Argumentația judecătorului Ion Predescu și logica (economică)

Astăzi, după decizia de neconstituționalitate a reducerii pensiilor, judecătorul CCR Ion Predescu a susținut următoarele:

Pensia este fenomen trecut, pentru munca trecuta, e altfel stabilita. Nu poti umbla tu pentru viitor la ea, cand e stabilita inainte. Daca haina are doua maneci, tu ii lasi numai una? Pentru viitor poti umbla, ca activ asta inseamna, dar la pensie este pentru cei 30 – 35 – 40 de ani de munca si corespunzator cotizatiilor de atunci.

Dumneata poti sa treci peste faptul ca omul, timp de 30 de ani, a platit luna de luna cota de asigurare? Poti sa zici ‘nu ai platit si daca ai platit nu ma intereseaza?’. Omul a platit timp de peste 30 de ani si a pus acolo. Ca tu i-ai administrat prost este treaba ta

Declarațiile domnului judecător arată tipul de gândire și considerațiile care au stat la baza deciziei CCR și îmi ridică mai multe semne de întrebare.

În primul rând, domnul Predescu nu pare să fie la curent cu economia, așa că o să-i fac un scurt rezumat:

Un individ lucrează pe parcursul vieții circa 40 de ani. Contizația la sistemul de pensii este de aproape o treime din venit. Aceasta înseamnă că după 40 de ani de muncă ar trebui să primim 12 ani salariu gratis – fără să pune la socoteală dobânda care ni s-ar cuveni și care ar depăși suma cu care am cotizat. Dacă ne raportăm la speranța medie de viață de 72 de ani și ținem cont de raportul dintre pensia medie și salariul mediu (1/2), vedem că românii recuperează un sfert din banii pe care i-au plătit. Chiar dacă ne raportăm la speranța medie de viață la 65 de ani, românii (care au ajuns la pensie) recuperează jumătate din bani. Așadar, sistemul public de pensii afectează grav dreptul de proprietate.

Deci, întrebarea retorică “Dacă haina are două mâneci tu îi lași numai una?” este de-a dreptul naivă. Domnul Predescu crede cumva că a împiedicat comiterea unei injustiții? E absolut hilar! Sistemul public de pensii este un Caritas prin care din ce în ce mai puțini indivizi plătesc din ce în ce mai mult pentru tot mai mulți pensionari (sau primii plătesc la fel dar ultimilor li se taie din pensie, ceea ce e același lucru). Este exclus ca toată lumea să recupereze ceea ce a plătit. Din principiu. Ca atare, actualul sistem de pensii ar trebui declarat neconstituțional și distrus, înlocuit cu un sistem privat de pensii – un sistem care nu presupune nimic altceva decât că fiecare român devine responsabil pentru cât și cum economisește; nu presupune moguli, nu presupune falimente, nu presupune depresii psihice; presupune doar responsabilitate – iar dacă mă întrebați pe mine, cea mai mare parte a banilor economisiți i-aș investi singur, în niciun caz nu i-aș lăsa la dispoziția băncilor sau a fondurilor de pensii asociate cu grupurile bancare.

În al doilea rând, argumentația judecătorului Predescu este ilogică. Vasăzică statul poate doar să crească punctul de pensie, dar nu poate să îl scadă niciodată? Păi nu are nicio treabă cu faptul că „pensia e un fenomen trecut”. Că doar nu vine guvernul cu decizia de a le cere pensionarilor să returneze o parte din banii primiți… în ultimii 5 ani, de exemplu! Deci nu intervine asupra trecutului, ci asupra viitorului: începând de azi se taie pensia cu 25%, ce nu este clar?

