Bennett McCallum, lovitura de stat monetară și istoria care se repetă

Înainte de a vă spune ce zice Bennett McCallum, e bine să precizăm cine este dânsul. Vreun fundamentalist, te pomenești?! Nu, nu, nu vă agitați. Bennett McCallum – care în această săptămână a împlinit 75 de ani – este unul dintre cei mai faimoși economiști specializați în teorie monetară, printre cei mai citați din lume (mai frecvent decât unii laureați ai premiului Nobel)…, „tata” multor experți… în fine. Luna aceasta a ținut o prelegere la o conferință organizată de Banca Japoniei. Știți ce a spus acolo?

Că – ghinion de neșansă – banii de hârtie au apărut în SUA prin uzurparea ordinii monetare spontane de către stat. De ce? Cum de ce? Ca să stoarcă resurse prin inflație atunci când impozitarea clasică nu mai funcționa. Vă amintiți de Războiul civil? Guvernul nu avea bani pentru a plăti trupele și goanțele iar creșterea fiscalității era foarte impopulară; de asemenea, nu avea de la cine să se împrumute. Și atunci a născocit un plan: să emită monedă (greenbacks) și să îi oblige pe cetățeni să o utilizeze. Legea instituirii monedei oficiale (legal tender) a fost întâmpinată cu mare opoziție în Congres, dar guvernul i-a amenințat pe parlamentari că, dacă nu o votează, în 30 de zile statul se va afla în imposibilitatea achitării plăților curente.

Sună cunoscut? Ceva asemănare cu vreun program de… austeritate? Nu vă grăbiți.

Ideea este că emisiunea monetară s-a făcut cu încălcarea prevederilor constituționale:

Din aceste prevederi rezultă foarte clar că perspectiva oferită de Constituție este că regimul monetar al națiunii este etalonul metalic – fie unul bazat pe utilizarea aurului sau argintului, fie un sistem bimetalic, bazat pe utilizarea ambelor metale.

Acum, că ne-am pus de accord, să trecem la picanterii. Se pare că prin 1869 un anumit domn Griswold care îi împrumutase niște dolari unui anumit domn Hepburn înainte de instituirea banilor de hârtie (greenbacks) l-a dat în judecată pe acesta atunci când Hepburn a încercat să profite de situație rambursând împrumutul în bani de hârtie. Curtea Supremă a declarat legal tender law neconstituțională, adică i-a impus lui Hepburn să-și plătească datoria în dolari. Și acum, țineți-vă bine:

Chiar în ziua în care sentința în cazul Hepburn vs. Griswold a fost dată publicității, președintele Ulysses Grant a anunțat numirea a doi noi judecători la Curtea Supremă, amândoi remarcându-se prin faptul că sprijineau validitatea legii monedei oficiale (legal tender). În consecință, în 1871, când un alt proces care implica legea monedei oficiale a ajuns la Curtea Supremă, decizia din cazul Hepburn v. Griswold a fost răsturnată și legislația monedei oficiale a fost declarată constituțională.

Sună dâmbovițean?! Credeați că suntem originali?!

Dar să lăsăm istoria și să revenim la oile noastre. De peste un an avem criză, statul nu mai poate plăti pensile, salariile și nici nu poate stoarce prea mulți bani prin impozitare. Cum s-ar zice, avem și noi un război de dus (războiul cu criza). Și știți cum face rost de bani, economiști dumneavoastră?!

Hint: principalele bănci centrale globale – FMI – BNR – bănci comerciale – ministerul de finanțe. Și nici nu am pomenit cuvântul “inflație”.

Share

Milton Friedman vs. Walter Block: cine e rezonabil, cine e fundamentalist?

Economiștii liberali sunt acuzați de fundamentalism. De obicei de către economiști cu evidente înclinații socialiste. Dar ce ne facem când un economist liberal (acuzat ei însuși de fundamentalism) îi aruncă altuia această acuzație?!

