Populistul-șef

Ilie Șerbănescu a răbufnit la Antena 3:

Cel mai mare populist este Isărescu, fiindcă a apreciat leul!

În sfârșit, în sfârșit, de când tot aștept pe cineva care să spună acest lucru la televizor (eu o fac atunci când am ocazia).

Atenție însă, că Ilie Șerbănescu nu este nici pe departe infailibil. El nu are o teorie sau o explicație referitoare la motivul pentru care leul ar trebui să se deprecieze. Asociază în mod naiv necesitatea deprecierii cu recesiunea. Însă între cele două nu este nicio legătură. În general, nu este nicio legătură între sărăcia sau avuția unei țări și valoarea monedei. Înainte de războaiele mondiale, omenirea era pe etalonul-aur, și națiunile bogate și națiunile sărace. Dar nu această observație este decisivă. Ci considerația teoretică.

Valoarea monedei este determinată de cererea și de oferta de bani. Pe scurt și pe înțelesul tuturor: dacă tipărești bani atunci crește oferta și în consecință le scade valoarea (puterea de cumpărare). Condiția necesară și suficientă ca o monedă să-și păstreze valoarea este ca statul să nu inflaționeze, ceteris paribus. Acum, criza nu este o scuză pentru tipărirea de bani. Nu rezolvi nimic dacă mărești masa monetară: nu ai nici mai multe tractoare, nici mai multe birouri, nici mai multe secretare! Pentru toate acestea ai nevoie de resurse reale, nu de bancnote. Iar resursele reale nu pot fi create de la tastatură, ci printr-un proces mult mai complicat: în timp, prin economisire, acumulare de capital și talent antreprenorial.

Isărescu rămâne însă populistul-șef. Din 2004 în 2007 a cumpărat 20 de miliarde de euro (ținând cursul), tipărind corespunzător lei. El a asigurat astfel casa, automobilul, frigiderul, televizorul și fierul de călcat al poporului… cu buletinul. Restul sunt detalii, explicații, justificări. Că această inflație importată s-a revărsat în economie prin sectorul imobiliar sau prin cheltuielile guvernamentale contează desigur, dar nu-i știrbește guvernatorului BNR titlul afișat mai sus.

Iar acum, prin acest împrumut de la FMI (tot ca să țină cursul), BNR întreține iluzia: “rămâneți liniștiți la locurile voastre”, că avem bani în rezervă. Mda, poate că avem bani dar nu avem resurse. Dar din cauza împrumutului trăim cu iluzia că le avem și pe acestea.

Apropos. În finalul articolului anterior am spus că guvernatorul BNR are dreptate atunci când avertizează asupra creșterii îndatorării. Am uitat însă să precizez că, bună măsură, aceste datorii (față de FMI) sunt în ograda BNR. Acolo se virează banii, ați uitat? Deci, cum rămâne cu populismul/populistul?

BNR și lumea fantezistă a creditului ieftin

Guvernatorul BNR a declarat:

“Sunt pentru ieftinirea creditului. Dar trebuie să ne gândim de ce nu scade costul creditului şi de ce băncile, în continuare, oferă rate de dobândă la depozite cu mult peste rata băncii naţionale şi cu mult peste ceea ce este în piaţa monetară”

Citesc și mă frec la ochi. Ca să fie clar, rata dobânzii pe care băncile o practică la depozite este real-negativă. Adică deponenții pierd dacă pun bani la bancă. De exemplu, vedeți aici ratele practicate de BRD. Cea mai mare rată a dobânzii remunerează “depozitul 1000” și se ridică la fabuloasa cifră de 6,5% pe an. De la începutul verii am tot spus că situația este hilară. Iar în acest articol am discutat mai pe larg rolul dobânzii în economie, respectiv de ce filozofia băncii centrale este bună de adormit copiii.

Nu pricep pe ce se bazează Mugur Isărescu atunci când spune că dobânzile sunt mari. Pe comparația cu rata BNR-ului? Păi BNR poate decide la orice oră să scadă acea rată, oricât de mult poftește (Bernanke a dus-o aproape la zero) și se poate plânge la infinit că băncile au dobânzi prea mari! Rata stabilită discreționar de BNR nu este un criteriu de comparație, tot așa cum prețurile stabilite de Comitetul Planificării dinainte de 1989 nu erau relevante.Este absurd să te plângi, după 20 de ani de economie de așa-zisă piață, când tu stabilești din pix un anumit preț (în cazul nostru, al creditului), că pe piață prețul e ba prea mic, ba prea mare.

