Deficitul bugetar – iulie 2010

O foarte scurtă pauză de… vacanță pentru a vă prezenta un update la graficul deficitului bugetar. Deficitul a ajuns la 20 de miliarde punct. Ce m-a amuzat mereu a fost ambiția cu care unii țin să amintească că ne încadrăm în țintă. Cu un deficit bugetar mai mare și cu un PIB mai mic, să recunoaștem, trebuie să depui ceva eforturi de “statisticizare” pentru a raporta un deficit/PIB mai mic ca anul trecut! Vom vedea la sfârșit cum stăm.

Revin, sper, săptămâna viitoare.

De citit: pensionarii, aurul și ecologiștii

• Capitalismul tăvălit prin fân.

Excelent articol de Ioan T. Morar despre substratul ideologic al criticilor proiectului de exploatare a aurului la Roșia Montană. La FânFest s-a organizat o șezătoare teoretică intitulată fără menajamente: Critici ale capitalismului

De ce se întâmplă asta la Roşia Montană şi nu într-un amfiteatru? Păi, stimaţi cititori, acolo, la Roşia Montană, din când în când, ca să se sperie lumea, va fi scos bau-baul cianurii, un produs al capitalismului care, vorba lui Ion Iliescu, urmăreşte numai profitul! Capitalismul e cianură, comunismul e natură! Capitalismul nu e în stare de legături sociale temeinice şi propune cadre competitive. Pe când marxismul, comunismul, viitoarele societăţi de stânga sunt o nebunie, un paradis natural extraordinar, unde toţi primesc după nevoi. Da, capitalismul e cianură şi aur, comunismul e libertate şi fân!

Partea cu adevărat amuzantă este asta: speaker la conferință este profesorul Daniel Barbu, asociat îndeobște cu diverse inițiative liberale! Nu este prima dată când Daniel Barbu se remarcă prin faptul că semnalizează dreapta dar o cotește la stânga!

• Concedierile lui Boc, coșmarul lui Popescu.

O scurtă povestioară fantastică despre coșmarul unui birocrat-șef pus să-și disponibilizeze subalternii.

Şi dilema lui Popescu nu se opreşte aici. El mai are o angajată pe care i-a băgat-o pe gât un fost colaborator. Respectivul e acum mare şef la Finanţe în Bucureşti. Practic, fata e semiincompetentă, dar odată cu eliberarea ei din post, Popescu îl pune în pericol pe fiul său, aflat acum sub aripa fostului colaborator, fix pe un post de inspector fiscal. Nici disponibilizarea fiului lui Popescu nu ar fi o mare pagubă pentru societate, dacă ţinem cont de faptul că marele inspector fiscal îşi petrece mare parte din timpul de lucru la mall ca să treacă vremea sau mâncând pe banii firmelor care îşi doresc banii pe TVA. Regula e simplă: primeşti, nu primeşti, întâi plăteşti.

• Programul de stimulare american: socoteala keynesiană nu se potrivește cu realitatea.

Conform ipotezei oficiale, planul trebuia să ducă la creșterea cu 1%-3% a PIB în 2009 (!) și să reducă rata șomajului cu 0,5 pp. Suntem în 2010 și rata șomajului este mai mare decât se credea că ar fi în absența stimulării.

• Cât pierd americanii cotizând la pensia de stat?

E simplu de aflat, pentru că lor Social Security Administration le dă raportul. Paul Cwik tocmai a aflat că a cotizat suma de 80 000 de dolari și că dacă va continua să cotizeze va primi 2552 dolari pensie lunară după ce va împlini 70 de ani. Statistica spune că va mai trăi 16 ani. Un calcul simplu arată că valoarea prezentă (la momentul pensionării) a sumei pe care o va încasa de la stat este 335 444 de dolari (rata de actualizare este 5%).

Suppose that I take that $80,000 and put it into a security that gives me an annual return of 5% and I do not add another single cent. How much would I have when I turn 70? $345,752.00! I have already exceeded the target needed for the Social Security Administration to fulfill its “promise” to me.

Deci, în mod normal, nu ar trebui să mai cotizeze nimic de acum încolo. Oricum nu mai vede niciun ban. Omul a cotizat 21 de ani. Investită cu un randament de 5% pe an suma acumulată i-ar asigura exact pensia pe care o va primi de la stat… dacă mai cotizează încă 30 de ani.

Lucrurile stau și mai prost pentru cei tineri, care abia acum intră în sistem.