Schimbul de replici dintre Milton Friedman și Walter Block poate servi de manual celor dornici să învețe cum să riposteze la această etichetare. Este fabulous. Merită citit integral. Am trunchiat câteva fragmente mai jos (sublinierile îmi aparțin). Ca introducere, să precizăm că dezbaterea a pornit de la un articol extrem de critic scris de Walter Block despre Friedrich Hayek (Drumul către servitute). Friedman protestează sărind în apărarea lui Hayek, iar discuția se încinge:


December 17, 1997

Dear Walter:
Having just read your piece on Hayek (Block 1996)—a piece written by a fanatic, not by a reasonable man—I have but one question I want to ask you. Please specify for me in not more than two brief paragraphs how you perceive a feasible transition in a nongradual way from the present state of affairs to your ideal, justified state of affairs. Have you ever thought seriously about the problem of transition? It is long past time that you should do so.

January 9, 1998

Dear Milton:
Thanks for your letter of December 17, 1997. I’m sorry you think my article on Hayek fanatical, not reasonable. I reread it, and I can’t understand your opposition to it. All I did was show many, many instances where Hayek’s views were incompatible with a defense of free enterprise. Nor can I understand the transition from my criticism of Hayek to my views on transition from our present state of affairs to an ideal one. Nevertheless, since you ask it of me, I will try to answer. If we are ever to move from our present mixed economy to a very much more free one, I don’t think it can be done nongradually. After all, it took us (at least in the U.S.) dozens of decades to go from
relative freedom to the semi-socialism we now have. Why should the way back be more abrupt? I at least think it unlikely.

However, if it were to occur, and this is a big if, the only way I could conceive of it happening is under the aegis of a very powerful spokesman for liberty. He would have to have the eloquence of a Ronald Reagan, and the passion for justice and economic sophistication of a person such as yourself. If I could combine the two of your
best relevant traits, that is, somehow get you to be president for eight years, I think we’d have a pretty nongradual change. I can just see you putting Ward Connolly in charge of Equal Opportunity, Walter Williams as Labor Secretary, myself in charge of HUD, David Henderson in Commerce, Tom Sowell as Education Secretary, etc.
etc., and you telling us you’ll fire us if our departments are not ended within one year. You would then pull out of Nafta and WTO and instead unilaterally declare free trade with all nations. You would end the minimum wage, rent control, the Wagner Act and all those other regulations—not gradually, but abruptly. Taxes would quickly fall from some 50 percent of GDP to, say, 10 percent. This is the stuff of dreams, unfortunately. You talk of “feasible,” and this is hardly feasible. There would be too much opposition. You would never be elected. If you were, and
you started to dismantle government, you would be impeached. The only way this could work is if the mass of citizens, or at least some critical number less than 50 percent (say 35 percent and the two opposition parties were divided—this, in my opinion, is why Canada was able to join Nafta) were appreciative of free enterprise. And how can that happen? Why, in the way all of us folks are working, and dedicating our careers: teaching at a university, publishing articles and books, giving speeches, etc. Your own efforts, for example, in trying to attain drug legalization is a case in point and an example for all of us.

March 13, 1998

Dear Walter:
I appreciate the lengthy reply you sent to my earlier letter as well as the e-mail I got about the same subject.
There are two different things you and I have written about. One is about an ideal society. The other, that I and to a far lesser extent you have written about, is how, given the imperfect world as it is, we can adopt changes that will make it better and will move us in the direction of that ideal society…

Your attempt to answer my question referring to a nongradual transition brings out clearly that you recognize that a nongradual transition is hard to conceive, that any transition will certainly be gradual, will consist of a great many small measures. There may be some cases, as was the case with rent control, where it is possible to go all the way in one fell swoop, but there are other cases, as I believe in education, where you cannot at the moment hope to go all the way—not only because of political feasibility but because of commitments made by the community and expectations that have led to irrevocable actions— but you can hope to move in the right direction. I realize that in this case you do not agree with me that vouchers would be a step in the right direction and obviously I can well be wrong about that. But my ultimate goal is to have a situation in which parents are fully responsible for schooling their own children and in which the government is not involved in education. Today the government is involved in administering education as well as financing it. It seems to me that it is a step in the right direction to limit its role to financing and eliminate its role as an administrator. Indeed, it seems to me that that will set up forces which will tend to further reduction in the role of the state. And, most important, I do not regard myself as being in any way a traitor to my basic values when I propose and discuss such changes in existing circumstances, though I may of course in a particular case misjudge how such a change would work.