În al doilea rând, merită comentată aserțiunea “Sunt pentru ieftinirea creditului”. Și eu sunt pentru construirea unui mall în apropierea casei unde locuiesc, poftim. Și mai sunt pentru ieftinirea merelor, să știți. Și – era să uit – pentru cultivarea morcovilor în balcoanele de bloc. Sunt pentru o mulțime de lucruri – asta ca să nu zică cineva că sunt Gică-contra. Dar ce treabă are asta cu economia? Fiecare poate să creadă ce vrea despre ce vrea. Legile științei economice nu se schimbă. Prețurile nu reprezintă altceva decât rezultanta preferințelor individuale subiective despre un anumit bun. Nu putem determina în mod obiectiv (“imparțial”, cu ochiul “expertului”) cât ar trebui să fie prețul la roșii sau rata la bancă. Pun pariu că fiecare din cei care mă citesc sunt pentru ieftinirea roșiilor. Dacă ar fi prețul zero, ar fi super. Ba chiar, dacă s-ar putea, să ne subvenționeze cineva ca să le cumpărăm. Dar aceste sentimente nu sunt relevante. Câtă vreme nu trăim în Nirvana ci într-o lume dominată de raritate, bunurile au un preț; oamenii trebuie să facă sacrificii pentru a consuma. Se învață în anul I de facultate.

Acum, preferința subiectivă a guvernatorului BNR pentru un anumit preț al creditului este relevantă, desigur, pentru că BNR (spre deosebire de mine) chiar poate face ceva pentru a reduce rata dobânzii. Anume, poate să tipărească bani, diminuându-le valoarea înainte ca lumea să prindă de veste. De fapt, asta au și făcut constant.

Isărescu a mai declarat azi ceva interesant.

“Mulţi trăiesc cu iluzia că, prin consum, se poate avea creştere economică. Dacă vrem o adevărată creştere economică avem nevoie de investiţii. Trebuie să ne alocăm resursele, care sunt puţine, în mare măsură către investiţii”.

Ceea ce este interpretabil. Este corect că prin consum nu poți avea creștere economică. Este evident că ne trebuie investiții. Dar nu se specifică cum să fie asigurate investițiile. Tare mi-e teamă că autoritatea monetară crede că investițiile sunt… ce se cheltuie pentru a face autostrăzi sau blocuri, adică niște bani… care pot fi ieftiniți la comandă. Dacă așa stau lucrurile atunci nu e deloc bine. Investițiile sunt inexistente fără economisiri.

Economisirea este condiția absolut necesară pentru acumularea de capital. A vorbi de investiții fără a înțelege economisirea este ca și cum ai vorbi despre importanța scrisului omițând cunoașterea alfabetului. Căci economisirea și investiția sunt două fețe ale aceleiași monede. Ca să investești trebuie să nu consumi tot venitul pe care îl câștigi. Nu ai cum să stimulezi investițiile dacă penalizezi economisirea (exact ce face BNR azi). Este ca și cum ai cere unui copil să scrie fără să realizezi că trebuie să-l înveți alfabetul. Într-un cuvânt, absurd.

Tare mi-e teamă, repet, că BNR nu înțelege prin investiții altceva decât… credite care finanțează producția, adică bani care pot fi creați de la tastatură. Dacă așa stau lucrurile, atunci aceasta nu are nimic de-a face cu investiția, deoarece expansiunea artificială a creditului (inflația) descurajează economisirea până la punctul în care provoacă – ghiciți ce? – nu acumulare, ci consum de capital. Asta este ce a făcut regimul communist, a dus o politică de “economisiri forțate” și a consumat capitalul națiunii. Asta este, în bună măsură, ce a făcut boom-ul de după 2002: a redistribuit avuția în societate și a risipit capitalul. De aceea avem criză, de aceea avem inegalitate socială.

P.S. În rest, Mugur Isărescu a declarat lucruri de bun-simț. Că îndatorarea rezultată din populism este “drumul spre iad” și că datoriile acumulate deja sunt o mare povară.