În al treilea rând, întrebarea “Și ce dacă ai plătit, nu mă interesează?” este la fel de naivă. Da, bineînțeles că statul poate face acest lucru, pentru că politica fiscală este discreționară. Fiscalitatea afectează valoarea prezentă a oricărui activ. Să presupunem că ani la rând economisesc pentru a-mi cumpăra o casă. După ce o achiziționez guvernul decide dublarea taxei pe proprietate. Aceasta diminuează valoarea casei (descurajează cererea de locuințe) și, implicit, afectează valoarea fondurilor pe care le-am economisit în trecut și le-am investit în cumpărarea locuinței. Ce ar însemna să aplicăm filozofia domnului Predescu? Ar însemna că creșterea fiscalității este neconstituțională! În acest caz afectează capitalul acumulat (în trecut). Exemplele pot continua. Creșterea fiscalității pe muncă afectează valoarea capitalului uman acumulat prin studii de specialitate și prin experiență. Ar trebui să o declarăm neconstituțională și pe aceasta. Și așa mai departe. Dacă mă întrebați, nu am absolut nimic împotriva unei asemenea soluții. Chiar o clamez! Așa mi se pare că judecătorii ar da dovadă de consecvență. Dar credeți oare că ei vor da un verdict asemănător în cazul creșterii fiscalității cu care ne vom confrunta mâine-poimâine? Mă îndoiesc.

Concluzia? Decizia Curții este tot atât de discreționară (politică) precum măsurile a căror constituționalitate a fost negată. Dacă vrem să fim consecvenți și juști, ar trebui să cerem desființarea sistemului public de pensii, de exemplu. Și ar trebui să ne bazăm pe argument solide, nu pe considerații sofiste.

La revedere tăieri de pensii, bine ați venit creșteri de impozite!

Unii ar spune că s-a demonstrat încă o dată că justiția este cel mai mare troc. Răutăcisme. Curtea Constituțională a decis, ceea ce ar putea fi interpretat ca un compromis, că adevărul este undeva la mijloc: tăierea pensiilor nu e dreaptă. Adevărul este că… adevărul nu este niciodată undeva la mijloc – sau mai bine zis, doar din întâmplare poate fi undeva la mijloc. La fel cum cea mai bună cale de urmat nu este calea de mijloc, ci calea cea justă. În fine.

Cert este că pentru a păstra șandramaua instituțiilor de stat pe linia de plutire, guvernul va recurge acum la creșterea impozitelor. Adică la o expropriere generală. Puteți arunca la gunoi manualele de economie, unde nu veți găsi nicăieri scris că sporirea impozitelor este dezirabilă într-un moment de criză. Politica guvernului denotă 0% știință și 100% disperare.

Repet – soluția nu stă în găsirea de noi fonduri pentru continuarea jocului, ci în desființarea jocului:

• Obsesia “urgenței” și calea de ieșire din criză
• O criză a statului, o singură soluție

Cum trăiesc unii chinezi la țară și la oraș

Via The Money Illusion.

Contrast imens între nivelul de viață din diverse regiuni ale Chinei.

Iată cum locuiesc săracii unuia din cele mai mari orașe din centrul Chinei, Chongqing. Într-un apartament de 80 de metri pătrați se înghesuie 50 de oameni, plătind o chirie de 1,5 yuani/zi. Sute de milioane de chinezi locuiesc în ceea ce numim “cutii de chibrituri” sau mult mai rău.

În schimb, iată cum locuiesc chinezii în mediul rural pe coasta de est a țării, în apropiere de Shanghai.

Curat constituțional cu ușile închise

Curtea Constituțională urmează să decidă în privința măsurilor de austeritate promovate de guvern. Ședința se desfășoară cu ușile închise.

M-am întrebat mai demult ce înseamnă motto-ul pus în capul blogului Iuliei Motoc:
Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.

Încă mai încerc să înțeleg. Dar până voi reuși cred că am înțeles ce dorea să spună Bismark:
Legile sunt precum cârnații. E mai bine să nu vezi cum sunt făcute.
Ok, dacă vor cu ușile închise, foarte bine, dar măcar să deschidă geamurile…

Off topic: în caz că ați ratat – John Isner vs. Nicolas Mahut

Cel mai lung meci din istoria tenisului. Nici nu mai contează cum se termină, că că se termină.

De citit: efectele taxelor vamale, rata optimă a inflației și politica greșită din Peru

1. Unde dai cu taxele vamale și unde crapă (Trade Policy and Firm Boundaries) – taxele vamale nu duc doar la scumpirea produselor ci afectează structura producției. Tratament împotriva gândirii simpliste.