April 10, 1998

Dear Milton:
You raise a fascinating point about whether you are “a traitor to (your) basic values” when you advocate such things as educational vouchers. I think that “traitor” is far too harsh. To me, this word implies a knowing renunciation of your goals, a lying superficial public acceptance of them, while behind the scenes working to undermine them. Utter nonsense, in the present case. However, I do think it can be fairly said that educational vouchers are logically
incompatible with the free society, and, given that your basic values are those of economic liberty, that your advocacy of them is inconsistent with this goal. You say “Today the government is involved in administering
education as well as financing it. It seems to me that it is a step in the right direction to limit its role to financing and eliminate its role as an administrator.” Let us test the logical consistency of this statement by applying it to several other cases:

Right now the U.S. government is involved in administering the Post Office as well as financing it. In Canada this applies to radio and television (the Canadian Broadcasting Corporation), to airlines (Air Canada) and to the oil industry (Petro Canada). Previously, coal mines were financed, owned, and operated by the British government.
In India, this applies to such things as steel mills. In Italy, to autos (Fiat). Suppose I were to argue that the U.S., Canada, England, India, and Italy should continue to finance these myriad industries, but not directly administer them. This sounds to me like nothing but economic fascism, the economic system employed by Nazi Germany,
and Mussolini’s Italy.

Let me make this point in a far more radical way. The Nazis both administered and financed concentration camps for Jews, Gypsies, and other unfortunates. Surely no one whose basic values were centered on liberty could advocate that the Nazis give up administering these camps, but keep on financing them, supporting private efforts
along these lines.

William Hutt wrote a magnificent little book on just this topic called Politically Impossible . . . ? (1971). What I learned from him is that specialization and the division of labor applies, also, to public policy recommendations. That is, as libertarians, we must (logically) stick to advocating the ideal solution. We must leave it to others to determine what is or is not politically feasible. The reason I think you are inconsistent with (not traitorous toward) your basic values is that you are trying to straddle two incompatible horses: libertarianism on the one hand, and political feasibility analysis on the other.

June 6, 1998

Dear Walter:
I enclose a copy of a page from a recent Far Eastern Economic Review. I wonder why you believe that Hayek is on that page and not “others writing at this time who also wanted to show the socialists the error of this ways, but did so without making the numerous concessions made by Hayek.” More generally, you are a fanatic who finds it absolutely impossible to understand the thinking of anybody other than himself. It is time to close our discussion.
Cordially,
Milton

June 21, 1998

Dear Milton:
Thanks for your letter of June 6, 1998. You once again call me a “fanatic” and say that “It is time to close our discussion.” As for the latter, this seems unfair to me, in that you had the first word in this interchange (your letter to me of December 17, 1997). That being the case, it seems only proper that I should have the last word. Hence,
this letter…

I tried to do Hayek the honor of treating his writings seriously, unlike those who have uncritically accepted whatever he said because, after all, it came from the pen of Hayek. The Chinese scholars who are now discovering him can perhaps be excused for seeing in him a pure vision of free enterprise. They know no better. They have probably never been confronted with any more radical defense of markets than Hayek’s. But what can be said for those of us in the west who are, or could be, or should be familiar with less compromising advocates of capitalism such as Mises, Rothbard, Rand, Hoppe, Spooner, Oppenheimer, and still prefer the likes of Hayek? I suppose the best
that can be said of them is that they are not “fanatics.”

Even though you see me as a fanatic, I persist in thinking of you as my intellectual parent. (Officially, perhaps, you are my intellectual grandparent, because Gary Becker was your student, and my teacher at Columbia.) Paradoxically, because of your career (during which, on numerous occasions, I expect, you have been called a fanatic) my own views are seen by many as less fanatical than would otherwise have been the case.
Best regards as always,
Walter

P.S. I think a more accurate assessment of me than “fanatical,” from your own point of view, would be “extremist.” To that, I gladly plead guilty. In any version of the political economic spectrum, my views place me further to the extreme than do yours place you. But I wonder in this connection how you would evaluate the perspective
of your son David? After all, he and I share an “extremist” vision of free-market anarchism, while you favor government, albeit a limited one. Just out of curiosity, would you place David and I in the same category as far as extremism or fanaticism is concerned?

