abandonat standardul aur au iesit din recesiune mai repede).

Nota: mi-am rezumat raspunsul la analiza SUA intrucat consider ca si dumneavoastra la asta va referiti.
By Bogdan Glavan, iunie 13, 2010 @ 8:59 am

@Demian Vlad:
Gresit. Cei mai buni istorici ai economiei sustin ca interventionismul guvernamental nu a folosit la nimic:
logec.ro/2010/03/3…-sunt-mai-frecvente/

Am mai scris pe aceasta tema, daca ai suficienta rabdare gasesti pe blog.

Apoi, a nu se confunda iesirea din criza cu amanarea crizei… cele doua sunt extrem de usor de confundat de cineva care sta infipt cu ochii in statistici ale PIB etc.

Lamuritor: deflatia din anii 1920 din SUA, cea mai mare deflatie din istorie: criza si somaj minore.
logec.ro/2009/11/2…sim-rapid-din-criza/
By Demian Vlad, iunie 13, 2010 @ 11:30 am

@Bogdan:
“the evidence shows that prompt public intervention in all distressed financial institutions will limit the macroeconomic costs” citat din articolul de Bordo şi Eichengreen mentionat de d-voastra in logec.ro/2010/03/3…-sunt-mai-frecvente/
in rest nu am gasit nicaieri ca interventionismul e inutil.

Legat de argumentul lor ca crizele sunt mai recente, studiul lor are o importanta eroare metodologica. Crizele recente s-au manifestat la nivelul mai multor tari datorita globalizarii si cresterii interdependentelor intre tari. studiul numara aceste crize de mai multe ori (o data pt fiecare tara). Si daca acceptam faptul ca crizele s-au inmultit, acest lucru poate fi datorat altor factori decat politica monetara, de exemplu progresul tehnologic. Imi vine greu sa-mi imaginez cum putea un fond de investitii sa lanseze un atac speculativ pe o moneda acum 100 ani.

Legat de argumentul d-voastra in favoarea banilor-marfa, acelasi Eichengreen a demonstrat ca tarile care au renuntat la etalonul aur au iesit cel mai repede din recesiune in timpul marii depresiuni.

Legat de deflatia din anii 1920, doi ani au avut deflatie 1921 si 1922. 1921 unde a avut loc deflatia de 10.85% a fost an de recesiune. in schimb 1923, an cu inflatie a avut o crestere economica spectaculoasa. plus, deflatia din 1921 e comparabila cu cea din 1932 (10.3%) an cu scadere economica.
By Bogdan Glavan, iunie 13, 2010 @ 4:08 pm

@Demian Vlad:
Una e interventia in “financial institutions” si alta e politica monetara. In aceasta privinta autorii sunt destul de clari.
De asemenea, pt. politica monetara uitat-te si ce spune Reinhart aici:
logec.ro/2010/03/1…n-secolul-al-xx-lea/

Bine, este evident de ce oamenii astia niciodata nu vor spune ca e cazul sa ne intoarcem la etalonul-aur!

Lasand la o parte discutia cu etalonul, care oricum nu este lucrul care as vrea sa se intample, ca si istoria, as vrea sa nu uiti problema teoretica, punctata in articolul meu: anume ca nimeni nu a demonstrat cum politica monetara contribuie la cresterea bunastarii.

Aici e implicit raspunsul la “iesirea mai rapida din criza”. Daca poti reflationa economia iar lumea nu se prinde atunci aparent iesi din criza – de fapt starnesti un alt ciclu boom-bust. Atunci cand nu poti face asta, sfarsesti ca Japonia in ultimele 2 decenii. Si tare am impresia ca asa va sfarsi mai multa lume in criza actuala… “nu poti sa-i pacalesti pe toti tot timpul”!
By MIA, iunie 13, 2010 @ 5:34 pm

>Cei mai buni istorici ai economiei{…}

Cei doi sunt doi economişti specializaţi în istorie economică, nu neapărat “cei mai buni istorici” – dar na, argumentul “la autoritate” e o greşeală de argumentaţie/logică destul de frecventă …

>anume ca nimeni nu a demonstrat cum politica monetara contribuie la cresterea bunastarii.

