Logica economica

Țintirea inflației – încă o prognoză măreață?

În februarie postam Țintirea inflației: 4 ani de prognoze mărețe. Aminteam atunci, cu poze, cum BNR a rata ținta de inflație în 2006, 2007, 2008 și 2009. La final arătam ultima prognoză a BNR, pe 2010:

Timpul a trecut iar incertitudinea s-a risipit. Acum BNR, în ultimul raport privind țintirea inflației, ne propune următoarea previziune:

Întrebarea “Va nimeri BNR ținta de inflație?” tinde să devină retorică. Dacă mai insistă mult BNR are toate șansele să intre din nou în Cartea Recordurilor, de data aceasta nu cu cel mai longeviv guvernator ci cu cea mai persistentă țintire pe lângă inflație. Deh, “performanța” se cere premiată!

Este inutil să vă întrebați, economiști dumneavoastră, ce s-ar fi întîmplat cu un manager din sectorul privat care ar fi ratat 5 ani la rând cifra de afaceri planificată. Această întrebare chiar este retorică. Dar așa pățești când ai bancă centrală publică, ba pe deasupra monopol de emisiune monetară. De ce ți-ar oferi o monedă mai sănătoasă dacă oricum ești obligat să o folosești?!

De la începutul acestui blog am insistat pe ideea că moneda sănătoasă nu poate veni decât grație concurenței pe piață. Istoric vorbind, moneda care a întrunit adeziunea publicului (mondial, nu național) a fost aurul. Și atât de bine a servit aurul nevoile de schimb ale omenirii încât nu a putut fi detronat din acest rol decât prin confiscare, naționalizare, prohibiție sau cum vreți să-i ziceți. Nu e cazul să speculăm ce monedă ar alege românii mâine dacă ar fi liberi să o facă. Important este că multă lume este îndoctrinată să creadă că singura monedă fezabilă este cea de hârtie, oferită de stat. Puțini sunt cei care realizează că aceasta – leul actual, cum ar veni – este precum salamul cu soia din timpul comunismului: pe cât de lăudat oficial, pe atât de detestabil în realitate.

Nu trebuie să facem calcule sau previziuni pentru a sesiza că politica monetară nu poate spori bunăstarea societății. Atingerea unei anumite dinamici a creșterii prețurilor este în cel mai bun caz irelevantă – aceasta se întîmplă în situația neverosimilă în care emisiunea monetară se distribuie uniform și agenții economici au anticipări “perfect raționale”. Când priviți graficele de mai sus țineți minte că IPC nu măsoară adecvat pierderea puterii de cumpărare a unității monetare (din păcate, nu există un indice care să facă acest lucru). Degeaba visați la CORE2 ajustat și pariați pe leu dacă rata reală a dobânzii este minus 3%! Telenovela redistribuției prin inflație continuă, indiferent de justificarea care se dă episodului de moment: anul agricol prost, embargoul din țara vecină, scumpirea petrolului de către arabi sau, așa cum este cazul acum, creșterea TVA.

Politică monetară | Bogdan Glăvan | august 7, 2010 2:53 pm

12 comentarii

By Constantin Gheorghe, august 7, 2010 @ 4:36 pm

Eu tot nu te înţeleg: dacă ar exista etalonul aur, dacă nu am mai avea politicile monetare ale statelor, nu se va mai specula? Nu va mai fi inflaţie? Nu va mai creşte preţul alimentelor în anii proşti? Sau preţul petrolului când se joacă de-a războiul tot felul de cretini din lumea asta? Şi atunci? Dă-mi un singur exemplu din istoria economiei în care nu a existat inflaţie. Să nu-mi pomeneşti de ăia care vânau mamutul!
Că BNR ratează ţintele de inflaţie e o altă poveste. Este ridicolă pretenţia BNR de a controla inflaţia cu atâta precizie, câtă vreme economia României este supusă multiplelor influenţe interne şi externe, iar instrumentele ei de intervenţie sunt un soi de sabie de lemn. Poate că ar trebui să renunţe la asta şi să se rezume la publicarea rapoartelor ălora periodice despre inflaţie.
By Bogdan Glavan, august 7, 2010 @ 6:45 pm

Speculatia este buna. Cum se spune, este “stabilizanta”. Speculatia capata accente daunatoare doar in conditiile interventionismului statal – hazardul moral: daca stim ca bursa nu poate sa cada, atunci hai sa cumparam cu totii!