Melchior Palyi, rezervele fracționare și agențiile de rating

Un articol care disecă dezbaterile născute în jurul nașterii agențiilor de rating, în SUA anilor 1930, de interes mai ales pentru istorici. Articolul discută contribuția economistului Melchio Palyi, o figură importantă și pentru Școala austriacă de economie. Aș vrea să aflu mai multe despre biografia acestui autor dar pe internet nu am găsit referințe relevante. Știu că a fost un anti-inflaționist înflăcărat, partizan al revenirii la etalonul-aur „clasic”, dar se pare că nu era de acord cu teoria Mises-Hayek a ciclului economic.

În fine, doream mai degrabă să vă atrag atenția asupra acestui paragraf, cu care începe lucrarea menționată:

Following the ghastly experience with the banking collapse of 1929-33, two options were on the table. One, often referred to as the Chicago banking plan, would make banks run-proof by turning them into monetary warehouses. This option had the merit, from a liberal point of view, of minimizing the uncertainty induced by political discretion. This, of course, was not the approach selected. The winning alternative, which became law in the Glass-Steagall Act, separated the banking system into two parts, a commercial banking sector which offered deposits insured by the Federal government, and an investment banking sector.

Astăzi dacă vorbești despre interzicerea rezervelor fracționare, despre separarea activității bancare pe cele două funcții tradiționale – depozit (ad literam, adica conturi cu rezerve 100%) și intermediere (adică emisiune de certificate de „depozit”), despre retragerea tuturor reglementărilor sau privilegiilor referitoare la sectorul bancar, ești privit ca un excentric în cel mai bun caz. Îmi amintesc de reacția lui Bogdan Baltazar la declarația pe care laureatul premiului Nobel Edward Prescott a făcut-o anul trecut la București (vezi slide-ul 36 din prezentare, reprodus mai jos), cum că rezervele fracționare ar trebui interzise. Nu doar că era intrigat de propunere, ci de-a dreptul enervat (ceea ce mi s-a părut exagerat… nu se afla la o măsuță la tembelizor, ci lângă un economist important).

Dar lumea ar trebui să mai citească. Dacă ar face asta, ar descoperi că „Chicago plan” sau „Friedman’s plan” este mult mai bine justificat și explicat în Școala Austriacă.

Alvaro Vargas Llosa, problema romilor și bunurile publice

E cam rușinos. Trebuie să treci Atlanticul pentru a gasi un autor care nimerește cât de cât cauzele problemei europene a romilor. În acest articol, dincolo de faptul că demască politica de epurare rasială la care recurge Sarkozy din motive politice meschine, Llosa arată că Franța este responsabilă într-o bună măsură pentru problemele cu care se confruntă. Protectionismul pe piața muncii și statul asistențial atrag și determină formarea unei “periferii sociale”.

Are some Gypsies engaged in criminal activity? Certainly. Do some Roma cultural traits hamper their ability to assimilate? Most probably. Do they tend to cluster around camps where bad habits develop? Sometimes. But the United States, where there are no Gypsy ghettos, and Spain, where the Roma have assimilated reasonably well, indicate these are not insurmountable challenges.

The expelled Gypsies are European citizens. Both Bulgarian and Romanian citizens belong to the European Union, and the few labor restrictions that some member states still place on these nationals will be lifted in 2013. Absurdly, Romanians and Bulgarians can freely enter France but are not allowed to work unless they obtain an impossible permit. How exactly are these European citizens whom Sarkozy accuses of scrounging off France’s welfare and who are theoretical members of an integrated Europe supposed to earn a living legally?

Dar lucrurile pot fi văzute dintr-o perspectivă mai amplă. Nomadismul nu este un mod de viață inspirat exclusiv de caracteristici culturale/psihologice/sociale. Strămoșii noștri au fost nomazi. În vremea lor existau nenumărate resurse libere (non-homesteaded). Era eficient să jumulești natura de tot ceea ce îți poate folosi într-un loc după care să îți muți “domiciliul” în altă parte. Migrația nu are de ce să se oprească (și nici nu s-a oprit) câtă vreme planeta îți dezvăluie alte și alte resurse libere, care pot fi luate în proprietate și exploatate.

