Câti restanţieri vor mai avea instituţiile de credit?

Din ultimele date publicate de BNR reiese că procentul celor care nu îşi plătesc ratele la creditele contractate continuă să crească. Într-o singură lună restanţierii băncilor au crescut cu 2 puncte procentuale, de la 20% la sfărşitul lui 2009 la 22% la sfârşitul lunii ianuarie. Dar cel mai „bine” stau IFN-urile, ai căror clienţi sunt restanţieri în proporţie de 35%; din aceştia, 4% au ajuns restanţieri doar în luna ianuarie. Conform unei ştiri publicate astăzi, volumul creditelor neperformante ale IFN-urilor era de doar 7% la sfârşitul lui 2008, ajungând la 33% la sârşitul anului 2009. Fulminant.

Dormiţi liniştiţi. Guvernul proiectează un FNI

Se pare că guvernul va lansa ofensiva de primăvară împotriva crizei, trimiţând în prima linie o găselniţă de ultimă oră: Fondul Naţional de Investiţii. Acest fond va valorifica participaţiile minoritare ale statului în diverse companii folosind banii pentru a subvenţiona diferite proiecte de “investiţii”.

Bună treabă. Se pare că guvernul păşeşte tot mai încrezător pe drumul scoaterii unor cheltuieli în afara bilanţului (bugetului); la prima încercare a scos subvenţiile din domeniul energiei, prin constituirea celor doi mamuţi energetici, Electra şi Energetica; la a doua încercare se pare că vrea să scoată cheltuielile pentru autostrăzi. Teoretic, bugetul de stat va fi mai curat şi mai uscat, numai bun pentru a îndeplini condiţionalităţile FMI. Dacă autorităţile vor găsi o metodă de a externaliza şi cheltuielile cu pensiile atunci va fi minunat, probabil că vom fi mai disciplinaţi bugetar decât Germania.

Dincolo de ingineriile contabile mai mult sau mai puţin evidente realitatea rămâne cum am stabilit. Oricât de mult s-ar strădui şi ar lansa artificii financiare cu mândria descoperirii unei nemaipomenite politici, guvernul nu poate reinventa economia. Cu cât guvernul controlează mai multe resurse cu atât mediul privat controlează mai puţine. Nu este niciun puzzle aici, doar un principiu simplu şi clar.

Acum, este bine ca guvernul să controleze alocarea resurselor? Răspunsul este negativ. Guvernul nu dispune de mijloacele pentru a orienta resursele în conformitate cu preferinţele indivizilor. El poate decide să construiască 40 de km de autostradă la Gilău dar nu poate spune dacă această investiţie este mai rentabilă decât construcţia a 10 km de autostradă la Ploieşti sau decât repararea a 1000 de km de drumuri în judeţul Olt ori fragmentat prin ţară. Nu poate spune dacă este mai rentabil să folosească un tip de bitum sau altul. Nici nu poate spune dacă este mai eficient să uite de autostrăzi şi să construiască locuinţe pentru doctorii şi profesorii din mediul rural. Nu poate compara veniturile cu cheltuielile şi randamentele aferente diverselor proiecte aşa cum face um investitor particular, pentru simplul motiv că acestea ori nu există ori sunt profund viciate de proprietatea publică. De fapt, guvernul nu poate „investi” nimic. El poate cheltui bani, poate angaja forţă de muncă şi poate spori vânzările industriei cimentului. Dar nu poate spune dacă aceste cheltuieli reflectă preferinţele publicului, pentru simplul motiv că preferinţele publicului nu pot fi descoperite decât prin tranzacţii pe piaţă. Restul constă doar în speculaţii, păreri, impresii.