Share

Marius Spiridon – Matematica în economie

Răspunzând solicitărilor prietenilor acestui blog am pregătit prima parte a prelegerii susținute de Marius Spiridon în cadrul Colocviului SOREC Matematica în economie, pe 22 iulie la ASE București. În această parte Marius Spiridon face o prezentare “de manual” a argumentului împotriva matematizării economiei. Prelegerea a fost urmată de o intensă dezbatere la care au luat parte partizani ai modelării matematice (remarcându-se printre alții Altăr Moise, Alexandra Horobet, Aron Jinaru, Aurelian Dochia) și contraopinenții lor din Școala Austriacă (Tudor Smirna, Vlad Topan, Cristian Păun, Claudiu Nasui, subsemnatul). Întreaga întâlnire a durat circa 4 ore, ceea ce spune multe despre importanța pe care i-au acordat-o participanții.

Matematica in economie part 1 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Vă sfătuiesc să citiți și cele povestite despre această dezbatere de Andreas Stamate.

Share

Merle Hazard cântă despre Grecia

Jon Shayne (nume de scenă, Merle Hazard) e de fapt economist.

Share

Consiliul înțelepților cere arginți

Am aflat că celebrul Consiliu al înțelepților format de premierul Boc pentru a ajuta guvernul în elaborarea strategiei fiscale va avea buget de peste 100 000 de euro. Cu alte cuvinte, primul lucru pe care l-au cerut înțelepții înainte de a oferi sfaturi a fost… salariu.

Lăsând la o parte faptul subliniat în presă că acest consiliu este format din persoane care prin natura profesiei sunt oricum remunerate pentru acest lucru (astfel încât nu facem altceva decât să îi plătim de două ori pentru aceleași servicii), simt nevoia să repet că nu este cazul să se cheltuie vreun ban pe consiliere de acest gen. La București au venit laureați Nobel care au spus ce au avut de spus fără ca statul să plătească ceva. Bineînțeles, când au vorbit nu a venit niciun guvernant să îi asculte. Apoi, toți economiștii cunoscuți din lume își fac publice preferințele ideologice, mai precis modul în care văd ei ieșirea din criză. Nici măcar nu trebuie să cumperi o carte, totul este gratis pe site-urile și blogurile lor.

Ei bine, dar avem înțelepți și în România! De ce să asculți ce spune Edward Prescott când poți să plătești consilierii cu bani grei?! Ce te costă?! Banii boborului…

Este ironic că doar economiștii intervenționiști pretend bani pentru sfaturi! La urma-urmei, cei care vor să acorde un rol pozitiv (constructiv) statului trebuie să inventeze și să se gândească la detaliile care urmează: cât de mare să fie rolul, prin ce politici să se exercite, ce taxe să crească, ce taxe să scadă, ce deductibilități să se acorde, cui și cât de mult etc. Sarcina tehnocratului nu se termină niciodată, pentru că planificarea se lovește la infinit de problema detaliilor și a efectelor colaterale/neprevăzute. Și atunci, e cumva logic să ceară bani pentru asta. Nu că ar fi firesc – cel care sapă șanțul și îl umple la loc nu își poate întemeia o pretenție legitimă de a fi remunerat.

Din contră, economiștii liberali nu văd un rol pozitiv al guvernului. Cum spunea Jean Baptiste-Say, cu cât impozitele sunt mai mici cu atât mai bine. Simplu. Și atunci, la fel de logic, nu ai de ce să ceri bani pentru astfel de sfaturi. Nu că nu ar merita… toți banii.

La un nivel mai înalt al discuției, dacă lumea trăiește cu impresia că înțelepții trebuie plătiți, atunci va căpăta exact înțelepții pe care îi merită. După câte se pare înțelepții aleși de guvern – chiar așa, cine a a fost înțeleptul care i-a ales pe înțelepți?! – au priceput situația. E mai rău decât de obicei, așa că și pretențiile salariale s-au ajustat în consecință. Nu m-ar mira să văd că, pe măsură ce criza se agravează bugetul Consiliului să crească. Ce, nu-i normal? Cu atât mai prețioase vor fi indicațiile…

Share

Super-explicație pentru multiplicatorul negativ

Casey Mulligan de la Chicago University îi învață (fără să realizeze?) pe krugmanieni de ce multiplicatorul este supraunitar doar la klingonieni:

Uite o explicație simplă care arată de ce multiplicatorul ar putea fi zero. Într-un scenario, guvernul cumpără lucruri care sunt atât de utile încât cetățenii le-ar cumpăra ei înșiși. Odată ce guvernul intervine și cumpără aceste lucruri în numele cetățenilor, sectorul privat încetează să le mai cumpere, iar cheltuielile totale rămân constant, atât ca valoare totală cât și în ceea ce privește structura achizițiilor.