Lucrurile stau încă și mai prost pentru români. Când mă gândesc că unii au venit cu ideea (am criticat-o) ca cei care au muncit la negru în străinătate să poată plăti contribuții sociale retroactiv, mă apucă durerea de cap. Culmea este că “experții” au aplaudat inițiativa. Ce își imaginează acești oameni că vor mai primi de la stat peste câteva decenii?!

Dacă nu aveți idee, uitați aici răspunsul:

“My father was a lawyer,” says Walter Levy, an internationally known German-born oil consultant in New York, “and he had taken out an insurance policy in 1903, and every month he had made the payments faithfully. It was a 20-year policy, and when it came due, he cashed it in and bought a single loaf of bread.”

Incredibil cât de puțină lume realizează că situația bugetelor publice din prezent este chiar mai proastă decât situația bugetară a Germaniei dinainte de marea hiperinflație din anii 1920.

• Statul Kelantan din Malaiezia pune în circulație moneda de aur și de argint.

Inițiativa e clar împotriva legislației monedei oficiale, dar până acum banca centrală a închis ochii. Un dinar de aur valorează circa 183 dolari, iar 1 dirham de argint circa 5 dolari. Aveți poze și informații mai detaliate aici.

Off topic: două zile pe creasta Făgărașului

Se părea că vara asta acesta nu mai ajung pe munte. Bogdan Opreanu, cu care am mers în Piatra Craiului anul trecut a plecat tocmai pe muntele Fuji, Cristian Păun a ales Retezatul (bună intenția, prost momentul), iar restul lumii a declarat non-combat pentru un motiv sau altul.

Ideea a apărut brusc, în contextul unei preconizate vizite la Sf. Gheorghe pentru a juca o partidă de tenis cu Georgian. La ea a aderat și Tudor, așa că am pornit spre tabăra de bază Bâlea unde urma să petrecem o singură noapte. Ce am făcut pe munte vedeți în pozele de mai jos.

Am ajuns la Bâlea pe o ceață de nu vedeai cabana din parcare acesteia. Mi-am urmat instinctul care mă sfătuia să urc pentru că vântul de la altitudine ar trebui să mai risipească ceața și, oricum, condițiile meteo păreau stabile. Ceea ce s-a și întâmplat. În drum spre Vf. Vânătoarea lui Buteanu le-am cunoscut pe Raluca și pe Michelle, pe care le-am însoțit a doua zi pe drumul spre Călțun. N-am mai ajuns acolo, grăbindu-ne să ne întoarcem la Bâlea în timp util, dar măcar pot să mă laud că am umblat pe creasta Făgărașului cu cortul (Ralucăi) în spate.

Menționez că în prima zi nu am fost prevăzători și am întârziat în restaurantul de la Bâlea până pe la 22,30. La ora 23 am ajuns la Bâlea Cascadă unde ne hotărâsem să înnoptăm. „Domnul Tavi”, cabanierul cu metehne de vechi gestionar, a făcut însă o proastă reclamă locului, hotărând să nu ne primească la ora aceea, deși avea camere libere. Dar… Mare e capitalismul și multe pensiuni pe drum! Am coborât 10-15 minute și la miezul nopții ne-am cazat super la o pensiune nouă, dedicată principiului „clientul nostru, stăpânul nostru”. Vreo oră am jucat ping-pong, apoi am stat la taclale până când, pe la 2-3 ne-a luat somnul.

Văile Făgărașului văzute din Șaua Caprei. Jos, Cabana Bâlea

Eu și Georgian la ședința foto în drum spre Vf. Vânătoarea lui Buteanu

Probabil cea mai frumoasă poză. În strunga din fața Vf. Vânătoarea lui Buteanu

În stânga, lacul Capra. În dreapta, intrarea pe Văiuga

Coborând pe Văiuga. Intrarea nu este marcată în creastă, nici poteca nu este vizibilă. Am descoperit-o coborând circa 50 de metri pe prima vale care mi s-a părut accesibilă la întoarcerea din Vf. Vânătoarea lui Buteanu, până când am zărit primul semn de pe traseu.

Valea Văiugii, Făgăraș, august 2010 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Pe creastă după Vf. Laița. În spate se ițește negru Vf. Paltinul

Nu, nu fac reclamă monetariștilor. Lacul Călțun cocoțat pe munte. În spate Vf. Lespezi și, în dreapta, asediat de nori negri, Vf. Negoiu.