Avem în schimb toate motivele să ne temem că banii gestionaţi de noul FNI vor fi irosiţi cu talent. Grupurile de interese sunt atrase de mirajul fondurilor publice la fel ca muştele de miere. Din moment ce un organism de gestiune colectivă (îmi place cum sună) va dicta alocarea banilor, este deosebit de rentabil să preiei controlul asupra acestuia sau măcar să capeţi posibilitatea de a influenţa deciziile acestuia (rent-seeking). Ei bine, măcar aici avem de-a face cu o investiţie – baronii asfaltului pot compara cheltuielile cu veniturile – însă este vorba de o investiţie în căpuşarea proprietăţii publice. Nu este cu nimic diferită de investiţia în echipament de spargere a locuinţelor pe care o efectuează un hoţ. Nu trebuie să vă mai spun că acest gen de investiţie dăunează progresului economic.

Şcoala Austriacă e publicată mai nou de FMI

De remarcat interesul crescând pentru teoria economică de calitate, interes alimentat de falimentul mainstream-ului academic care nu a fost în stare să prevadă criza actuală. Este interesant cum din ce în ce mai mulţi economişti nu se mai sfiesc să admită importanţa contribuţiilor Şcolii Austriece de economie – contribuţii a căror simplă menţionare se solda odinioară cu exilarea instantanee în tabăra „dogmaticilor”, a unei minorităţi „fundamentaliste”.

William White, fost şef al Monetary and Economic Department la Bank for International Settlements vorbeşte despre Şcoala Austriacă în principala revistă de popularizare a analizei economice publicată de FMI – Finance & Development.

Grecia ar putea adopta modelul islandez

Islandezii au votat în cadrul referendumului de duminică împotriva planului prin care guvernul le garantează creditorilor privaţi englezi şi olandezi recuperarea banilor pe care i-au depus la Caritasul băncilor islandeze – un fleac, 45% din PIB-ul de anul trecut. Sunt convins că grecii, deja supăraţi pe concetăţenii moguli care şi-au mutat banii în locuri mai sigure, ar ştampila şi ei aprobator dacă ar fi chemaţi să voteze suspendarea plăţilor aferente datoriei externe.

Caz în care mai mulţi creditori francezi (73 de miliarde de euro), unii creditori elveţieni (59 de miliarde) şi câţiva creditori nemţi (39 de miliarde) nu ar fi prea încântaţi. Lobby-ul instituţiilor creditoare va fi probabil suficient de puternic pentru a determina salvarea Greciei. Pentru că altminteri Occidentul ar avea faliţii lui, care ar geme după bail-out. Deşi, în această situaţie, popoarele francez, elveţian şi german ar putea vota ca islandezii. Nu-i aşa că democraţia este sublimă?

Pentru a medita mai bine, vă propun următoarea poză.

Cine conduce Chile şi cine conduce România: scurtă comparaţie

Vă interesează din cine este compus guvernul (de dreapta) din Chile? Cred că veţi avea parte de o mică surpriză. Cabinetul chilian cuprinde 6 economişti cu studii la universităţi de prim-rang din SUA. Majoritatea miniştrilor au fost colegi, studenţi sau profesori la Universidad Catolica.

Pentru a vă înlătura temerea că este o simplă întâmplare, am decis să vă prezint şi cabinetul anterior celui condus în prezent de Sebastian Pinera, adică guvernul (de stânga) prezidat de Michelle Bachelet Jeria.

Pentru o comparaţie facilă, am ales ca lângă fiecare ministru din cabinetul chilian să-l pun pe omologul său din România; cv-urile miniştrilor români sunt pe site-ul guvernului, pentru cine mai este curios.

Comparaţia este pe alocuri foarte haioasă, dar vă las să descoperiţi singuri şi să comentaţi, dacă simţiţi nevoia.

Era să uit! Chile ocupă locul 10 în clasamentul libertăţii economice în lume (România e de parte în urmă, pe locul 63), povara fiscală totală situează cel mai dezvoltat stat sud-american pe locul 24 în lume (România încheie plutonul mondial pe locul 108), iar cheltuielile guvernamentale reprezintă mai puţin de 19% din PIB.