Întrebarea de baraj e următoarea:

Deci, să înțelegem că dacă guvernul cumpără lucruri mai puțin utile (pe care cetățenii nu le-ar cumpăra), atunci multiplicatorul este pozitiv și, deci, o vom duce mai bine?!

Absurd! Ceea ce demonstrează că, dacă e să dăm un sens multiplicatorului cheltuielilor publice, atunci trebuie să recunoaștem că el este în realitate negativ. Doar dacă guvernul ar dislocui perfect achizițiile private multiplicatorul ar fi zero. Ceea ce este practic imposibil. În rest, adică în orice scenariu verosimil, guvernul nu poate decât să cumpere bunuri pe care cetățenii nu le-ar cumpăra, ceea ce înseamnă risipă, indiferent cât iese multiplicatorul la calculele econometricienilor.

Share

Paul Krugman vs. Niall Ferguson

Paul Krugman insistă că keynesianismul nu a dat faliment, deoarece nu a fost exersat îndeajuns (fir-ar să fie… am aruncat comunismul la gunoi… poate ne-am grăbit!). Trebuie să cheltuim mai mult și vom ieși din criză. 800 de miliarde nu ne salvează. Trebuie să cheltuim trilioane!

Din păcate legea rarității nu poate fi încălcată. Nici legea gravitației. Când cineva va demonstra că este posibil să te ridici în aer prin simplul fapt că te tragi de păr în sus, atunci voi fi dispus să cred că este la fel de posibil să-ți crești nivelul de trai prin simpla tipărire de bani și prin indatorare perpetuă.

Niall Fergusson:
“To those of us who first encountered the dismal science of economics in the late 1970s and early 1980s, the current debate on fiscal policy in the western world has been – no other word will do – depressing.”

Albert Einstein: “Doing the same thing over and over again and expecting different results is the definition of insanity.”

Citiți și:

• Vernon Smith – Please, no more government spending
• John Taylor – Cutting national debt = stimulus
• Ken Rogoff – No need for a panicked fiscal surge

Share

Creditul guvernamental și neguvernamental – iunie 2010

BNR a dat publicității ultimele date privind indicatorii monetari și cred că e timpul să ne amintim de acest grafic, pe care nu l-am mai postat de ceva vreme.

Share

Matematica în economie

Nu, nu voi spune nimic despre acest subiect, dar cred ca este foarte bine sa îi ascultați pe alții. Azi de la ora 16 în Aula ASE are loc prima sesiune din seria de conferinte a Societății Române de Economie, “Matematica în economie”. Principalul speaker este Marius Spiridon, despre care vă pot spune că merită să te întorci din vacanță ca să îl asculți.

În ceea ce mă privește, cu Marius Spiridon a început totul. Mi-a fost profesor în ultimul an de facultate. Pentru majoritatea colegilor mei de la REI orele de seminar pe care le-am petrecut cu el au avut efectul unei găleți cu apă rece turnată în cap. Spiridon mi-a oferit nu doar șansa lărgirii considerabile a orizontului intelectual (până să-l cunosc citisem lucrările mai filozofice ale lui Hayek, deci ideile pe care le vehicula nu era complet noi), ci mai ales ocazia de a aprofunda cunoașterea economiei prin invitația de a participa la Seminarul Mises - un cerc privat de lectură constituit în principal din profesori și studenți în economie și filozofie.

Atât de bine a servit acest seminar instruirii mele încât peste câțiva ani, ajuns în SUA la Ludwig von Mises Institute (cuibul Școlii Austriece contemporane) și întrebat fiind ce părere am despre dezbatere organizate acolo, am răspuns (poate cu naivitate dar absolut onest) că mi se par mai slabe decât dezbaterile la care am participat în România!