Asta e probabil o glumă – care eventual arată altă “tehnică a lojicii heconomice” : ignorarea/minimizarea teoriilor adverse.

>Aici e implicit raspunsul la “iesirea mai rapida din criza”.

Nu e aici – de fapt @Demian a ridicat obiecţii la dogmă care nu că nu le combateţi ( pentru că nu prea aveţi cum ) ci nici măcar nu le răspundeţi/abordaţi.
Ridicol.
By Dan, iunie 13, 2010 @ 8:27 pm

@MIA mai ridicol decat un socialist ca tine reinterpretator nici ca se poate .
Daca esti chiar atat de convins(a) de necesitatea statului maximal, de ce nu te duci in China, Venezuela, Cuba, Coreea de Nord sau… mai european… Suedia? De ce sa transformam celelalte tari incet dar sigur in “raiuri socialiste”? Where’s the fun in that? Mai bine un razboi nuclear mondial insotit de genocid decat MIAizarea planetei ).
Daca tu esti convins de utilitatea fiat money, a interventionismului statal, pastreaza asta pt. tine, nu-i obliga si pe altii sa inghita excrementele astea socialiste. Si nu mai pasa nota de plata la privat ). Daca intelegi ce spun . Nu vezi ca sistemul pe care-l pupi in fund nu e functional, si cand “nu merge bine”, creste fiscalitatea, doar-doar sa nu moara ? Nu am nimic impotriva daca iti pastrezi ineptiile tale si teoriile, fara a ma fura pe mine de bani ca sa-ti intretii neinsemnata ta existenta. Dar din moment ce expediezi nota de plata la privat, pai nu mai fi atat de ipocrita sa vorbesti de “beneficiile politicii monetare si a interventionismului statal”.
By Bogdan Glavan, iunie 13, 2010 @ 8:50 pm

@MIA:
Nu am cum sa fiu ridicol cata vreme nu mi s-au prezentat contra-argumente. O mai fi ceva prin manuale si nu am aflat eu? Sau te pomenesti ca in criza de bibliografie se recurge la vesnica injuratura?!
By MIA, iunie 14, 2010 @ 12:28 am

> Nu vezi ca sistemul pe care-l pupi in fund nu e functional{…}

Pînă una alta statele nordice stau cam cel mai bine din Europa în contextul actual.

În rest ignoranţa din replică nu e întrecută decît de frustrare aşa că … mai bine delirează în continuare despre cît urăşti specia umană.

>Nu am cum sa fiu ridicol cata vreme nu mi s-au prezentat contra-argumente.

Replica lui @Demian e destul de detaliată – inclusiv citarea unui paragraf care e taman contrariul modului cum aţi prezentat în articolul cu pricina ce spuneau respectivii.
Asta arată că articolul cu pricina e plin de ridicol …

Pînă una alta respectivii susţin ( deşi aţi ignorat acest aspect ) că ţările care au abandonat etalonul-aur în Marea Criză precedentă şi-au revenit mai repede – ori “în manualele” citate cam tot aia se susţine.
Singura contra-argumentaţie e citarea obsesivă a unui autor cvasi-obscur ( în afara “sectei” ) gen Rothbard …
By Tudor Cristea, iunie 14, 2010 @ 1:14 am

MIA:

Singura economie pe plus clar in Scandinavia este Suedia, celelalte-s cam in buda (cu Norvegia-i neclar inca, desi s-ar putea sa aiba ceva crestere). Finlanda (desi nu chiar Scandinava) si Danemarca au perspective destul de sumbre pentru anul 2010.
In cazul Suediei cei 3% sint doar o recuperare a scaderii de 4.5% din 2009. Oricum, ceea ce a stimulat economia au fost reducerea taxelor si flexibilizarea pietii muncii; asta scriam mai demult:
“Ca sursa de finantare a consumului sint identificate: reducerile de taxe…”
“Ca factori macroeconomici au fost identificati: sectorul privat consolidat (IMM-uri)…”
De primul punct nu ma mai leg, insa al doilea este consecinta directa a flexibilitatii marite de pe piata muncii.
Deci continua cu pupatu’.
By Bogdan Glavan, iunie 14, 2010 @ 7:22 am

@MIA:
Deocamdata modelul e SUA…, fara suparare pentru tarile nordice, care oricum nu sunt un model de socialism.