Pretul petrolului sau pretul graului sau pretul morcovilor depinde de conditiile particulare ale acestor piete. Nu are nicio legatura cu inflatia. Categoric, fara nationalizarea monedei nu am mai avea inflatie. De fapt, un secol intreg (XIX) sta marturie pentru asta – si atunci nici macar nu am avut concurenta monetara adevarata, ci doar o bariera consistenta in calea exercitarii discretionarismului.
By Constantin Gheorghe, august 7, 2010 @ 8:53 pm

Cine ţi-a spus că bursa nu poate să cadă? Bursa a căzut INDIFERENT de intervenţia sau nu a statului în economie. Bursa a fost manipulată şi în absenţa controlului statului.
Ce înseamnă “naţionalizarea” monedei? Faptul că există o singură autoritate emitentă?
Şi chiar nu înţelegeţi că inflaţia NU ESTE un fenomen exclusiv monetar? A spus Friedman o tâmpenie, şi trebuie s-o credem orbeşte? Dacă îmi cresc preţurile la bunuri şi servicii, dar moneda n-ar mai fi emisă de “stat”, n-am mai avea inflaţie, ci doar creştere de preţuri? Eşti tâmpit? Efectul este acelaşi: scăderea puterii de cumpărare! Nu tot redistribuţie prin intermediul preţurilor s-ar face?
By machiavellian, august 8, 2010 @ 11:02 am

Gheorghe. Tu tot voiai sa lasam teoriile deoparte si sa ne uitam la fapte, nu-i asa? Acum vii tu cu teorii. Uita-te foarte frumusel la perioadele din istorie cand moneda nu era un monopol al statului sau nu umbla dupa bunul plac al regentului. Si spune-ne la ce concluzie ai ajuns, da?
By Bogdan Glavan, august 8, 2010 @ 12:21 pm

@Constantin Gheorghe:
Vorbeste civilizat.
“Dacă îmi cresc preţurile la bunuri şi servicii, dar moneda n-ar mai fi emisă de “stat”…” – tocmai asta trebuie sa explici: de ce ar mai creste preturile?

Spui povesti. Preturile (in general) cresc tocmai fiindca se tiparesc bani. Deci, daca nu s-ar tiari, nu ar creste. Daca tu crezi contrariul, vino cu o explicatie.

Si cu referinte. Arata-mi cine spune ca inflatia nu e un fenomen monetar.
By Logosfera, august 8, 2010 @ 2:17 pm

“Piata nu produce nimic” afirma ca Friedman a spus o tampenie. Dupa care afirma ca piata produce inflatie.
Rationamentul e simplu: pe piata exista X unitati monetare si Y produse. In timp pretul pe produs va creste de la X/Y la (X/Y + Z)… c-asa zice gheorghe.
By Dan, august 8, 2010 @ 6:29 pm

