De ce stabilitatea prețurilor aduce instabilitate

Mugur Isărescu a declarat la Chişinău, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Studii Economice din Moldova, că stabilitatea prețurilor este obiectivul fundamental al BNR, și că îndeplinirea acestui obiectiv atrage după sine creșterea economică.

Unii ar putea trata această afirmație drept ironică, având în vedere palmaresul politicii monetare în România, pentru care guvernatorul BNR ar putea primi o diplomă, însă una de arcaș ratat la proba de țintire a inflației. Dincolo de ironie însă, stabilizarea prețurilor nu este compatibilă cu creșterea economică, ci cu ciclul avânt-prăbușire (boom-bust). Putem considera stabilizarea prețurilor drept o versiune hard a politicii de țintire a inflației, despre care s-a demonstrat că nu elimină fluctuațiile economice, din contră. Cele mai importante crize economice din istorie (Marea Depresiune, criza din Asia, criza actuală) au survenit într-un context caracterizat de inflație scăzută sau chiar de absența acesteia. Îți trebuie ceva voință (politică), dacă nu ignoranță crasă, pentru a nu realiza această corelație.

Spune Rothbard în America’s Great Depression:

One of the reasons that most economists of the 1920s did not recognize the existence of an inflationary problem was the widespread adoption of a stable price level as the goal and criterion for monetary policy. The extent to which the Federal Reserve authorities were guided by a desire to keep the price level stable has been a matter of considerable controversy. Far less controversial is the fact that more and more economists came to consider a stable price level as the major goal of monetary policy. The fact that general prices were more or less stable during the 1920s told most economists that there was no inflationary threat, and therefore the events of the great depression caught them completely unaware…

Suffice it to say here that the stability of wholesale prices in the 1920s was the result of monetary inflation offset by increased productivity, which lowered costs of production and increased the supply of goods. But this “offset” was only statistical; it did not eliminate the boom-bust cycle, it only obscured it. The economists who emphasized the importance of a stable price level were thus especially deceived, for they should have concentrated on what was happening to the supply of money. Consequently, the economists who raised an alarm over inflation in the 1920s were largely the qualitativists. They were written off as hopelessly old-fashioned by the “newer” economists who realized the overriding importance of the quantitative in monetary affairs.

De ce stabilizarea prețurilor provoacă fluctuații economice?

Ar trebui să începem prin a realiza că creșterea economică seculară imprimă prețurilor un ușor trend descendent. Dacă pe piață sunt mai multe bunuri, prețurile vor tinde să scadă. Sau, cum spune Rothbard mai sus, creșterea productivității este urmată de deflație. Indiferent cum o formulăm, aceasta este experiența secolului al XIX-lea, când aveam etalonul-aur. Nimeni nu o neagă.

Ceea ce constituie subiectul dezbaterii este faptul că unii consideră această deflație drept malignă, iar alții benignă. În consecință, primii propun tipărirea de bani… măcar pentru a realiza o inflație zero. Această măsură este greșită pentru următoarele motive.

În primul rând, există ceea ce putem numi un argument public-choice împotriva stabilizării prețurilor. Iată ce spune Mises (care a anticipat cu o jumătate de secol Școala Public Choice) în Theory of Money and Credit:

Once the principle is so much as admitted that the state may and should influence the value of money, even if it were only to guarantee the stability of its value, the danger of mistakes and excesses immediately arises again.

După care completează în Human Action:

The first aim of monetary policy must be to prevent governments from embarking on inflation and from creating conditions which encourage credit expansion on the part of banks. But this program is very different from the confused and self-contradictory program of stabilizing purchasing power.

În al doilea rând, stabilizarea prețurilor, adică înghețarea valorii banilor este pur și simplu imposibilă. Puterea de cumpărare a monedei este dată de întregul tablou al prețurilor și nu poate fi echivalată cu o mărime determinată statistic. În economie, prețurile relative sunt într-o continuă mișcare, deoarece cererea și oferta pentru bunuri specifice variază. Aceasta înseamnă că matricea prețurilor suferă o restructurare permanentă. Calcularea unui indice de prețuri nu surprinde această evoluție. Prin urmare, o stabilizare veritabilă a monedei ar trebui să își propună nu aducerea indicelui prețurilor de consum la zero, de pildă, ci înghețarea tabloului prețurilor, adică a prețurilor relative – obiectiv realizabil doar într-o economie de, scuzați expresia, comandă.