First, higher tariffs lead to higher levels of vertical integration. Second, differences in ownership structure across countries, measured by the difference in sectoral vertical integration indexes, are smaller in sectors with similar levels of protection. Finally, ownership structures are more alike among members of regional trade agreements.

2. Încă un studiu keynesian care susține că rata optimă a inflației este aproape zero (The Optimal Inflation Rate in New Keynesian Models). Încă unul și o să devin nostalgic după vremurile în care se spunea că puțină inflație nu face rău nimănui, ba chiar face bine economiei, precum un pahar de vin la cină.

We solve for the optimal level of inflation in the model and find that, for plausible calibrations, the optimal inflation rate is low, less than two percent, even after considering a variety of extensions, including price indexation, endogenous price stickiness, capital formation, model-uncertainty, and downward nominal wage rigidities. In our models, price level targeting delivers large welfare gains and a very low optimal inflation rate consistent with price stability.

3. Banca centrală din Peru a crescut rezervele minime obligatorii la conturile în valută de la 30% la 35%, pentru a descuraja influxul de capital. Sună cunoscut, parcă pe lângă Dâmbovița am mai văzut scena asta… Spune un oficial al băncii:

“The reserve requirement acts as an escape valve to reduce excessive volatility in the local currency,”

De fapt, politica asta (un simulacru de consiliu monetar) este o valvă pentru importul inflației străine. Rămâneți aproape.

Dan Diaconescu și analiza economică a șantajului

În noiembrie anul trecut scriam acest articol: În apărarea șantajiștilor (Sorin Roșca Stănescu, Bogdan Chireac ș.a.) – o abordare economică. Cazul Dan Diaconescu mi-a amintit cele discutate atunci. În opinia mea, cea mai bună analiză a problemei șantajului este realizată de economistul liberal american Walter Block. Redau un fragment din acel articol:

“Şantajul este o ofertă de schimb. El este oferta de a schimba ceva, de obicei tăcerea, contra unui bun oarecare, de obicei banii. Dacă oferta de schimb este acceptată, şantajistul păstrează în continuare tăcerea, iar cel şantajat plăteşte preţul cuvenit. Dacă oferta şantajistului este respinsă, acesta poate să-şi exercite dreptul la liberă exprimare şi să facă public secretul. Nu este nimic rău aici.

Şantajul nu presupune întotdeauna oferta tăcerii în schimbul banilor. Aceasta este doar forma lui cea mai cunoscută. Şantajul poate fi definit fără referire la nici una dintre ele. În termeni generali, şantajul este ameninţarea de a face ceva – orice (ceea ce nu este în sine ilegal) – dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.”

Este esenţial să înţelegem că nu orice ameninţare este reprobabilă. Ameninţările care nu sunt asociate cu comiterea unui act de violenţă sunt perfect legitime. De fapt, se întâlnesc la tot pasul, dar nu ne gândim la ele. De exemplu, replica ironică a cumpărătorului care afirmă într-un clip publicitar “Scump, doamnă, scump, în altă parte era mai ieftin!” nu este altceva decât o ameninţare voalată la adresa vânzătoarei, de genul: “Dacă nu scazi preţul, mă duc să cumpăr de la concurenţă!” Important de reţinut este faptul că ameninţarea nu este decât partea nevăzută a oricărei oferte acceptate. Câtă vreme cumpărătorul nu exercită o constrângere fizică asupra vânzătorului, are tot dreptul să accepte sau să refuze cumpărarea mărfii.

Spune mai departe Block,
“Şantajul poate fi nelegitim numai atunci când între şantajist şi cel şantajat există o relaţie specială, bazată pe un jurământ prealabil”.