Nomadismul contemporan al romilor se încadrează în această perspectivă. El explotează proprietatea publică – pământuri și resurse (drumuri, stații de metrou) – care sunt ale tuturor dar de fapt nu aparțin nimănui. Bunurile publice sunt destinația nomazilor. Putem vedea că așa stau lucrurile dacă ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă bunurile publice ar fi privatizate complet; dacă drumurile, parcurile ș.a. ar fi luate în posesie de proprietari privați (inclusiv cluburi/cooperative ale acestora). Probabil am asista la dispariția nomazilor. Într-o ordine a proprietății private singura posibilitate de a (i)migra vine din deținerea unei invitații din partea unui proprietar străin; în absența acestei invitații, orice imigrant este un bandit și poate fi tratat ca atare în mod legitim.

Abia atunci am vedea câți dintre romi au o predispoziție naturală pentru comiterea de infracțiuni. Părerea mea este că nu prea mulți; nu mai mulți decât restul membrilor societății. Faptul că astăzi asociem atât de frecvent comiterea de infracțiuni sau nomadismul cu o anumită rasă se datorează cadrului instituțional etatic, nu vreunor înclinații naturale.

P.S. Evident, soluția problemei nu stă în programe guvernamentale de “incluziune socială”.

Deficitul bugetar – august

Contracția bugetară operată de guvern se vede în sfârșit în cifre.

În acest ritm deficitul bugetar convenit cu FMI va fi respectat fără emoții. Dar eu sunt curios ce se va întâmpla după ce economia va internaliza șocul creșterii TVA și al reducerii salariilor bugetarilor. În privința acestor reduceri sunt pesimist că vor putea fi sustenabile, adică menținute pe termen nedefinit. Deja au început să apară zvonuri de creștere a salariilor în 2011.

Mario Rizzo și șansele Școlii Austriece

Mario Rizzo are dreptate. Școala Austriacă de economie se află în fața unui moment istoric – încă o ocazie de a afirma (și de a convinge lumea în legătură cu) adevărurile științei economice. Prima oportunitate a oferit-o Marea Depresiune, dar a fost o oportunitate ratată deoarece breasla economiștilor a fost hipnotizată de J. M. Keynes. Așa că teoriile lui Mises și Hayek au fost exilate din mainstream-ul academic, deși puterea lor explicativă nu putea fi ușor contrazisă. În prezent, deruta este maximă în rândurile curentului principal de gândire. Am cunoscut eu însumi persoane mâhnite de faptul că generația actuală de economiști este incapabilă să ofere un nou Keynes. Ceea ce mă bucură. Iar intuiția lui Mario Rizzo – anume că șansele austriecilor sunt acum mai mari decât în trecut, cred că este corectă.

Problema este însă cum vede Mario Rizzo exploatarea acestei oportunități. El crede că austriecilor le trebuie mai multe studii empirice, pentru a-și face teoria comestibilă.

Yet there is a critical deficiency. We continue to lack empirical work, on a large enough scale, to convince other economists that we have something relevant to say… This is where, perhaps, those non-Austrians with a similar mindset may be very important. We need good empirical researchers.

Sincer, aici ne despărțim. Eu cred că succesul de până acum al Școlii Austriece a fost obținut tocmai din cauza absenței modelării matematice sofisticate, a lipsei studiilor empirice fundamentate pe ipoteze nerealiste (chiar dacă ușor de manevrat econometric). Dacă Mario Rizzo e de acord că numărul simpatizanților Școlii este incomparabil mai mare acum decât în timpul anilor 30, atunci înseamnă că ceea ce am făcut până acum a fost bine și nu merită schimbat.

Cred mai ales că este importantă popularizarea mesajului. Nu am văzut niciodată un socialist convertit la liberalism, dar am văzut deja mulți socialiști care și-au schimbat radicat părerile. Mai sunt încă mulți care încă nu au aflat sau nu au văzut luminița.

Elinor Ostrom – o nostalgică nebănuită a colectivizării agriculturii

Interviul a apărut în Foreign Policy.

Nu este chiar amurgul unui idol. Dar semnificația pe care laureata Nobelului din 2009 o atribuie colectivizării agriculturii din perioada comunistă, respectiv retrocedărilor de după 1990, mă surprinde într-un mod neplăcut. Elinor Ostrom arată mai bine ca oricând că este doar un alt prizonier al relativismului contemporan, potrivit căruia nu putem spune nimic din principiu despre nicio politică; totul trebuie judecat în funcție de timp și spațiu.

Așa că Ostrom nu are un argument solid împotriva colectivizării. Ba chiar merge mai departe și cade în capcana de a crede mitul întreținut de vuvuzelele comuniste potrivit căruia în socialism porumbul crește într-o lună cât crește în capitalism în trei.