De la stânga la dreapa, pe Vf. Lăițel: Tudor, Raluca, Georgian, eu și Michelle

Panoramă

Panorama Lăițel, august 2010 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Adrian Vasilescu – reflecții despre ghinion și lipsa de inspirație

Adrian Vasilescu este un personaj cheie al analizei economice. Poate că nu are putere de decizie (oficial, cel puțin), însă puterea sa de convingere și impactul la public al discursului său sunt atât de mari încât domnul Vasilescu este, pardon de expresie, un mogul al explicației economice în România. Ori de câte ori apare vreo problemă care se cere interpretată, mass-media cere opinia lui Adrian Vasilescu. Niciun economist nu-l contrazice, niciun politician nu îndrăznește să-l critice. He’s the man – dacă facem abstracție, desigur, de șeful său, guvernatorul BNR, ale cărui apariții publice mai rare nu-i asigură statutul de care vorbeam mai sus.

M-am tot întrebat, de unde vine această imagine favorabilă? Probabil că răspunsul are mult de-a face cu figura sa de bunic blajin. Chipul său prietenos și vorba domoală hipnotizează publicul și îl convinge (printr-un mecanism descifrabil psihologic) de valoarea și adevărul spuselor sale.

Este o uriașă eroare. Adrian Vasilescu deține poate multe calități dar una îi lipsește cu siguranță: cea de economist. Cumsecădenia este o calitate în sine, dar ea nu este însoțită obligatoriu de înțelepciune – și cu atât mai puțin de capacitatea de a descifra economia. Ce justifică acest verdict? Recentul interviu pe care Adrian Vasilescu l-a oferit revistei 22 este suficient. Din acest interviu aflăm, am putea spune, concepția despre lume și viață a domnului Vasilescu. Citiți-l și nu vă mai trebuie nimic; restul sunt detalii, amănunte, precizări; explicațiile legate de evoluția cursului de schimb sau a ratei dobânzii sau a deficitului bugetar – de ce o ia în sus și nu în jos sau viceversa – sunt simple tehnicalități.

Extrem de important, din interviu aflăm de ce a eșuat comunismul. Chiar așa, de ce credeți? Ei bine, pentru că Ceaușescu nu a avut noroc și, pe alocuri, a fost lipsit de inspirație.

Parafrazându-l pe Talleyrand, cred că Ceauşescu a fost un om fără noroc…

Diplomaţia românească a luptat nu ştiu câţi ani ca să aranjeze o vizită a lui De Gaulle în România… Şi iată că, după atâta tevatură, după atâta muncă şi atâtea eforturi, De Gaulle primeşte invitaţia şi-i dă curs, numai că, tocmai când era în vizită la noi, au început manifestările în Franţa. Era în mai 1968. Puţin mai târziu urma un referendum şi el pleca de la putere, deci tot efortul a fost degeaba…

Pe urmă, Ceauşescu a făcut o combinaţie cu şahul Iranului. Pe baza înţelegerilor şi prieteniei cu şahul, a pus temeliile unei industrii de prelucrare a petrolului cam pentru 35 milioane tone de petrol, când toată producţia noastră era de sub 10 milioane de tone. Şi iată, cade şahul Iranului şi creşte şi preţul petrolului. Cât era 2 dolari barilul de petrol, industria noastră, pregătită să proceseze 35 milioane de tone, era foarte profitabilă. Dar când a explodat preţul petrolului, de la 2 dolari barilul s-a dus undeva în cer, toată industria noastră n-a mai fost profitabilă. Am menţinut-o cât am menţinut-o, chiar până în 89, dar nu a mai adus profit.

Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Nixon, a avut o inspiraţie divină, aş putea să spun, că în timpul cât Nixon nu era încă preşedinte, era cam pe linia a doua, a făcut un turneu în zona asta şi toţi şefii de stat europeni l-au plasat unor demnitari de rangul doi-trei. Ceauşescu s-a decis să-l primească şi Nixon n-a uitat, când a devenit preşedinte, a venit să-l viziteze pe Ceauşescu. Dar a căzut şi Nixon.

Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Willy Brandt… Dar a căzut şi Willy Brandt.

Până aici a fost ghinion. Acum vine lipsa de inspirație:

Împrejurările astea l-au făcut pe Ceauşescu să-şi mute atenţia dinspre Occident spre Orient şi l-a impresionat mai mult Coreea. Modelul coreean a câştigat teren, i-a schimbat total modul de a gândi, modul de a lucra şi tot ce ţinea de viaţa noastră. România a devenit o economie închisă, o ţară închisă. Nu mai făceam importuri, nici de tehnologie, nici de informaţii. Inginerii nu mai aveau informaţii despre ce se întâmpla în Occident. Cunoştinţele se înjumătăţeau repede, în toată lumea era o perioadă de dezvoltare, dar n-aveam acces la ele. Aşa că s-a dus de râpă şi industria.