Spune Mises, în Human Action:

With the real universe of action and unceasing change, with the economic system which cannot be rigid, neither neutrality of money nor stability of its purchasing power are compatible. . . . All plans to render money neutral and stable are contradictory. Money is an element of action and consequently of change.

După care reia în On the Manipulation of Money and Credit:

Abandoning the pursuit of the chimera of a money of unchanging purchasing power calls for neither resignation nor disregard of the social consequences of changes in monetary value. The necessary conclusion from this discussion is that the stability of the purchasing power of the monetary unit presumes stability of all exchange relationships and, therefore, the absolute abandonment of the market economy.

În al treilea rând, emisiunea monetară realizată cu scopul împiedicării deflației are efecte perverse, deoarece creșterea ofertei de bani nu poate compensa exact surplusurile specifice ale ofertei pe milioanele de piețe din economie. Tot ce poate face banca centrală este să fabrice bani și să îi injecteze în sistem, în speranța că, per total (în agregat), nivelul prețurilor va rămâne constant. Însă tocmai aici este problema. Dat fiind că nu putem vorbi de o politică compensatorie rezultă că emisiunea monetară nu are alt efect decât distorsionarea economiei. Dacă expansiunea monetară își face simțite efectele mai întâi asupra pieței creditului, ea declanșează dinamica boom-bust, conform teoriei austriece a ciclului afacerilor. Acesta este motivul pentru care lumea a cunoscut crize chiar și fără inflație.

În al patrulea rând, manipularea ofertei de bani, pentru a “răspunde” schimbării cererii este self-defeating. Chiar dacă simplificăm conceptual valoarea banilor și prezumăm că relaxarea politicii monetare reușește să stabilizeze valoarea monedei – inflație zero – această politică are efecte perverse. Când indivizii vor mai mulți bani, ei vor mai mulți bani în raport cu prețurile – “în termeni reali”, cum se spune – nu pur și simplu mai multe bancnote în buzunar. Ei își ating scopul dacă deflația este lăsată să își urmeze cursul. Dar dacă banca centrală intervine fabricând bani, acest echilibru este nerealizabil. Sumele (mai mari) de bani aflate acum în posesia indivizilor care îşi manifestă preferinţa pentru mai multă lichiditate păstrează semnificaţia economică a vechilor rezerve (mai mici) de bani. Deoarece agenţii economici nu sunt satisfăcuţi, dezechilibrul monetar persistă şi antrenează o nouă creştere a cererii de bani. Aceasta este explicația pentru mereu frustranta “capcană a lichidității” – coșmarul keynesienilor de ieri și de azi.

În al cincilea rând (cred că am mai spus pe blog), dacă masa monetară nu rămâne constantă, iar indivizii învaţă acest lucru, atunci ei nu vor mai fi incitaţi să întreprindă acele acţiuni (creşterea vânzărilor şi reducerea cumpărărilor) necesare pentru echilibrul economic. Mecanismul fin de reglare al pieţei este astfel deranjat, iar economiei îi va lua mai mult timp pentru a reflecta toate schimbările survenite într-o nouă structură a preţurilor şi a producţiei. Economiştii neoclasici au trecut mult timp cu vederea că individul se adaptează la noile condiţii, naturale sau instituţionale, în care îşi desfăşoară activitatea. Comportamentul uman nu este o constantă, ci o variabilă în procesul de ajustare.

În concluzie, domnule guvernator, dacă teoria și istoria ne învață ceva, acest ceva este că nu trebuie să ne închinăm la idealul stabilizării prețurilor.

Cum ar trebui să se schimbe educația economică?

Aici găsiți răspunsurile mai multor economiști. Unii susțin că ar trebui să mai renunțăm la modelele matematice nerealiste, alții că ar trebui să alocăm mai mult timp problemelor financiare, iar alții că ar trebui să repunem istoria economică pe un loc fruntaș în rândul disciplinelor predate în facultate.

Eu cred că ar trebui să facem altceva – o reformă mai profundă a educației. Cred că înțelegerea economiei are de suferit grav dacă studentul se rezumă la studiul manualelor moderne. Aceste manuale nu-ți oferă decât o cunoaștere filtrată, distilată – o educație la mâna a șaptea. Adevărata formare ca economist vine nu din parcurgerea unor manuale ci din lecturarea lucrărilor fundamentale ale științei economice.