Adică, de exemplu, dacă am convenit prin contractul de angajare să nu divulg anumite detalii ale muncii prestate în interiorul companiei, atunci dezvăluirea acestora reprezintă o încălcare a contractului liber-consimţit, a dreptului de proprietate a patronului. „Libertatea persoanei” nu se poate extinde peste libertatea permisă de dreptul de proprietate, căci altminteri nu mai putem vorbi despre libertate. Iar şantajul pe care l-aş putea face la adresa angajatorului pentru ca în schimbul unei sume de bani să nu divulg un secret de fabricaţie este o ameninţare directă la adresa proprietăţii sale.
În rest, şantajul este legitim – o faptă banală, după cum spuneam. Protestul sindicatului de la Metrorex, care ameninţă cu greva dacă nu sunt mărite salariile, este un exemplu elocvent – pe scurt, „Bani sau grevă!” Protestul lucrătorilor de la centrele de recoltare a sângelului reprezintă tot un şantaj legitim – poate niţel mai imoral, veţi spune, dar asta rămâne să decidă fiecare.

Nu toată lumea este de acord cu șantajul. Unii cred că șantajul este benefic dacă este exercitat asupra funcționarilor publici dar nu asupra persoanelor private, alții cred că șantajul este legitim dacă urmărește scoaterea la iveală a unor informații de interes public etc. Mulți cred că șantajul este nociv atunci când șantajistul urmărește excrocarea șantajatului folosindu-se de amenințarea răspândirii unor informații false. Acest din urmă caz pare să fie cel al lui Dan Diaconescu.
Convingerea mea este că inclusiv în acest gen de situații șantajul este perfect legitim deoarece rămâne cantonat în exercitarea dreptului de proprietate (mai precis, a libertății de expresie), fără să includă utilizarea forței sau amenințarea cu forța. Fapt este însă că mulți dintre noi credem că dacă șantajistul ne amenință cu răspândirea unor informații false și denigratoare despre propria persoană, această acțiune ar trebui interzisă. De fapt și de drept, legea chiar o interzice, dovadă acțiunea în justiție împotriva lui Dan Diaconescu. Ba chiar o consideră o faptă periculoasă social, dovadă mandatul de arestare emis pe numele lui. Aceste prevederi și măsuri reprezintă tot atâtea încălcări ale dreptului de proprietate privată și ale libertății individuale și ar trebui abolite sau retrase imediat.

La originea pledoariei în favoarea interzicerii șantajului se află opinia potrivit căreia fiecare dintre noi are un drept de proprietate asupra imaginii sale și că șantajistul nu face decât să încalce acest drept. Însă dreptul în discuție este complet iluzoriu. Să explic.

Imaginea unei persoane este rezultatul opiniei restului lumii asupra persoanei respective. De exemplu, maniera în care îmi sunt apreciate abilitățile de șofer izvărăște din impresia pe care am lăsat-o celorlalți atunci când m-am aflat la volan. Nu are importanță dacă eu cred că sunt un excelent șofer sau dacă, din contră (afectat poate de un pesimism incurabil sau de o timiditate excesivă), cred că sunt un prost șofer. Imaginea mea de șofer este compusă din ce cred ceilalți despre mine.

Așa stând lucrurile, este clar că nu am un drept de proprietate asupra imaginii mele, pentru simplul fapt că aceasta nu este creația mea. Poate veți spune – OK, dar exemplul este pueril: dacă cineva zice despre mine că sunt un șofer prost nu e mare brânză; e ca și cum ai afirma despre cineva care bate mingea în spatele blocului că e un prost fotbalist. Mai grav este când șantajul presupune falsificarea imaginii într-un aspect esențial al ei, de pildă atunci când privește viața de familie (“Dă-mi 1000 de lei sau îi voi spune soției tale că ai amantă!”) sau când se aruncă o umbră de suspiciune asupra legalității unor acțiuni (“Dă-mi 1000 de lei sau voi spune tuturor că tu ai ucis-o pe Elodia!”)

Problema este importantă pentru că, nu de puține ori, între imaginea unei persoane și ce crede persoana respectivă despre ea insăși apare o contradicție. Revenind la exemplul de mai sus, poate că între modul în care cred eu că șofez și imaginea mea de șofer nu există nicio tensiune; oamenii mă apreciază aproximativ la fel cum mă apreciez eu însumi. Dar poate că există o asemenea tensiune în ceea ce privește imaginea mea de profesor de economie. S-ar părea că una este ca cineva să susțină “Dă-mi 1000 de lei sau voi spune că ești un prost șofer!” și cu totul altceva să spună “Dă-mi 1000 de lei sau voi spune că ești un prost profesor!”. Din moment ce îmi câștig existența ca profesor, defăimarea mea din această perspectivă pare să fie mult mai importantă și sensibilă. Ea ar trebui interzisă – și exact acest gen de defăimare era inclus în șantajul de care este acuzat Dan Diaconescu.