După ce colectivizarea a reușit o creștere a productivității, așa cum s-a întâmplat în Europa Răsăriteană în secolul trecut, „privatizarea” agriculturii poate conduce la o scădere a productivității. Simpla împărțire a terenului agricol în mici loturi și cedarea lor către a patra sau a cincea generație de urmași a foștilor proprietari este, în mare măsură, ineficientă. Aceste politici transferă terenul agricol către un mare număr de oameni, din care mulți nu au avut nicio experiență anterioară cu agricultura. Existau mai multe opțiuni la dispoziție, mai eficiente decât împărțirea pământului – printre care organizarea în cooperative, în care fiecare proprietar să aibă un număr de acțiuni, în funcție de suprafața la care avea dreptul de a fi împroprietărit. Bineînțeles, acționarii ar fi avut probleme în a organiza și eficientiza activitatea agricolă, dar ar fi operat la o scară în care productivitatea crește.

Cu acest gen de abordare nu poți merge prea departe în critica intervenționismului. Birocrația și grupurile de interese care căpușează acțiunea guvernamentală îți vor replica întotdeauna că… au greșit politica, dar că la următoarea încercare lucrurile vor ieși bine. Că, la urma-urmei, comunismul a fost o idee bună în principiu, doar că prost aplicată.

De ce stabilitatea prețurilor aduce instabilitate

Mugur Isărescu a declarat la Chişinău, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Studii Economice din Moldova, că stabilitatea prețurilor este obiectivul fundamental al BNR, și că îndeplinirea acestui obiectiv atrage după sine creșterea economică.

Unii ar putea trata această afirmație drept ironică, având în vedere palmaresul politicii monetare în România, pentru care guvernatorul BNR ar putea primi o diplomă, însă una de arcaș ratat la proba de țintire a inflației. Dincolo de ironie însă, stabilizarea prețurilor nu este compatibilă cu creșterea economică, ci cu ciclul avânt-prăbușire (boom-bust). Putem considera stabilizarea prețurilor drept o versiune hard a politicii de țintire a inflației, despre care s-a demonstrat că nu elimină fluctuațiile economice, din contră. Cele mai importante crize economice din istorie (Marea Depresiune, criza din Asia, criza actuală) au survenit într-un context caracterizat de inflație scăzută sau chiar de absența acesteia. Îți trebuie ceva voință (politică), dacă nu ignoranță crasă, pentru a nu realiza această corelație.

Spune Rothbard în America’s Great Depression:

One of the reasons that most economists of the 1920s did not recognize the existence of an inflationary problem was the widespread adoption of a stable price level as the goal and criterion for monetary policy. The extent to which the Federal Reserve authorities were guided by a desire to keep the price level stable has been a matter of considerable controversy. Far less controversial is the fact that more and more economists came to consider a stable price level as the major goal of monetary policy. The fact that general prices were more or less stable during the 1920s told most economists that there was no inflationary threat, and therefore the events of the great depression caught them completely unaware…

Suffice it to say here that the stability of wholesale prices in the 1920s was the result of monetary inflation offset by increased productivity, which lowered costs of production and increased the supply of goods. But this “offset” was only statistical; it did not eliminate the boom-bust cycle, it only obscured it. The economists who emphasized the importance of a stable price level were thus especially deceived, for they should have concentrated on what was happening to the supply of money. Consequently, the economists who raised an alarm over inflation in the 1920s were largely the qualitativists. They were written off as hopelessly old-fashioned by the “newer” economists who realized the overriding importance of the quantitative in monetary affairs.

De ce stabilizarea prețurilor provoacă fluctuații economice?

Ar trebui să începem prin a realiza că creșterea economică seculară imprimă prețurilor un ușor trend descendent. Dacă pe piață sunt mai multe bunuri, prețurile vor tinde să scadă. Sau, cum spune Rothbard mai sus, creșterea productivității este urmată de deflație. Indiferent cum o formulăm, aceasta este experiența secolului al XIX-lea, când aveam etalonul-aur. Nimeni nu o neagă.

Ceea ce constituie subiectul dezbaterii este faptul că unii consideră această deflație drept malignă, iar alții benignă. În consecință, primii propun tipărirea de bani… măcar pentru a realiza o inflație zero. Această măsură este greșită pentru următoarele motive.