Bine, spre meritul lui, Ceaușescu a sesizat că ceva nu e în regulă:

Noi batem toba cu restructurarea din 90. O spusese şi Ceauşescu, a încercat şi el o restructurare şi chiar a şi făcut un sistem de plan, mii de cercetători şi mii de economişti au lucrat la strategia lui Ceauşescu de restructurare. A rămas literă moartă că nu avea bani.

Ce să-i faci, un car de intenții bune nu pot învinge buturuga cu ghinion.

Deci, habar n-aveți. Dacă cumva credeți că socialismul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor pentru că a disprețuit proprietatea privată (de unde risipa), pentru că a ignorant rolul stimulentelor în acțiunea umană (de unde zicala – “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”), pentru că planificarea centrală nu produce altceva decât haos calculațional, desconsiderarea nevoilor indivizilor și înlocuirea lor cu dorințele arbitrare ale planificatorului (de unde deciziile arbitrare și egoiste) – dacă cumva credeți în toate aceste lucruri, atunci habar n-aveți. Ei aș! Comunismul a nu a dat roade din lipsă de noroc și de inspirație. Cât ghinion pe capul bieților dictatori! Dacă nu cădea de Gaulle și Nixon, dacă arabii nu scumpeau petrolul și dacă Ceaușescu nu se combina cu coreenii, atunci fiți convinși că prindeam din urmă SUA!

Și știți de ce? Pentru că factorul determinant fundamental al dezvoltării nu este proprietatea privată, acumularea de capital sau talentul antreprenorial, ci… organizarea muncii. Acesta e secretul:

“Ce credeţi că nu ştiu românii că nu ştiu?… nu ei, comuniştii, ci noi, românii, nu ştim şi nici nu vom şti multă vreme de aici încolo cum să organizăm munca. Şi din cauza asta nici nu vom fi bogaţi“. Nici până azi n-am învăţat să organizăm munca, dar nici nu ştim că nu ştim s-o organizăm…

Deci ăsta este managementul, totul fixat la milimetru, trupul, cu creierul, totul organizat perfect. Sufletul, lidershipul, înseamnă conducătorii care au viziune, care însufleţesc, care duc înainte. Iar colaborarea este cea care leagă lucrurile, sistemul care leagă totul între management şi leadership. De ce am spus toate astea? Am plecat de la Carol I. V-am dat un exemplu de management şi am spus că ăsta este lucrul cel mai semnificativ pentru mine, management înseamnă să funcţioneze totul ca ceasul. Dar degeaba funcţionează totul ca ceasul, dacă nu însufleţeşte nimeni maşina şi o lasă rece. Ce înseamnă leadershipul care însufleţeşte? Ce exemple de leadership teribil ştiu eu în lumea asta? Ştiu, de exemplu, că în primele clipe de război, Churchill s-a adresat poporului britanic şi i-a zis: „eu în clipa asta nu pot să vă ofer decât lacrimi, sânge şi muncă“.

Ați înțeles? La creșterea economică e ca la război, ca să zic așa. Nu merge cu piață și concurență, “organizare spontană” (Să-ți fie rușine, Friedrich Hayek!), “mâna invizibilă” (Adam Smith, stai jos, nota 2!). Nu. Esențial e altceva, esențial e managementul. Și liderul maxim. Dacă o națiune le posedă pe astea două, atunci capitalismul e pe primul loc din spate.

Dar românii nu au fost mereu ghinioniști, au mai avut și noroc. Da, am avut noroc cu benereul:

Dacă România intra în încetare de plăţi în 1999, creşterea economică de nouă ani, din 2000-2008, nu putea să aibă loc. Aşa că, iată lucrurile au mers în această ordine şi Banca Naţională şi azi are un rol foarte important, în sensul că este de multe ori, pe terenul de joc, jucător în apărare, salvează goluri unde ele sunt de multe ori gata făcute, cum se spune în fotbal.