Nu e necesar sa se tipareasca bani pt. inflatie – e suficient sa se expandeze creditul din nimic. Adica, din demand deposits (cred ca in romana s-ar traduce cu depozite la vedere, nu?), bancile sa nu mai pastreze mai nimic (poate doar o rezerva de 10%-25% in cazul ca unii deponenti se retrag), ci sa dea credite (cam asta se-ntampla in contextul sistemului bancar bazat pe rezerve fractionare) din banii deponentilor (nu ma refer la depozitele la termen, care sunt diferite, si e normal sa creditezi populatia/agentii economici din ele, avand in vedere ca sunt purtatoare de dobanda; ma refer la depozitele obisnuite, nepurtatoare de dobanda, ba chiar pt. care ti se percep tot soiul de taxe/comisioane de intretinere, etc. si care constituie majoritatea banilor stransi de banci). Astfel creezi bani artificial, desi ei nu exista in realitate. Cat timp deponentii nu-si retrag banii, totul “functioneaza” pe zicala hotul neprins negustor cinstit, dar cand 30% din depozite (sau peste procentul de rezerve) se retrag, fara sa mai apara vreun nou deponent, sistemul cade… de asta s-au inventat bancile centrale in fond, ca un lender of last resort pt. astfel de cazuri . Ca sa acopere criza de lichiditate a bancilor private/de stat in cazul in care unii deponenti se retrag din aceasta schema Ponzi. Si da, bancile centrale de regula tiparesc banii pt. salvarea sistemului bancar bazat pe rezerve fractionare . Dar inflatia (cresterea de preturi) se manifesta cu muuult inainte de tiparirea banilor. Cam din momentul in care bancile comerciale dau drumul creditelor din nimic (ce nu au in spate o economisire reala) in economie. Tiparirea apare in momentul in care apare criza de lichiditate inerenta oricarei scheme Ponzi, pt. a nu lasa sistemul bancar sa cada .
Inainte de aparitia bancilor centrale, era inflatie, tocmai datorita acestui sistem bancar bazat pe rezerve fractionare, in loc de 100% rezerve. Totusi, crizele succesive de dinaintea b.c. se terminau de regula prin eliminarea bancilor care au utilizat rezerve fractionare, ori acum sistemul poate fi dus la infinit prin tiparire de bani.
By Bogdan Glavan, august 8, 2010 @ 6:41 pm

@Dan:

Tot tiparire se cheama, indiferent cine o face. Cand o fac bancile private se produce o incalcare a proprietatii deponentilor. Absolut condamnabila, chiar daca sporadica. Acum este mai rau, tiparirea este institutionalizata.
By Alex Nicolin, august 9, 2010 @ 10:50 am

@Dan

In lipsa bancii centrale, ca si creditor de ultima instanta si, in unele cazuri, ca monopol in domeniul emiterii de moneda fiat, bancile comericale nu ar fi avut curajul de a extinde creditarea prea mult, tocmai de teama falimentului.

Daca nu ar exista banca centrala, cateva banci care au fost mai nesabuite (au un leverage prea mare), vor da faliment pana la urma, in urma unei “panici”, iar celelalte vor deveni mai prudente cu creditarea in perioada imediat urmatoare. Chiar si in conditiile utilizarii rezervei fractionare, dar a lipsei unui creditor de ultima instanta si a unui emitent de moneda discretionara, piata nu va putea acumula dezechilibre grave, tocmai pentru ca acestea vor fi corectate rapid, prin falimentul “inovatorilor financiari” si aducerea cu picioarele pe pamant ale potentialilor “inovatori”.

O banca centrala apare fie spontan, ca urmare a asocierii unui cartel de banci care cauta sa isi minimizeze riscul individual de faliment, fie artificial, in urma acordarii unor privilegii legale pentru o asemenea institutie. In primul caz, banca centrala (doar pentru cartelul initiator) nu poate exercita decat un control limitat – doar asupra bancilor care fac parte din cartel. In schimb, aceasta poate exercita o influenta asupra factorilor politici de decizie pentru a obtine si privilegiile legale mentionate mai sus. Pentru a-si atinge scopul, cartelul poate recurge la santaj, exercitandu-si influenta pe piata pentru a crea artificial “panici” de mica amploare, dar suficiente pentru a manipula opinia publica si implicit politicienii spre a acorda privilegiile cerute – vezi FED. O alta metoda de a castiga este inglodarea statului in datorii cu ocazia unui eveniment care presupune mari cheltuieli din partea acestuia – de exemplu un razboi. La un moment dat, banca centrala propune guvernului acordarea privilegiilor in schimbul stergerii datoriei – vezi Banca Angliei. Atunci cand banca centrala este doar o extensie a statului, situatia este mult mai simpla, privilegiile fiind acorate a priori.