În primul rând, există ceea ce putem numi un argument public-choice împotriva stabilizării prețurilor. Iată ce spune Mises (care a anticipat cu o jumătate de secol Școala Public Choice) în Theory of Money and Credit:

Once the principle is so much as admitted that the state may and should influence the value of money, even if it were only to guarantee the stability of its value, the danger of mistakes and excesses immediately arises again.

După care completează în Human Action:

The first aim of monetary policy must be to prevent governments from embarking on inflation and from creating conditions which encourage credit expansion on the part of banks. But this program is very different from the confused and self-contradictory program of stabilizing purchasing power.

În al doilea rând, stabilizarea prețurilor, adică înghețarea valorii banilor este pur și simplu imposibilă. Puterea de cumpărare a monedei este dată de întregul tablou al prețurilor și nu poate fi echivalată cu o mărime determinată statistic. În economie, prețurile relative sunt într-o continuă mișcare, deoarece cererea și oferta pentru bunuri specifice variază. Aceasta înseamnă că matricea prețurilor suferă o restructurare permanentă. Calcularea unui indice de prețuri nu surprinde această evoluție. Prin urmare, o stabilizare veritabilă a monedei ar trebui să își propună nu aducerea indicelui prețurilor de consum la zero, de pildă, ci înghețarea tabloului prețurilor, adică a prețurilor relative – obiectiv realizabil doar într-o economie de, scuzați expresia, comandă.

Spune Mises, în Human Action:

With the real universe of action and unceasing change, with the economic system which cannot be rigid, neither neutrality of money nor stability of its purchasing power are compatible. . . . All plans to render money neutral and stable are contradictory. Money is an element of action and consequently of change.

După care reia în On the Manipulation of Money and Credit:

Abandoning the pursuit of the chimera of a money of unchanging purchasing power calls for neither resignation nor disregard of the social consequences of changes in monetary value. The necessary conclusion from this discussion is that the stability of the purchasing power of the monetary unit presumes stability of all exchange relationships and, therefore, the absolute abandonment of the market economy.

În al treilea rând, emisiunea monetară realizată cu scopul împiedicării deflației are efecte perverse, deoarece creșterea ofertei de bani nu poate compensa exact surplusurile specifice ale ofertei pe milioanele de piețe din economie. Tot ce poate face banca centrală este să fabrice bani și să îi injecteze în sistem, în speranța că, per total (în agregat), nivelul prețurilor va rămâne constant. Însă tocmai aici este problema. Dat fiind că nu putem vorbi de o politică compensatorie rezultă că emisiunea monetară nu are alt efect decât distorsionarea economiei. Dacă expansiunea monetară își face simțite efectele mai întâi asupra pieței creditului, ea declanșează dinamica boom-bust, conform teoriei austriece a ciclului afacerilor. Acesta este motivul pentru care lumea a cunoscut crize chiar și fără inflație.

În al patrulea rând, manipularea ofertei de bani, pentru a “răspunde” schimbării cererii este self-defeating. Chiar dacă simplificăm conceptual valoarea banilor și prezumăm că relaxarea politicii monetare reușește să stabilizeze valoarea monedei – inflație zero – această politică are efecte perverse. Când indivizii vor mai mulți bani, ei vor mai mulți bani în raport cu prețurile – “în termeni reali”, cum se spune – nu pur și simplu mai multe bancnote în buzunar. Ei își ating scopul dacă deflația este lăsată să își urmeze cursul. Dar dacă banca centrală intervine fabricând bani, acest echilibru este nerealizabil. Sumele (mai mari) de bani aflate acum în posesia indivizilor care îşi manifestă preferinţa pentru mai multă lichiditate păstrează semnificaţia economică a vechilor rezerve (mai mici) de bani. Deoarece agenţii economici nu sunt satisfăcuţi, dezechilibrul monetar persistă şi antrenează o nouă creştere a cererii de bani. Aceasta este explicația pentru mereu frustranta “capcană a lichidității” – coșmarul keynesienilor de ieri și de azi.