Nu știu de ce domnul Vasilescu este atât de sigur că o criză profundă în 1999 ne-ar fi luat de la gură borcanul cu dulceață al creșterii economice de după 2000. Există o mulțime de țări care au trecut prin crize învâțând ceva din ele și dezvoltându-se mai abitir ulterior. Nici nu trebuie să privim prea departe, ci aproape, colea după graniță. De asemenea, nu știu nici de ce domnia sa consideră că această perioadă de creștere economică a fost atât de benefică. Doar dacă criza actuală nu are nicio legătură cu boom-ul nesustenabil și creșterea pe datorie din 2000-2008. Căci dacă are, înseamnă că boom-ul nu a fost tocmai un borcan de dulceață, iar dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că n-am pierdut prea mult odată cu ratarea crizei din 1999. Poate doar o oportunitate…

Ar mai fi multe de spus. De pildă despre rolul BNR în criza actuală. Adrian Vasilescu spune că responsabili pentru criză sunt alții, în niciun caz banca centrală:

Am văzut la televizor o scenă îngrozitoare cu oameni din nu ştiu ce localitate din Moldova, fugind disperaţi şi voci strigând „vin apele, vin apele“. Ei, de multe ori această imagine o am eu despre acei ani, 2004-2008, aşa veneau banii peste noi şi nu ştiam ce să facem cu ei, nu eram pregătiţi pentru a valorifica atâţia bani câţi intrau. Şi atunci, Banca Naţională a trebuit să joace un rol pe care puţini îl înţeleg şi îl apreciază. Deviza a fost: să nu lăsăm ţara să se înece în butoiul cu miere. Poate că pare o glumă. Dar nu e o glumă. Aici, la Banca Naţională, s-a înfiinţat o pensiune pentru surplusul de bani pe care nici populaţia, nici economia nu reuşeau să-i atragă, o pensiune în care banca centrală trăgea banii în plus de pe piaţă, îi aducea aici pe cheltuiala ei, oferindu-le un pat cald şi trei mese bune. Pentru că banii ăştia veneau aici şi stăteau. Ei nu puteau fi atraşi de companii – pentru că erau mulţi şi economia nu era pregătită să-i folosească…

Pentru că, dacă ar fi fost pe piaţă, ce produce moneda în exces? Inflaţie. Am fi avut inflaţie de nu o puteam duce şi, ca să nu avem inflaţie mare, BNR aducea banii aici, îi ţinea în rezervă şi le dădea drumul încetul cu încetul, pe măsură ce ei puteau fi absorbiţi. În acei ani în care cam toţi risipeau, banca centrală a adunat rezerva pe care o are acum, de 35 miliarde de euro, pe care o ţinem foarte strâns, pentru că, pe de o parte, asigură credibilitatea statului, iar pe de altă parte, asigură rezervorul din care e plătită datoria statului. Şi, totodată, această rezervă este un motiv de încredere că băncile au lichidităţi în orice clipă, că nu intră ţara în încetare de plăţi. Emisiunea monetară e bazată pe această rezervă. Noi am făcut emisiune monetară în funcţie de valuta care a intrat în ţară şi pe care am atras-o la Banca Naţională. Şi când emisiunea a fost în exces, am atras înapoi şi bani româneşti. A fost un joc de reglaje fine, Banca Naţională a stat cu arma la picior în fiecare clipă…

Mda, suntem în ceață rău de tot. Problema e tocmai emisiunea monetară, adică producția de lei de hârtie “bazată pe această rezervă”… de bani de hârtie! Prin politica dusă BNR a importat inflația străină. Într-o perioadă în care creditul în dolari și euro curgea gârlă, BNR a intervenit asupra cursului (so much for the free market) cumpărând valuta și oferind în schimb lei… din tiparnița proprie. A mimat funcționarea unui consiliu monetar. A creat un climat propice expansiunii creditului pe piața internă.

Deci, dacă BNR a stat pe ceva, atunci metafora potrivită nu este “butoiul cu miere”, ci cu “butoiul cu pulbere”. Istoria atestă numeroase cazuri de boom clădit pe inflația importată, grație politicii de fixare a cursului de schimb. Aici nu e vorba nici de ghinion, nici de proastă inspirație, ci de nesocotire a legilor economiei (și a istoriei). Dar legile economiei nu au încăput în amintirile domnului Vasilescu, așa că nici eu nu voi vorbi despre ele.

Imnul crizei

Ce Merle Hazard?

Ce John Pappola și Russ Roberts – profesorul de economie de la George Mason?

Parodiem și noi în România! Ba chiar cu mai mult talent, părerea mea. Dacă Divertis avea un consilier de specialitate, o lăsau mai ușor cu satira politică și intrau în meandrele economiei cred că americanii menționați mai sus erau ridiculizați pur și simplu. E o idee.

Țintirea inflației – încă o prognoză măreață?