Se cuvine să observăm următoarele lucruri:

În primul rând, șantajul este mai inofensiv decât calomnia. Este o mare diferență între a șopti la ureche cuiva “Dă-mi 1000 de lei sau voi spune tuturor că ești un prost șofer!” și a urla în spațiul public “Ești un prost șofer!”. În prima situație – vorbim de șantaj – persoana-țintă are posibilitatea să prevină răspândirea unei imformații false: anume, să plătească 1000 de lei (eficiența acestei alegeri variază în funcție de matricea stimulentelor existente de la caz la caz; guvernele refuză să plătească banii ceruți de teroriști, nu din motive de puritate doctrinară, verticalitate, moralitate, bla-bla-bla, ci pentru că știu că este ineficient). În a doua situație – vorbim de calomnie – persoana-țintă nu are o asemenea opțiune. Prin urmare, calomnia ar trebui amendată mai grav decât șantajul. Curios însă, nu am văzut pe nimeni încarcerat pentru 29 de zile pentru calomnie.

În al doilea rând, distincția dintre ce este important și ce este neimportant pentru o persoană este întotdeauna relativă și, ca atare, nu poate sta la baza unei legi sau a unui drept. Se prea poate ca eu să fiu o persoană excesiv de emotivă și simpla repetare a verdictului „Ești un prost șofer!” să mă determine să mă sinucid. Dacă se întâmplă ca unii să își pună capăt zilelor pentru că au luat o notă proastă la școală, atunci se poate întâmpla și pentru că li se spune sistematic că șofează prost. Cum să aflăm dacă informația falsă vehiculată de șantajist este importantă sau neimportantă? Nu avem cum. Dacă îl întrebăm pe șantajat el va fi stimulat să răspundă întotdeauna că, să zicem, șofatul este extrem de prețios pentru el și oricine îi spune că nu se pricepe la asta îi provoacă o adâncă mâhnire.

În al treilea rând, dacă șantajul mincinos – a fortiori calomnia – este atât de grav dacă aduce atingere imaginii unei persoane, atunci libertatea de expresie ar fi profund îngrădită și ar trebui să renunțăm la dreptul de a spune primarului „Dă-mi 1000 de lei sau voi spune că ai risipit banii publici” și, cu atât mai mult, „Ai condus prost primăria!”. De fapt, nici nu am mai putea spune „Ești un prost primar!”: afirmația poate fi considerată mincinoasă din principiu; cum să dovedești că primarul este prost? Faci o comisie care să îi testeze capacitatea managerială? Îi administrezi un test de inteligență sau de limba română? Și cum să interpretăm rezultatul?

În al patrulea rând, calomnia poate fi condamnabilă (nu doar moral, ci și juridic), dar doar dacă aduce atingere dreptului de proprietate privată. Libertatea de expresie este limitată… la mine în sufragerie; nu poți să intri la mine în casă și să presupui că poți debita orice. De asemenea, o companie are tot dreptul de a decide ca în interiorul său angajații să nu răspândească informații false, la fel cum are dreptul de a decide că toți trebuie să poarte salopete albastre. Desigur, un club de fotbal are același drept, anume de a permite sau de a interzice înjurăturile pe stadion, la fel cum are dreptul de a permite intrarea cu vuvuzele sau fără vuvuzele.

În concluzie, mi se pare că legile anti-defăimare, anti-calomnie și anti-șantaj sunt incompatibile cu drepturile și libertățile individuale fundamentale. Dreptul la imagine este o simplă născocire și nu poate fi inclus printre acestea. Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci ar trebui să cer pedepsirea oricui comentează mai jos „Acest articol este o aiureală, dacă nu o prostie”. Fiți precauți și rămâneți anonimi, că cică așa se păstrează pacea socială!