În al cincilea rând (cred că am mai spus pe blog), dacă masa monetară nu rămâne constantă, iar indivizii învaţă acest lucru, atunci ei nu vor mai fi incitaţi să întreprindă acele acţiuni (creşterea vânzărilor şi reducerea cumpărărilor) necesare pentru echilibrul economic. Mecanismul fin de reglare al pieţei este astfel deranjat, iar economiei îi va lua mai mult timp pentru a reflecta toate schimbările survenite într-o nouă structură a preţurilor şi a producţiei. Economiştii neoclasici au trecut mult timp cu vederea că individul se adaptează la noile condiţii, naturale sau instituţionale, în care îşi desfăşoară activitatea. Comportamentul uman nu este o constantă, ci o variabilă în procesul de ajustare.

În concluzie, domnule guvernator, dacă teoria și istoria ne învață ceva, acest ceva este că nu trebuie să ne închinăm la idealul stabilizării prețurilor.

Cum ar trebui să se schimbe educația economică?

Aici găsiți răspunsurile mai multor economiști. Unii susțin că ar trebui să mai renunțăm la modelele matematice nerealiste, alții că ar trebui să alocăm mai mult timp problemelor financiare, iar alții că ar trebui să repunem istoria economică pe un loc fruntaș în rândul disciplinelor predate în facultate.

Eu cred că ar trebui să facem altceva – o reformă mai profundă a educației. Cred că înțelegerea economiei are de suferit grav dacă studentul se rezumă la studiul manualelor moderne. Aceste manuale nu-ți oferă decât o cunoaștere filtrată, distilată – o educație la mâna a șaptea. Adevărata formare ca economist vine nu din parcurgerea unor manuale ci din lecturarea lucrărilor fundamentale ale științei economice.

Cred că educația veritabilă se realizează prin vizitarea ideilor la sursă: trebuie să citești Smith, Ricardo, Bastiat, Say, Marx, Mises, Keynes, Hayek, Friedman și așa mai departe. Un program performant de educație economică trebuie să urmeze paradigma Great Books. Dobândirea și rafinarea gândirii economice se face prin parcurgerea lucrărilor fundamentale și prin discutarea acestora (seminarii socratice). Dacă nu procedăm așa, studenții vor rămâne prizonierii unor șabloane, explicații uzate, modificate și reformulate până la punctul în care întreaga lor semnificație se pierde; în mintea lor vor încolți idei învățate mecanic, nimic altceva.

Ar trebui să realizăm că programul Great Books vine însă în contradicție flagrantă cu filozofia modernă a învățământului, un învățământ de masă, așa-zis „bazat pe competențe”, care în realitate este incapabil să livreze ceea ce promite (în România, în SUA și oriunde). Teoretic, acest învățământ are trebui să asigure formarea de „specialiști”. Nici vorbă să-și atingă scopul câtă vreme el exclude de fapt educația veritabilă, în sensul clasic al termenului; iar fără oameni educați nu putem avea experți.

Voi mai reveni probabil asupra acestui subiect, asupra căruia am reflectat intens în ultima vreme.

Spital bun, spital rău

Asta e frumos. Spitalele private oferă servicii mai ieftine decât cele de stat.
Bine, pe lângă faptul că cer mai mulți bani de la Casa de Asigurări, spitalele publice mai cer bolnavului să vină cu bani de acasă pentru materiale și medicamente. Iar venitul la negru al doctorilor este mai mare decât cel oficial – asta dacă nu cumva cineva crede că un doctor poate trăi cu salariul de la stat. Personal, cred că spitalele publice sunt de două ori mai costisitoare decât cele private.

În aceste condiții, vă propun să răspundeți prin DA sau NU la întrebarea: ar trebui desființată cotizația la asigurările de sănătate? Hai să vedem rezultatele sondajului.

Vești bune

Am fost puțin surprins de reacția jurnaliștilor la invitația pe care am adresat-o în urmă cu o săptămână. De ce politicile actuale sabotează ieșirea din criză? – activitate din cadrul proiectului Mastering Economic Journalism pe care îl dezvoltăm în cadrul Centrului Murray Rothbard (Universitatea Româno-Americană) pare că a stârnit interesul.

Pe scurt, cele 20 de locuri s-au ocupat cu mult timp înaintea deadline-ului și acum căutăm o soluție pentru a răspunde surplusului de solicitări. S-au înscris jurnaliști de la Evenimentul Zilei la Europa FM, de la Mediafax la Money Channel.

Sunt foarte bucuros, mai ales că îmi dedic o mulțime de timp acestui proiect (cred că se vede prin relativa inactivitate pe blog).