În februarie postam Țintirea inflației: 4 ani de prognoze mărețe. Aminteam atunci, cu poze, cum BNR a rata ținta de inflație în 2006, 2007, 2008 și 2009. La final arătam ultima prognoză a BNR, pe 2010:

Timpul a trecut iar incertitudinea s-a risipit. Acum BNR, în ultimul raport privind țintirea inflației, ne propune următoarea previziune:

Întrebarea “Va nimeri BNR ținta de inflație?” tinde să devină retorică. Dacă mai insistă mult BNR are toate șansele să intre din nou în Cartea Recordurilor, de data aceasta nu cu cel mai longeviv guvernator ci cu cea mai persistentă țintire pe lângă inflație. Deh, “performanța” se cere premiată!

Este inutil să vă întrebați, economiști dumneavoastră, ce s-ar fi întîmplat cu un manager din sectorul privat care ar fi ratat 5 ani la rând cifra de afaceri planificată. Această întrebare chiar este retorică. Dar așa pățești când ai bancă centrală publică, ba pe deasupra monopol de emisiune monetară. De ce ți-ar oferi o monedă mai sănătoasă dacă oricum ești obligat să o folosești?!

De la începutul acestui blog am insistat pe ideea că moneda sănătoasă nu poate veni decât grație concurenței pe piață. Istoric vorbind, moneda care a întrunit adeziunea publicului (mondial, nu național) a fost aurul. Și atât de bine a servit aurul nevoile de schimb ale omenirii încât nu a putut fi detronat din acest rol decât prin confiscare, naționalizare, prohibiție sau cum vreți să-i ziceți. Nu e cazul să speculăm ce monedă ar alege românii mâine dacă ar fi liberi să o facă. Important este că multă lume este îndoctrinată să creadă că singura monedă fezabilă este cea de hârtie, oferită de stat. Puțini sunt cei care realizează că aceasta – leul actual, cum ar veni – este precum salamul cu soia din timpul comunismului: pe cât de lăudat oficial, pe atât de detestabil în realitate.

Nu trebuie să facem calcule sau previziuni pentru a sesiza că politica monetară nu poate spori bunăstarea societății. Atingerea unei anumite dinamici a creșterii prețurilor este în cel mai bun caz irelevantă – aceasta se întîmplă în situația neverosimilă în care emisiunea monetară se distribuie uniform și agenții economici au anticipări “perfect raționale”. Când priviți graficele de mai sus țineți minte că IPC nu măsoară adecvat pierderea puterii de cumpărare a unității monetare (din păcate, nu există un indice care să facă acest lucru). Degeaba visați la CORE2 ajustat și pariați pe leu dacă rata reală a dobânzii este minus 3%! Telenovela redistribuției prin inflație continuă, indiferent de justificarea care se dă episodului de moment: anul agricol prost, embargoul din țara vecină, scumpirea petrolului de către arabi sau, așa cum este cazul acum, creșterea TVA.

Orient Express to Hell – ce ați făcut în ultimii 20 de ani?

Superbă descriere a realității politico-economice dinainte de 1989, realizată de un jurnalist american și publicată în numărul din iunie al The Freeman. Mulțumesc lui Bogdan pentru indiciu. Nu m-am putut stăpâni și am tradus pasaje ample:

Am cumpărat bilet singur în cușetă de la Budapesta încolo. Mi sa spus că în cazul în care poliţiştii de frontieră găsesc o hartă a României sau orice alte documente dubioase, aș putea fi arestat sau mi s-ar putea interzice intrarea. Deci, târziu în noapte, aproape de graniţa română, am studiat documentele mai mult timp și mi-am fixat adânc în cap lucrurile pe care doream să le văd. Apoi am rupt totul şi le-am aruncat pe fereastra trenului, bucată cu bucată. Puțin după miezul nopții trenul s-a oprit în Transilvania, la granița ungaro-română. Scena avea toate elementele filmului original cu Dracula, din 1932. Nu am auzit lupii urlând, dar relieful muntos, ceața joasă și gărzile militare cu ciobănești germani care înconjurau trenul creau acest ambient.

Cabina mea a fost căutat de patru ori, fiecare echipă depășindu-și predecesoarele. Saltele de pe paturile supraetajate au fost ridicate si, practic, fiecare centimetru de spaţiu a fost verificat. Inspecția finală a fost supervizată de o simpatică (după standardele socialiste) femeie ofițer. Poate că autoritățile credeau că mi-aș dezvălui intențiile rele sexului opus. Da’ de unde. Eram doar un simplu turist care căuta “Parisul Europei de Est”, așa cum se numea Bucureștiul în anii dinaintea regimului communist. Cu excepția faptului că erau aproape zero turiști într-un tărâm reporeclit “Etiopia Europei”.
După căutarea finală, poliţiştii mi-au blocat cabina din exterior. Pseudo-trenul de lux au fost oficial transformat într-o închisoare ambulantă. Dar cel puţin virusul intelectual-politic a fost plasat în carantină.