Cred că educația veritabilă se realizează prin vizitarea ideilor la sursă: trebuie să citești Smith, Ricardo, Bastiat, Say, Marx, Mises, Keynes, Hayek, Friedman și așa mai departe. Un program performant de educație economică trebuie să urmeze paradigma Great Books. Dobândirea și rafinarea gândirii economice se face prin parcurgerea lucrărilor fundamentale și prin discutarea acestora (seminarii socratice). Dacă nu procedăm așa, studenții vor rămâne prizonierii unor șabloane, explicații uzate, modificate și reformulate până la punctul în care întreaga lor semnificație se pierde; în mintea lor vor încolți idei învățate mecanic, nimic altceva.

Ar trebui să realizăm că programul Great Books vine însă în contradicție flagrantă cu filozofia modernă a învățământului, un învățământ de masă, așa-zis „bazat pe competențe”, care în realitate este incapabil să livreze ceea ce promite (în România, în SUA și oriunde). Teoretic, acest învățământ are trebui să asigure formarea de „specialiști”. Nici vorbă să-și atingă scopul câtă vreme el exclude de fapt educația veritabilă, în sensul clasic al termenului; iar fără oameni educați nu putem avea experți.

Voi mai reveni probabil asupra acestui subiect, asupra căruia am reflectat intens în ultima vreme.

Spital bun, spital rău

Asta e frumos. Spitalele private oferă servicii mai ieftine decât cele de stat.
Bine, pe lângă faptul că cer mai mulți bani de la Casa de Asigurări, spitalele publice mai cer bolnavului să vină cu bani de acasă pentru materiale și medicamente. Iar venitul la negru al doctorilor este mai mare decât cel oficial – asta dacă nu cumva cineva crede că un doctor poate trăi cu salariul de la stat. Personal, cred că spitalele publice sunt de două ori mai costisitoare decât cele private.

În aceste condiții, vă propun să răspundeți prin DA sau NU la întrebarea: ar trebui desființată cotizația la asigurările de sănătate? Hai să vedem rezultatele sondajului.

Vești bune

Am fost puțin surprins de reacția jurnaliștilor la invitația pe care am adresat-o în urmă cu o săptămână. De ce politicile actuale sabotează ieșirea din criză? – activitate din cadrul proiectului Mastering Economic Journalism pe care îl dezvoltăm în cadrul Centrului Murray Rothbard (Universitatea Româno-Americană) pare că a stârnit interesul.

Pe scurt, cele 20 de locuri s-au ocupat cu mult timp înaintea deadline-ului și acum căutăm o soluție pentru a răspunde surplusului de solicitări. S-au înscris jurnaliști de la Evenimentul Zilei la Europa FM, de la Mediafax la Money Channel.

Sunt foarte bucuros, mai ales că îmi dedic o mulțime de timp acestui proiect (cred că se vede prin relativa inactivitate pe blog).

Ieri și azi am fost vizitați de Camil Petrescu Jr., venit din SUA pentru a descoperi mișcarea liberală de pe aici, cu care am stat mult de vorbă. Ceva din interviu și poze, săptămâna viitoare. Tot azi am primit o veste foarte, foarte bună, respectiv acordul unui profesor de la cea mai prestigioasă universitate din lume (ghici cine?!) de a ne vizita Centrul anul viitor în martie. It will be something big.

Charles de Gaulle, 4 februarie 1965

O minte curioasă a scos la iveală aceasta conferință de presă din 1965, în care de Gaulle cerea, printre altele, întoarcerea la etalonul-aur. Transcriptul e interesant mai ales pentru istorici. Eu am selectat paragraful care mă interesează și am bolduit ceea ce mi se pare esențial, lucruri pe care niciun politician nu le mai afirmă astăzi.

Journaliste:
Monsieur le Président, en changeant une partie de ses avoirs en dollars contre de l’or la France a provoqué les réactions qui elles-mêmes ont fait apparaître certains défauts du système monétaire international actuel. Etes-vous partisan de réformer ce système, et si oui, comment ?