Ieri și azi am fost vizitați de Camil Petrescu Jr., venit din SUA pentru a descoperi mișcarea liberală de pe aici, cu care am stat mult de vorbă. Ceva din interviu și poze, săptămâna viitoare. Tot azi am primit o veste foarte, foarte bună, respectiv acordul unui profesor de la cea mai prestigioasă universitate din lume (ghici cine?!) de a ne vizita Centrul anul viitor în martie. It will be something big.

Charles de Gaulle, 4 februarie 1965

O minte curioasă a scos la iveală aceasta conferință de presă din 1965, în care de Gaulle cerea, printre altele, întoarcerea la etalonul-aur. Transcriptul e interesant mai ales pentru istorici. Eu am selectat paragraful care mă interesează și am bolduit ceea ce mi se pare esențial, lucruri pe care niciun politician nu le mai afirmă astăzi.

Journaliste:
Monsieur le Président, en changeant une partie de ses avoirs en dollars contre de l’or la France a provoqué les réactions qui elles-mêmes ont fait apparaître certains défauts du système monétaire international actuel. Etes-vous partisan de réformer ce système, et si oui, comment ?

Charles de Gaulle:
Bien je vais tacher d’expliquer ma pensée sur ces points
…
Les monnaies des Etats de l’Europe occidentale ont été restaurées à tel point que les réserves d’or que ces Etats possèdent, mettons ces six Etats, les six, le total de leur réserve d’or équivaut à celui des Américains. Et il le dépasserait même si ces Etats voulaient convertir en or tous les dollars qu’ils ont à leur compte. Alors, cette espèce de valeur transcendante qui était reconnue au dollar a perdu sa base initiale qui était la possession par l’Amérique de la plus grande partie de l’or du monde. Mais en outre, le fait que beaucoup d’Etats acceptent par principe des dollars au même titre que de l’or pour les règlements des différences qui existent à leur profit dans la balance des paiements américaine, ce fait entraîne les Américains à s’endetter et à s’endetter gratuitement vis-à-vis de l’étranger car ce qu’ils lui doivent, ils le lui payent tout au moins en partie avec des dollars qu’il ne tient qu’à eux d’émettre et non pas avec de l’or qui a une valeur réelle, qu’on ne possède que pour l’avoir gagné, et qu’on ne peut transférer à d’autres sans risque et sans sacrifice. Mais aussi par-là, cette sorte de facilité unilatérale qui est attribuée à l’Amérique, contribue à faire s’estomper l’idée que le dollar est un signe impartial et international des échanges alors qu’il est un moyen de crédit approprié à un Etat. Evidemment il y a d’autres conséquences à cette situation. Il y a en particulier le fait que les Etats-Unis, faute d’avoir réglé en or tout au moins totalement, les différences négatives de leur paiement, contrairement à la pratique qui était naguère adoptée, et en vertu de laquelle les Etats étaient amenés à prendre, et au besoin avec rigueur, le cas échéant, les mesures voulues pour établir leur équilibre, les Etats-Unis dis-je, subissent d’année en année des balances déficitaires non point certes que le total de leurs échanges commerciaux sont à leur défaveur. Leurs exportations de matières dépassent leurs importations. Mais c’est aussi le cas pour les dollars dont les sorties dépassent toujours les entrées. Alors il se crée en Amérique par le moyen de ce qu’il faut bien appeler l’inflation, des capitaux qui sous la forme de prêts en dollars accordé à des Etats ou à des particuliers sont exportés au dehors, et bien entendu cette augmentation de la circulation fiduciaire américaine rend moins rémunérateurs les placements à l’intérieur des Etats-Unis. D’où chez eux une propension croissante à investir à l’étranger. De là il en résulte pour certains pays une sorte d’expropriation de telle ou telle de leurs entreprises. Il faut bien dire que cette pratique a longtemps favorisé et favorise encore dans certaine mesure l’aide multiple et considérable que l’Amérique prête à beaucoup de pays. Et dont nous avons nous-même, en d’autres temps, largement bénéficié. Mais les circonstances ont changé et c’est pourquoi la France préconise que le système lui aussi soit change

Bine, acum nu doar SUA mai deține monedă de rezervă globală. Euro joacă același rol, într-o măsură mai mică. Dar teoria rămâne valabilă: inflația emisă de principalii producători de monedă declanșează o redistribuție la scară globală, mărind artificial “investițiile străine” (de fapt credite speculative), sărăcind pe unii și îmbogățind pe alții.