Este uimitor cum preiei greselile altora cu pretentia ca ai descoperit un argument decisiv. Autorii citati spun ca politica monetara nu a dus niciunde. Daca stiau ca vine MIA si va intelege exact contrariul, nu cred ca s-ar mai fi apucat de scris!
By MIA, iunie 14, 2010 @ 10:48 pm

>Deocamdata modelul e SUA{…}

Din ce punct de vedere ? Danemarca e de ex. dată ca exemplu de ţară cu responsabilitate bugetară comparativ cu SUA …

> tarile nordice, care oricum nu sunt un model de socialism.

Previzionez că în minim 3 articole o să existe o luare de poziţie contrară !
O astfel de afirmaţie trebuie oricum pusă în ramă şi menţionată periodic … unde e dom’le atunci socialismul ăla atoateprezent dacă nici măcar pe-acolo nu mai poate fi depistat ?
By MIA, iunie 14, 2010 @ 10:50 pm

>Deci continua cu pupatu’

Pupă tu. Sau mai bine mănîncă în continuare … ştii tu ce …
By MIA, iunie 14, 2010 @ 11:02 pm

>Autorii citati spun ca politica monetara nu a dus niciunde.

Dacă afirmaţi asta referitor la articolul citat probabil nu aţi înţeles ce spun respectivii în articol sau aţi ignorat ( complet ) ce nu v-a convenit – ceea ce face comentariile lipsite de onestitate, ca să ne exprimăm eufemistic.

Despre fetişizarea aurului nu mai e cazul de discutat deoarece începe să semene a manifestare patologică nu alta …

Acuma că gaşca de aplaudaci de pe zonă preiau aceeaşi concluzie dar pe tonuri mai agresiv-isteroide nu mă miră … dar comportamentul de turmă e eventual subiect al altei discuţii.
By Mihai Voicu, iulie 7, 2010 @ 9:36 pm

Mereu va certati pe temele astea, cam in aceeasi formatie, dar cand incepeti cu jignirile personale chiar nu mai sunteti haiosi…

Eu zic ca emiterea de moneda acoperita in energie de catre producatorii mari ar avea sens : cuponul iti da dreptul sa revendici X litrii petrol/benzina, livrabil in Y luni maxim. La fel cu curentul electric si orice se mai poate transporta usor.

Mi-e teama insa ca variatia valorii ar fi si mai mare decat a banului clasic, plus ca falimentul unei astfel de banci “de energie” care emite mai mult decat poate produce ar afecta foarte multi oameni care nu s-au retras la timp. Din cate stiu aurul singur nu mai poate acoperi nici pe departe masa monetara actuala.

@”Dan cu razboiul nuclear” : mai bine un socialist moderat decat un capitalist taliban. Parerea mea.
By Extra3OO, iulie 8, 2010 @ 12:02 am

Mihai, guess what, eu sunt un “capitalist taliban”. Probleme?

Cand v-am zis ca SINGURUL MOD in care poti vorbi cu un socialist este NUMAI CU TANCURILE, nu m-ati crezut.

Well, imaginati-va diferenta..
By Extra3OO, august 30, 2010 @ 12:55 am

Haha, mai tineti minte cand il invatam pe Gheorghe ca 2+2=4? Ca e un terorist?

Well, ia priviti aici: Glenn Beck – Progressives are terrorist.

A inceput sa se invarta roata. Oare cati au fost la demonstratie, 50.000 – 80.000? 500.000?