Charles de Gaulle:
Bien je vais tacher d’expliquer ma pensée sur ces points
…
Les monnaies des Etats de l’Europe occidentale ont été restaurées à tel point que les réserves d’or que ces Etats possèdent, mettons ces six Etats, les six, le total de leur réserve d’or équivaut à celui des Américains. Et il le dépasserait même si ces Etats voulaient convertir en or tous les dollars qu’ils ont à leur compte. Alors, cette espèce de valeur transcendante qui était reconnue au dollar a perdu sa base initiale qui était la possession par l’Amérique de la plus grande partie de l’or du monde. Mais en outre, le fait que beaucoup d’Etats acceptent par principe des dollars au même titre que de l’or pour les règlements des différences qui existent à leur profit dans la balance des paiements américaine, ce fait entraîne les Américains à s’endetter et à s’endetter gratuitement vis-à-vis de l’étranger car ce qu’ils lui doivent, ils le lui payent tout au moins en partie avec des dollars qu’il ne tient qu’à eux d’émettre et non pas avec de l’or qui a une valeur réelle, qu’on ne possède que pour l’avoir gagné, et qu’on ne peut transférer à d’autres sans risque et sans sacrifice. Mais aussi par-là, cette sorte de facilité unilatérale qui est attribuée à l’Amérique, contribue à faire s’estomper l’idée que le dollar est un signe impartial et international des échanges alors qu’il est un moyen de crédit approprié à un Etat. Evidemment il y a d’autres conséquences à cette situation. Il y a en particulier le fait que les Etats-Unis, faute d’avoir réglé en or tout au moins totalement, les différences négatives de leur paiement, contrairement à la pratique qui était naguère adoptée, et en vertu de laquelle les Etats étaient amenés à prendre, et au besoin avec rigueur, le cas échéant, les mesures voulues pour établir leur équilibre, les Etats-Unis dis-je, subissent d’année en année des balances déficitaires non point certes que le total de leurs échanges commerciaux sont à leur défaveur. Leurs exportations de matières dépassent leurs importations. Mais c’est aussi le cas pour les dollars dont les sorties dépassent toujours les entrées. Alors il se crée en Amérique par le moyen de ce qu’il faut bien appeler l’inflation, des capitaux qui sous la forme de prêts en dollars accordé à des Etats ou à des particuliers sont exportés au dehors, et bien entendu cette augmentation de la circulation fiduciaire américaine rend moins rémunérateurs les placements à l’intérieur des Etats-Unis. D’où chez eux une propension croissante à investir à l’étranger. De là il en résulte pour certains pays une sorte d’expropriation de telle ou telle de leurs entreprises. Il faut bien dire que cette pratique a longtemps favorisé et favorise encore dans certaine mesure l’aide multiple et considérable que l’Amérique prête à beaucoup de pays. Et dont nous avons nous-même, en d’autres temps, largement bénéficié. Mais les circonstances ont changé et c’est pourquoi la France préconise que le système lui aussi soit change

Bine, acum nu doar SUA mai deține monedă de rezervă globală. Euro joacă același rol, într-o măsură mai mică. Dar teoria rămâne valabilă: inflația emisă de principalii producători de monedă declanșează o redistribuție la scară globală, mărind artificial “investițiile străine” (de fapt credite speculative), sărăcind pe unii și îmbogățind pe alții.

Sfârșitul pensiei, ultimul om

S-a decis. Bărbații și femeile vor incepe să primească pensie de la stat după vârsta de 65 de ani.

Un om normal lucrează 40 de ani, timp în care cotizează o treime din venit. Dacă această cotizație ar fi uitată într-un seif, ea ar asigura 12 ani de salariu gratis, după împlinirea vârstei de pensionare. Prin urmare, grație sublimului sistem public de pensii românii ajung să recupereze un sfert din cotizația vărsată de-a lungul timpului. Despre acest lucruri v-am vorbit aici.

Dar cum matematica e distractivă, lucrurile pot fi puțin mai nuanțate.

Dacă puneți sub saltea 1000 de lei anual atunci peste 40 de ani veți avea 40 000 de lei.
Dar dacă investiți anual 1000 de lei cu o rată a dobânzii de 10% atunci peste 40 de ani veți avea 532 111 de lei (aveți tabelul mai jos). Adică de 500 de ori investiția anuală.

Revenind la ce ne doare, este ciudat să prezumăm că banii economisiți pentru pensie vor fi puși sub saltea. Mai degrabă ei vor fi investiți. Un om care investește o treime din salariu (presupunem că salariul rămâne constant pe parcursul vieții active) timp de 40 de ani cu o rată a dobânzii de 10% ar avea la sfârșitul perioadei o sumă care echivalează nu cu circa 12 ani de salariu, ci cu circa 150 de ani de salariu.