Guvern actual

• Preşedinte (şeful guvernului): Sebastian Pinera. A studiat la Pontifical Catholic University of Chile unde a absolvit cu una din cele mai mari note din istoria universităţii. Doctor în economie la Harvard University. Averea sa este estimată la 1 miliard de dolari (mogul de televiziune) .
- în România: Traian Băsescu sau Emil Boc

• Ministru de finanţe: Felipe Larrain. Doctor în economie la Harvard University şi profesor la Harvard unde este co-autorul manualului de economie împreună cu Jeffrey Sachs.
- În România: Sebastian Vlădescu

• Ministrul economiei: Juan Andrés Fontaine Talavera. Master în economie la University of Chicago, a fost Visiting Professor la UCLA
- În România: Adriean Videanu

• Ministrul coordonării: Cristián Larroulet Vignau. Master la University of Chicago. A fost visiting researcher la University of California, San Diego.
- În România: -

• Ministrul de interne: Rodrigo Hinzpeter Kirberg. Este profesor universitar şi a profesat avocatura la Simpson Thacher & Bartlett in New York
- În România: Vasile Blaga

• Ministrul planificării: Felipe Kast Sommerhoff. Doctor în Politici publice la Harvard University
- În România: Elena Udrea

• Ministrul educaţiei: Joaquín Lavín Infante. Master la University of Chicago
- În România: Daniel Funeriu

• Ministrul muncii: Camila Merino Catalán. MBA la MIT.
- În România: Mihai Şeitan

• Ministrul lucrărilor publice: Hernán de Solminihac Tampier. Doctor în inginerie la University of Texas şi profesor universitar
- În România: -

• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru

• Ministrul transporturilor: Felipe Morandé Lavín. Doctor în economie la University of Minnesota, a fost Director of the post-graduate Program in Economics at ILADES/Georgetown University
- În România: Radu Berceanu

• Ministrul comunicaţiilor: Ena von Baer Jahn. Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Aachen în Germania
- În România: Gabriel Sandu

• Ministrul energiei: Ricardo Raineri Bernain. Doctor în economie la University of Minnesota, Visiting Professor la MIT şi University of Minnesota
- În România: -

• Ministrul de externe: Alfredo Moreno Charme. MBA la University of Chicago
- În România: Teodor Baconschi

• Ministrul sănătăţii: Jaime Mañalich Muxi. A studiat medicina la McMaster University în Canada
- În România: Cseke Attila

• Ministrul minelor: Laurence Golborne Riveros. Studii la Northwestern University şi la Stanford University

• Ministrul justiţiei: Felipe Bulnes. Master în Drept la Harvard University
- În România: Cătălin Predoiu

Fostul guvern

• Preşedinte (şeful guvernului): Michelle Bachelet Jeria. Doctor, cu studii postuniversitare în ştiinţe militare. Vorbeşte 5 limbi: spaniolă, portugheză, franceză, engleză, germană
- în România: Traian Băsescu sau Emil Boc

• Ministru de finanţe: Andrés Velasco. Doctor în economie la MIT, profesor la Harvard University. A studiat relaţii internaţionale la Yale University şi economia la Columbia University.
- În România: Sebastian Vlădescu

• Ministrul economiei: Hugo Lavados. Master în economie la Boston University, profesor universitar de economie
- În România: Adriean Videanu

• Ministrul de interne: Edmundo Pérez Yoma. A absolvit Washington University
- În România: Vasile Blaga

• Ministrul apărării: Francisco Vidal. Profesor universitar de istorie
- În România: Gabriel Oprea

• Ministrul planificării: Paula Quintana. Sociolog
- În România: Elena Udrea

• Ministrul educaţiei: Mónica Jiménez. A obţinut o bursă Fullbright în 1981, este profesor universitar în Chile şi Visiting Professor la mai multe universităţi din SUA
- În România: Daniel Funeriu

• Ministrul muncii: Claudia Serrano Madrid. Doctor în sociologie la Paris. Master în administraţie publică. Este profesor universitar
- În România: Mihai Şeitan

• Ministrul lucrărilor publice: Sergio Bitar. Master în Economie la CEPR în Franţa şi master în economie la Harvard University
- În România: Radu Berceanu

• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru

• Ministrul comunicaţiilor: René Cortázar. Doctor în economie la MIT
- În România: Gabriel Sandu

• Ministrul energiei: Marcelo Tokman. Doctor la University of California, Berkeley

De ce persistă guvernele proaste?

Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă Daron Acemoglu, profesor la MIT. Persistenţa proastei guvernări este o realitate în multe ţări din lume. Acemoglu vorbeşte despre Burma, Cuba, Iran, dar noi am putea adăuga pe listă şi România, alături de alte state mai apropiate sau mai îndepărtate.

Explicaţia lui Acemoglu se bazează pe faptul că guvernarea presupune o anumită continuitate, drept pentru care un anumit număr de oameni din vechea administraţie se regăseşte în noua guvernare: este nevoie de „cineva care să ştie cum să stingă lumina”. Astfel, există o oarecare „putere de veto” a vechilor politicieni atunci când se stabileşte numele noilor guvernanţi (Hm, să existe oare dinastii politice?!).

Acemoglu argumentează excelent de ce problema este acutizată în democraţie:
“Întrebarea firească, în acest context, este dacă regimurile mai “democratice”, înţelegând prin aceasta acele regimuri unde puterea de veto este mai redusă, determină formarea unor guverne mai bune, cu membri relativ mai competenţi. Lucrurile nu stau aşa, ba chiar regimurile mai democratice pot determina formarea unor guverne mai proaste. Acest rezultat se produce deoarece puterea mai redusă de veto asociată cu creşterea democraţiei înlesneşte înlocuirea unui anumit guvern, însă creează simultan mai multă incertitudine pentru guvernările viitoare. Aceasta ar putea descuraja guvernul actual să întreprindă vreo schimbare de teama viitoarei instabilităţi.”

Explicaţia lui Acemoglu este interesantă şi din alt punct de vedere. Practic ea ilustrează foarte bine cum teoriile mainstream despre eşecul pieţei pot fi răsucite pentru a demonstra eşecul guvernului. În special una din aceste teorii – teoria dependenţei de trecut (path dependency), potrivit căreia din pricina anumitor externalităţi economia poate rămâne captivă unui „echilibru prost”, fără să fie în stare să decoleze către un „echilibru bun” în absenţa unui şut oferit de guvern.

Acemoglu spune că democraţia teoretică nu se suprapune peste democraţia reală:
“In an ideal democracy, there needs to be no overlap between today’s government and tomorrow’s. An imperfect democracy would, on the other hand, give some degree of incumbency veto power… Our argument is that even this type of minimal incumbency veto power can lead to the persistence of highly inefficient governments, consisting of several incompetent members.”

Ei bine, în mod asemănător este construit şi argumentul împotriva economiei de piaţă: piaţa funcţionează bine în teorie, dar în practică este imperfectă. Iar dacă dependenţa de trecut se aplică economiei private, atunci se aplică şi guvernului în egală măsură. Economiştii intervenţionişti sunt însă îndeajuns de inconsecvenţi pentru a realiza (accepta) consecinţele propriilor teorii.

Cunoaşte Europa o recesiune în V sau W?

PIB a crescut în zona euro cu doar 0,1% în ultimul trimestru din 2009, în ciuda previziunilor optimiste care indicau o creştere de 0,3%. Întrebarea este în ce măsură Europa va ieşi din recesiune în anul 2010 dat fiind că multe guverne vor trebui să strângă cureaua, diminuând cheltuielile publice – un element cheie al compoziţiei PIB. Sau nu o vor face?

Ura! Un nou împrumut de la FMI, o nouă centură de siguranţă

După o lungă aşteptare, după suspansul în care ne-au ţinut oficalităţile care acum 2-3 luni anunţau că este posibil să nu mai avem nevoie de ultimele tranşe din împrumutul de 20 de miliarde de euro (Ha, ha, ha!), iată, s-a produs inevitabilul: preşedintele a anunţat astăzi că este posibil să mai contractăm un împrumut de la FMI.