Colaborarea dintre puterea politica si bancile centrale este reciproc avantajoasa (dar dezastruasa pentru toti ceilalti). Atat guvernul cat si bancile isi pot rezolva problemele pe seama celorlalti. Atunci cand primul face deficit – situatie generala la momentul actual – se poate imprumuta ieftin de la bancile comerciale sau chiar de la banca centrala (deobicei prin emisiunea de obligatiuni) pentru a finanta deficitul. Plata acestor datorii se face prin exproprierea contribuabilului, care se produce prin inasprirea exercitiului fiscal sau prin cresterea masei monetare aflate in circulatie (inflatie). Inflatia are efectul unei taxe invizibile, pentru ca duce la transferul de bogatie catre cei care se afla aproape de “izvorul” banilor, prin saracirea celorlalti. Nu numai emisiunea monetara directa, ci si expansiunea creditului duc la cresterea inflatiei – prima creste cantitatea de bani, a doua, viteza lor de circulatie. Prima forma de inflatie este in mare parte ireversibila – nimei nu va “arde” banii, in timp ce a doua este in mare parte reversibila – in timpul recesiunii, banii “creati” prin creditare vor disparea ca urmare a valorificarii la valori inferioare a activelor ajunse in proprietatea bancilor in urma falimentului unor debitori, sau a unor instrumente financiare care cuprind datoriile unor creditori (ex. datoria se vinde cu c30/$1). Insa daca expansiunea a fost foarte mare, apar o serie de probleme legate de cash-flow, foarte multe firme dau faliment pentru ca nu isi mai pot onora platile catre furnizori, pentru ca la randul lor nu pot accesa credite sau nu isi pot vinde marfa din cauza restrangerii creditului – bancile sunt la randul lor in criza de lichiditate si in pericol de faliment (nu isi pot onora nici macar platile catre deponenti). In acest caz, guvernul este presat sa intervina, prin “stimularea” economiei. Insa “stimulul” se face prin emisiune monetara, care duce la inflatie “ireversibila”, si pe cresterea propriului deficit bugetar, deci prin cresterea datoriilor catre sistemul bancar.

Se cunoaste faptul ca inflatia duce in primul rand la redistributia avutiei preponderent catre stat, si companiile care lucreaza strans cu acesta – bancile au un rol privilegiat dupa cum am spus. In al doilea rand inflatia duce la vicierea calculului economic prin modificarea – de cele mai multe ori nerealista – a asteptarilor jucatorilor de pe piata. Inflatia nu se distribuie uniform in structura preturilor, ci cresc in primul rand preturile pentru imobile si actiuni (reprezinta parti ale unei companii). In faza urmatoare incep sa creasca preturile pentru bunurile de consum, iar capacitatile de productie cresc si ele, ca urmare a asteptarii unor profituri superioare. Astfel se atrag noi investitii si cotatiile bursiere explodeaza. Datorita cresterii productiei, creste si cerea de materii prime iar cresterea pretului are o dinamica ce tine seama si de elasticitatea cererii si ofertei – preturile cresc mai rapid in cazul cererii inelastice (materii prime foarte importante: e. petrol). In aceasta faza consumul este alimentat preponderent tot pe credit. In timpul unei asemenea bule datoriile tuturor cresc, iar la un moment dat, desi dobanda este pastrata la un nivel foarte scazut de catre banca centrala si bancile, plata datoriilor devine problematica, iar finantele datornicilor tot mai fragile. Preturile incep sa se plafoneze datorita restrangerii creditului – nu mai exista clienti creditabili pentru banci. Asteptarile de crestere isi dovedesc falsitatea si cei care au investit incep sa intre in incaapacitate de plata, falimentele se propaga in lant, somajul creste, bancile se prabusesc…