Deci, după o viață de muncă, în condițiile precizate de dobândă, ar trebui să mai trăim încă 150 de ani încasând același venit pe care îl câștigam când munceam sau, dacă preferați, încă 300 de ani primind o pensie reprezentând jumătate din salariu.

Speranța medie de viață a românilor este 72 de ani. La momentul angajării tânărul știe că va mai trăi 7 ani primind pensie, adică aproximativ 3 ani de salariu. Din banii pe care românii i-ar putea avea dacă i-ar investi independent se mai aleg cu 2%. Trăiască legea pensiilor!

P.S. Pentru curioși: iată câți bani adunăm în timp dacă investim anual 1000 de lei cu un randament de 5%, 10% sau 15%

Statul vs. agenții private de protecție

Actele de violență care au fost mediatizate în ultima vreme mi-au oferit oportunitatea de a aborda din nou subiectul eșecului statului în asigurarea securității. Data trecută am explicat cum văd eu problema. Acum vă propun să citiți două articole recente pe această temă.

Primul este scris de Russel Sobel de la West Virginia University și susține că opinia convențională care privește bandele drept “grupări infracționale” (nuclee de inițiere a violenței) și consideră că guvernul ar trebui să dezmembreze aceste “clanuri interlope” este greșită. Sobel spune practic că bandele reprezintă guverne locale embrionare, care apar fiindcă guvernul oficial nu își face bine treaba. Dacă poliția oficială stă degeaba, ordinea este asigurată de mafie.

However, an article I recently coauthored with Brian J. Osoba, “Youth Gangs as Pseudo-Governments: Implications for Violent Crime,” calls this conventional wisdom into question. Our analysis suggests not that gangs cause violence, but that violence causes gangs. In other words, gangs form in response to government’s failure to protect youths against violence. The surprising implication of our insight is that efforts to reduce gang activity could actually increase violent crime.

Robert Murphy observă că Sobel, în ciuda observației inteligente de mai sus, comite la rândul său o eroare des întâlnită: aceea de a considera că statul care eșuează este un stat slab.

Currently, where does the mafia (or organized crime, more generally) thrive? In those areas subject to extensive government regulation.

In other words, I claim that the reason the mafia is involved in narcotics, is NOT that rival drug dealers can’t call 911 when they get robbed. If that were the reason, then we would also have expected the mob to control merchant shipping back when the Law Merchant developed, and we would expect the mob to currently control eBay. But no, we currently see the mob involved in precisely those activities where the government has a HUGE presence. It is totally wrong to say that the government doesn’t “enforce” anything when it comes to cocaine markets.

Să concluzionăm: este o iluzie să credem că întărirea statului va rezolva violența. Banditismul este un byproduct al unui stat gras și, evident, soluția nu poate veni din direcția creșterii în continuare a statului. (Concluzia este simplu de înțeles dacă o ducem la extrem: un stat omnipotent înseamnă alocare totală a resurselor prin violență, nimic altceva.) Astfel, problema cu care ne confruntăm nu este aceea că statul este slab, ci că este corupt. Și cu cât ajunge mai amplu, cu atât devine mai interesant (profitabil) de corupt. Dacă doriți, iată un nou sens pentru expresia “puterea corupe, puterea absolută corupe absolut”!

Al doilea articol este scris tocmai de Robert Murphy și a fost tradus recent de Institutul Ludwig von Mises-România. Abordează frontal o problemă des invocată de criticii funcționării unei piețe de servicii de securitate complet private: „Într-un sistem ’anarho-capitalist’ sau bazat pe ordinea proprietăţii private, nu ar degenera societatea într-o pleiadă de lupte constante între tiranii privaţi?”

Articolul este destul de consistent și vi-l recomand cu căldură. În ceea ce privește întrebarea de mai devreme, paragraful introductiv al articolului mi se pare că pune punctul pe i:

Când avem de-a face cu obiecţiunea tiranilor privaţi, trebuie să facem o comparaţie echitabilă. Nu ar fi corect să comparăm societatea A, care e populată de sălbatici ignoranţi şi înrăiţi care trăiesc în anarhie, cu societatea B, care e populată de cetăţeni iluminaţi şi care respectă litera legii, trăind într-un sistem al statului limitat. Susţinătorul anarhismului nu neagă posibilitatea ca viaţa să fie mai bună în societatea B. Ceea ce susţine anarhistul este că, pentru orice populaţie dată, impunerea unui stat bazat pe coerciţie va înrăutăţii situaţia. Absenţa statului este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a crea o societate liberă.