Orient Express nu mai era un expres dupa ce a intrat în România, având nevoie de 13 ore pentru a parcurge aproximativ 400 de mile şi mergând mult mai încet decât era programat.

România părea blestemată de planificarea guvernamentală şi de amestecul politicului. Alături de fabrici și complexe imense de apartamente puteai vedea căruțe trase de cai. Mulţi oameni își abandonaseră mașinile învechite după ce guvernul a început să interzică sporadic vânzarea de benzină pentru vehiculele particulare.

Deşi România a fost grânarul Europei înainte de primul război mondial, produsele alimentare au devenit între timp la fel de rare ca și statisticile economice cinstite. Comuniştii au distrus sute de mile pătrate de teren agricol ca să ridice fabrici şi mine. Guvernul a răspuns la penuria de alimente cu o campanie de publicitate asupra pericolului alimentației în exces. De asemenea, guvernul făcea publicitate în Occident “faimoaselor” clinici de slabire din România.

Ceauşescu părea hotărât să-i supună pe oameni prin înfometare. Românilor li s-a interzis să primească pachete cu alimente de la străini. Vizitatorii erau opriţi la frontiera română şi li se refuza intrarea în cazul în care ei au încercau să aducă în țară ciocolată sau gumă de mestecat…

Guvernul a concentrat aproape toate investiţiile în industria grea – sursa ultimă a îngâmfării liderilor comunişti. Dar aproape jumătate din producţie era de o calitate atât de proastă încât putea fi aruncată la gunoi îndată ce ieșea pe poarta fabricilor.

Industria românească era, de asemenea, extrem de ineficientă, consumând de până la cinci ori mai multă energie pe unitatea de producţie decât fabricile din Occident. Guvernul a compensat pierderile prin limitarea livrării de energie electrică în casele oamenilor până la şase ore în timpul iernii şi prin aprobarea de a instala un singur bec de 25 de waţi în cameră.

Sistemul de sănătate se prăbuşea, iar rata mortalităţii infantile era atât de ridicată încât guvernul nu înregistra copiii la naștere, ci abia după ce supravietuiau prima lună. Guvernul tăia, de asemenea, alimentarea cu energie a spitalelor, ceea ce cauza mii de morți iarna…

Totuşi, după unii experţi occidentali, Ceauşescu era cel mai bun lucru de la inventarea pâinii încoace. În 1979 un raport al Băncii Mondiale, ” Importance of Centralized Economic Control”, lăuda regimul românesc pentru “politica de utilizare a populaţiei ca factor de producţie prin stimularea creşterii natalităţii.”
Şi cum a făcut conducătorul benevelent acest lucru? Prin interzicerea contraceptivelor şi a avortului. Aceste politici au transformat România în capitala mondială a copiilor abandonaţi…

Pe stradă mulţi oameni întorceau capul când mă vedeau, ca și cum privitul la străini le putea provoca lepră. Am auzit că era o crimă ca românii să vorbească cu străinii. Dar câţiva oameni m-au rugat într-o engleză stricată să le ofer un pachet de ţigări Kent pentru a mitui medicii care le tratau copiii bolnavi. Moneda românească era practic lipsită de valoare. Singurele lucruri cu valoare erau produsele din Vest, precum țigările Kent, care circulau ca monedă pe piaţa neagră.

Am intrat în cel mai mare magazin din Bucureşti; era întunecat, umed şi mizeribil. Vânzătorii ședeau pe grămezi de haine noi întinse pe podea. Una din principalele atracții din magazin: cărucioare pentru copii incredibil de fragile, genul pe care ai dori să le folosești dacă ai vrea să-ți omori copilul și pe urmă să acuzi pe cineva pentru asta. Cu excepția faptului că guvernul nu avea nicio responsabilitate pentru victimele sale.

România a fost una din țările favorite ale Băncii Mondiale, primind mai mult de 2 miliarde dolari între 1974 şi 1982. Aceasta a prezis în 1979 că România va “continua să se bucure de una dintre cele mai mari rate de creştere în rândul ţărilor în curs de dezvoltare în următorul deceniu. . . şi va deveni o economie industrializată până în 1990.” Dar o mare parte din creşterea economică din România se datora asistenței Băncii Mondiale. Cu cât Banca dădea mai multe ajutoare unei țări, cu atât era mai ușor să vorbească despre ea ca despre o poveste de succes … Banca Mondială felicita, de asemenea, regimul românesc pentru capacitatea sa de a “mobilizeze resursele” necesare pentru a stimula creşterea economică. În realitate, aceasta însemna doar că guvernul își putea brutaliza supuşii pentru a stoarce “excedente” pentru a finanța cu generozitate întreprinderile și planurile industrial aprobate de Banca Mondială. Ceauşescu făcea acelaşi lucru pe care l-a făcut Stalin în anii 1930, cand practice a omorât prin înfometare zece milioane de ţărani folosind surplusul pentru a construi fabrici.