Dar să nu mai lungim vorba. Aveți aici referatul lui Marius Spiridon și co-referatul lui Tudor Smirna. Așa cum îl știu, Marius Spiridon va aborda probabil mult mai direct problema astăzi; vă asigur că prezentările sale live sunt în topul a ceea ce puteți vedea!). Lucrarea lui Tudor Smirna este foarte bună; de printat și pus în bibliotecă.

Share

Băncuțe private cu fisă

De multe ori e greu să găsești o bancă liberă în parc. Nu e întâmplător. Orice bun sau serviciu furnizat gratis tinde să beneficieze de o cerere atât de mare încât să se pună problema exploatării excesive. Simultan, gratuitatea descurajează producția, astfel încât apare penuria.

Dar ce-ar fi dacă firmele private (și nu primăria) ar monta băncuțe în parc? Ar trebui ca acest serviciu să fie remunerat, altminteri nimeni nu ar instala băncuțe. Evident, serviciul este remunerat și în prezent, că doar nu există nimic gratis, doar că publicul nu vede costul acestuia, pierdut în meandrele bugetelor publice… finanțate prin impozite.

Deci, am putea privatiza băncuțele din parc. Șederea pe bancă ar devein un serviciu plătibil direct, la fel cum este parcarea. Iată cum:

PAY & SIT: the private bench (HD) from Fabian Brunsing on Vimeo.

Puțină tehnologie asigură dreptul de excluziune și permite astfel alocarea băncuțelor către cei care sunt dispuși să plătească prețul.

Mă gândesc la eventualele aplicații ale soluției. Una ar fi scaunele din autobuze sau metrou. Alta ar fi WC-urile “publice”.

P.S. Zilele astea stau mai departe de blog. Concediu plăcut, oriunde vă aflați!

Share

Avem credite neperformante și noi, în România!

Anul trecut vă povesteam cum oficialii sistemului bancar românesc negau cu vehemență că ar ascunde ceva sub preș. Apoi statisticile au arătat timid cum restanțele românilor la credite cresc. Acum două săptămâni v-am prezentat un studiu al BNR confom căruia creditele neperformante au ajuns la 10% (e vorba de restanțe mai mari de 90 de zile).

Un raport al Băncii Centrale din Austria este mult mai tranșant. Băncile românești aveau deja în 2009 credite neperformante de 25% din portofoliu. Deci atunci când oficial nu aveau deloc!

Vă amintesc că între timp recesiunea s-a accentuat, taxele au crescut, salariile s-au redus. Iar în toamnă vom avea concedieri de bugetari plus scumpirea energiei termice. Ce ziceți, fixăm ținta de credite neperformante la 50%?! Părerea mea este că ne îndreptăm vertiginos spre situația cu care ne-am confruntat în anii 1990, când creditele neperformante erau de 70% iar BNR însăși declara că starea sistemului bancar este de “virtual faliment”. Și vă las pe dumneavostră, economiști ce sunteți, să meditați: ce e mai mare – 70% din creditele de atunci sau (hai să zicem) 25% din creditele de acum? În 1997 statul prelua la datoria publică putregaiul din curtea Bancorex și Banca Agricolă, adică 1 miliard de dolari. Colosal în acele timpuri. Acum este un mizilic.

Din această situația nu vom scăpa ieftin, asta e clar. Fiți prevăzători și puneți la beci.

Share

Senzaționalul raport Erste despre aur

Divizia de cercetare a Erste Group a scris un raport despre meritele investiției în aur. Până aici nimic spectaculos. Deosebit este însă tonul general al lucrării, vehemența cu care subliniază carențele sistemului monetar actual – o prezentare de manual din perspectiva Școlii Austriece de economie – previziunile sumbre referitoare la criza datoriei publice și importanța aurului ca rezervă de valoare. Merită citit rând cu rând și bătut în perete.

Lucrarea se intitulează IN GOLD WE TRUST. Începe prin a arăta cum investiția în aur a bătut orice altă investiție financiară pe parcursul ultimilor 9 ani, continuă demonstrând că în prezent nu putem vorbi de un bubble al aurului (la fel cum am avut bulă speculativă imobiliară), arată schimbările survenite în politicile monetară și bugetară de când cu criza și, în final, anticipează un preț al aurului de 2300 de dolari pe uncie. Totul în 70 de pagini.