Aici statul impreuna cu banca centrala incearca sa restabileasca situatia anteriara (bula) printr-o noua injectie monetara – incearca sa “umple” inflatia creata prin credit. Se “reseteaza” o parte din datorii si incepe din nou hora creditarii. Insa ceva nu dispare – datoriile statului care cresc la fiecare “ciclu”. Alta problema este risipa de resurse fizice din timpul “cresterii” – acestea nu mai pot fi recuperate integral.

Ciclul economic este practic “opera” mai multor factori:
- existenta bancii centrale ca si creditor de ultima instanta;
- utilizarea obligatorie a unei monede fiat
- detinerea monopolului de emisiune al acestei monede catre banca centrala;

Ultimele doua conditii sunt exclusiv rezultatul acordarii de privilegii legale bancii centrale de catre puterea politica. Atata timp cat politicul va avea asemenea privilegii de a infuenta economicul, succesiunea ciclurilor economice nu numai ca nu va inceta, ci acestea vor deveni din ce in ce mai extreme, avand ca rezultat distributia tot mai inegala a avutiei prin ruinarea unei mari parti a populatiei in favoarea celor care sunt in cercurile puterii.

Singurele medicamente eficiente pentru insanatosirea economiei sunt:
- desfiintarea privilegiilor bancilor centrale;
- interzicerea prin legea fundamentala a acordarii unor astfel de privilegii de catre politicieni si a oricarei interventii a statului in economie.
By MIhai Voicu, august 10, 2010 @ 11:21 pm

Tind sa-l sustin pe Gheorghe, in afara de partea cu “Eşti tâmpit”, cred ca merita sa discutam civilizat.

Inflatie pe aur s-a intamplat cand au adus aur cu tonele din americile nou descoperite. Apoi, alaturi de abundenta de bani, scaderea cantitatii de produse poate fi alt motiv pentru scumpirea produselor.

Despre BNR … sincer cred ca isi pune niste obiective mai mari decat crede ca poate realiza, ca sa aiba de unde sa scada cand politicienii vin cu tot felul de politici iresponsabile.

Revin cu obsesia mea : imaginati-va ca banii sunt niste cupoane care dau dreptul sa consumi acum si sa produci mai tarziu (mai mult, cu dobanda), sau sa te abtii acum si sa consumi apoi mai mult (cu dobanda). Banii devin astfel o marfa, iar valoarea lor variaza cu cantitatea de datorie din sistem si cu apetitul de consum pe datorie. N-am inteles inca perfect cum, dar Japonia nu reuseste sa iasa din deflatie chiar pompand bani cu cisterna. Poate ca au consumat prea mult pe datorie iar acum banii toata lumea se bate sa “cumpere” banii de pe piata ca sa isi lichideza ipotecile. Banii sunt si ei o marfa …

Daca vreti o moneda probabil deflationista eu va propun cupoate convertibile in energie (petrol sau electric). Dar si aceea se poate dovedi inflationata daca iese pasenta cu fisiunea nucleara. Moneda cu valoare perfect constanta si garantata este un ideal.
By Bogdan Glavan, august 11, 2010 @ 8:45 pm

@Mihai Voicu:
Episodul de care vorbesti a fost unul total ocazional. empiric vorbind, nimeni nu neaga ca aurul a fost cea mai buna moneda din istorie, ca “guvernele au produs in secolul al XX-lea (al banilor de hartie) mai multa inflatie decat in toate celelalte secole la un loc” (Robert Mundell)

“Revin cu obsesia mea : imaginati-va ca banii sunt niste cupoane”… Nu trebuie sa ne imaginam nimic. Stim ce sunt banii. Si nu sunt cupoane. Daca ne imaginam ca bunica e tramvai vom ajunge la concluzii interesante, nu ma indoiesc…