Regimul românesc, “mobiliza resurse” și prin vânzarea locuitorilor de etnie germană şi evreiască. (Germania de Vest plătei pentru fiecare etnic german eliberat din România). Acordurile internaţionale au interzis comerțul cu sclavi în secolul al XIX-lea, dar vânzarea fiinţe umane în secolul XX era OK, dacă încasările mergeau către scopuri progresiste.

Acum, gândiți-vă că ne aflăm la 20 de ani de 1990, momentul în care se presupunea că trebui să ajungem din urmă SUA. Gândiți-vâ în ce condiții mergeți cu trenul din București spre Valea Prahovei. Mergeți și descoperiți dezvoltarea multilaterală a satului românesc luat de ape din cauza sistematizării râurilor. Și așteptați scumpirea energiei termice din toamnă, când sute de mii de români se vor încălzi cu gândul că “surplusul” pe care îl transferă sistemul economic ne va propulsa înainte în cincinalul următor. Eventual, priviți impozitarea pensiilor ca pe o “mobilizare a resurselor” pentru… vă las să vă imaginați ce doriți.

După două decenii de la căderea comunismului un număr semnificativ de români au prosperat, unii chiar considerabil. Un număr uriaș însă au bătut pasul pe loc. Unii au aflat acest lucru abia recent, de când nu-și pot achita ratele pentru casă sau mașină la bancă. Majoritatea au trăit cu iluzia creșterii bunăstării în anii boom-ului economic de după 2000. Acum este vremea scadenței, momentul în care iluzia se destramă, în care descoperim că mai degrabă economia nu a creat, ci a redistribuit. E drept, nu la vedere prin rații și cartelă, ci în mod insidios, prin inflația creditului. La fel de forțat. Trăiască regimul “capitalist” din România!

Bugetul șefului de stat: România vs. Marea Britanie

Se pare că președintele României este printre cei mai prost plătiți șefi de stat din lume. Dar ce se întâmplă când privim lucurile dintr-o perspectivă care să judece dimensiunea cheltuielilor șefilor de stat în funcție de puterea economică a națiunilor pe care le conduc?

Am ales să compar astfel cheltuielile administrației prezidențiale din România cu cheltuielile Coroanei britanice. Deh, m-am gândit că monarhia e un lux și că republicanismul din România nu are cum să iasă prost din comparația aceasta. Conform datelor oficiale, cheltuielile administrației prezidențiale sar ușor de 40 de milioane de lei. Potrivit datelor disponibile în detaliu aici, costul public al monarhiei din Marea Britanie este de aproape 40 de milioane de lire anual, ceea ce la cursul de schimb actual înseamnă 200 de milioane de lei. Deci, regina Elisabeta și familia sunt mult mai greu de întreținut decât președintele Băsescu. La prima vedere.

Concluzia ar sta în picioare dacă regina ar fi întreținută de români, mai bine zis de indivizi cu standardul de bunăstare al românilor. Atunci comparația strict nominală ar avea sens. Dar nu are. Așa că este bine să judecăm în termeni relativi. Ce înseamnă pentru contribuabilul englez cheltuielile monarhiei?

Conform CIA, Marea Britanie are un PIB de 2200 miliarde dolari, în vreme ce România doar 160 miliarde. Adică de aproape 14 ori mai puțin. Chiar dacă judecăm la paritatea puterii de cumpărare, PIB-ul României tot e de vreo 10 ori mai mic decât cel al insularilor.

Și la ce concluzie ajungem? Că Marea Britanie produce de 10-14 ori mai multă avuție decât România, în schimb costul monarhiei este doar de 5 ori mai mare decât costul administrației prezidențiale. Am putea spune că povara fiscală pe care șeful de stat o așează pe umerii populației este de aproape 3 ori mai mică în Marea Britanie. Din această perspectivă, administrația prezidențială este foarte scumpă, nu ieftină. La câți bani cheltuie șefii de stat și – mai ales – la câți bani produc economiile pe care le conduc, putem spune pe bună dreptate: scump doamnă, scump… în altă parte era mai ieftin!