Așa arată cuprinsul:

Pe scurt:

Aurul a întrecut în ultimul deceniu toate clasele de active financiare, oferind un randament mediu anual de 16,5% începând cu 2001.

Aurul este moneda care a câștigat favoarea pieței de milenii. Nu prezintă risc de lichiditate și este acceptat la scară globală.

Gold and silver are money. Everything else is credit
J.P. Morgan

Piața aurului nu trece în prezent printr-un balon speculativ. De fapt, evoluția pieței aurului nu este sincronizată cu evoluția pieței celorlalte active, după cum se vede din graficul de mai jos.

Betting against gold is the same as betting on governments. He who bets on governments and
government money bets against 6,000 years of recorded human history

Charles de Gaulle

Mai mult decât atât, în prezent raportul dintre investiția în aur și investiția în alte active se situează la un minim istoric.

Doar 0,8% din activele financiare globale sunt investite în aur, titluri asupra aurului și ETF. În 1932, proporția era de 20% iar în timpul ultimului bull market major (cel din anii 1980) era de 26%. Dacă din activele totale 2% ar fi alocate către aur, această cerere adițională ar reprezenta circa 85 000 de tone – cu alte cuvinte producția totală de aur pe 34 de ani. Acest exemplu ilustrează cât de nefondat este mitul balonului speculativ al aurului.

În plus, chiar dacă unii retaileri și-au suspendat temporar activitatea fiind sufocați de avalanșa achizițiilor de aur, volumul vânzărilor este mic în comparație cu piața din anii 1970-1980.

În contextul în care chiorul este rege în țara orbilor, aurul – care stă cu siguranță mai bine decât chiorul – își va păstra categoric perspectivele favorabile. S-ar putea spune, de asemenea, că nu aurul este cel care se apreciază, ci că banii de hârtie se depreciază, ducând la creșterea numărului de unități monetare necesare pentru cumpărarea unei uncii de aur.

Istoria se repetă, pentru că statele revin asupra politicilor greșite la fel cum hoțul fură ciclic!

We have tried spending money. We are spending more than we have ever spent before
and it does not work… We have never made good on our promises…. I say after 8 years
of the Administration we have just as much unemployment as when we started, and an
enormous debt to boot!

Henry Morgenthau, Secretary of the Treasury during the New Deal, May 1939

Dat fiind că inclusiv oficialii SUA recunosc că țara nu va mai avea excedent bugetar în următorii 70 de ani (!), având în vedere experiența ultimelor decenii când, chiar pe timp de creștere economică guvernele au fost incapabile să economisească și, mai ales, ținând cont de faptul că inflația este cea mai eficentă cale de impozitare și de acoperire a cheltuielilor publice, cine pariază pe banii guvernului nu are decât de pierdut.

You have a choice between the natural stability of gold and the honesty and
intelligence of the members of government. And with all due respect for those
gentlemen, I advise you, as long as the capitalist system lasts, vote for gold

George Bernard Shaw

Vă las să citiți singuri. Nu înainte de a sublinia că este pentru prima dată când o instituție de talia Erste emite un astfel de studiu. Până acum despre asta vorbeau doar Ludwig von Mises Institute și câțiva înțelepți ai piețelor financiare. Este o recunoaștere a evidenței.

Nu bag mâna în foc pentru toate datele prezentate. Dar cert este că aurul a reprezentat întotdeauna un excelent vehicul de conservare a avuției (dacă nu de câștig considerabil). Pentru cine economisește pe termen lung (nu este cazul meu), investiția în metale prețioase mi se pare cea mai sigură. Am prieteni care cumpără aur și argint în lingouri și nu le pun în bănci; dacă aș economisi mai mult, aș proceda la fel. Principalele valute nu oferă siguranță deoarece situația fiscală a statelor care le produc este precară și se va înrăutăți în viitor. Altfel spus, tipărirea de bani se va accelera. În ceea ce privește moneda națională, la -3% randament, nu aș paria pe leu decât dacă mi s-ar oferi salariul guvernatorului BNR.

P.S. Mulțumesc lui Dan Șelaru. A insistat să abordez și eu subiectul. Poate e de folos.

Share

WordPress Themes