Cred că putem traduce liniştiţi exprimarea „este posibil” cu „este inevitabil”, mai ales dacă ne amintim că, înainte de contractarea actualului împrumut, s-a repetat insistent că nu avem nevoie de el. Până la urmă, am avut nevoie de ditamai centura de siguranţă de 20 de miliarde de euro (15% din PIB, practic jumătate din bugetul statului). Cum se va chema viitorul împrumut? Dependenţă preventivă de asistenţa externă?

Din stat asistenţial România este pe punctul de a ajunge stat asistat. Încă un alt stat eşuat nu ar mira pe nimeni. Butonul de panică a fost apăsat. Nu ne mai rămâne decât să numărăm. Precedentul împrumut încheiat de România cu FMI a îndatorat fiecare român productiv cu aproape 5000 de euro. Preţul plătit pentru socializarea pierderilor neraportate ale băncilor, pentru incompetenţa şi corupţia autorităţii publice. Tocmai am fost anunţaţi că este un preţ mic.

Încep să înţeleg de ce a spus guvernatorul BNR că împrumutul este o activitate serioasă. Doar nu vă aşteptaţi ca guvernul să continue cu activităţi neserioase, nu-i aşa?

Dacă doriţi cifre, aflaţi mai jos dinamica bugetului şi a datoriei publice. No comment.

O veste foarte proastă: echilibru bugetar în luna ianuarie

Creditul guvernamental în luna ianuarie

Atenţie, se instalează creşterea economică!

Guvernatorul Băncii Naţionale a anunţat astăzi că efectele unor „abordări serioase, precum acordul cu FMI” s-au făcut simţite şi economia României revine pe creştere economică. Astfel, cursul de schimb s-a stabilizat iar dobânda s-a înjumătăţit.

Bun. Las deoparte faptul că nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată pe guvernator avertizând că mergem într-o direcţie greşită – motiv suficient pentru a intra în gardă ori de câte ori spune că mergem într-o direcţie bună. Este adevărat că rata dobânzii a scăzut. Este adevărat că leul are o tendinţă de apreciere. Este adevărat că declinul economic s-a diminuat şi odată cu primăvara este posibil să vedem revenirea sezonului de creştere economică. So what?

În absenţa unor reforme clare, nu facem decât să revenim la contextul economic din anii 2004-2007, când rata dobânzii scădea, cursul de schimb se aprecia şi PIB-ul urca. Nu despre asta este vorba, am uitat ceva? Ah, am uitat că inflaţia era în scădere… prognozată, la fel ca şi acum.

Creşterea economică din timpul boom-ului nu a fost sănătoasă. Chiar dacă privim statisticile oficiale, puţin credibile, scăderea economică de anul trecut a şters complet progresul înregistrat în cel mai exuberant an de boom. Asta fără ca în sectorul bugetar, adică în jumătate din economie, să se fi întâmplat ceva. Ceva pozitiv, vreau să spun. În realitate, o parte din creanţele neperformante ale sectorului privat au fost socializate ceea ce a dus la creşterea vertiginoasă de deficitului şi datoriei publice. Pur şi simplu împingem problema înainte precum un bulgăre de zăpadă şi sperăm că nu se va mări într-atât încât să ajungă să se rostogolească peste noi. Deci mergem în direcţia bună, vorba lui Mugur Isărescu.

Nu înţeleg cum un împrumut (FMI) acordat practic necondiţionat este o afacere serioasă. Poate doar pentru debitor – autorităţile publice care, aşa cum au lăsat să se înţeleagă prin diverşi reprezentanţi, se gândesc că la urma-urmei ar mai putea avea parte de astfel de afaceri serioase şi în viitor. În fine, nu înţeleg de ce „trebuie să luăm decizii importante în acest an” dacă suntem deja pe direcţia cea bună.

Yemen – primul stat eşuat din cauza crizei de apă?

Termenul “eşec” folosit adesea pentru a defini o anumită situaţie de piaţă se regăseşte şi în caracterizarea anumitor state. Dacă eroare este inerentă acţiunii umane, eşecul poate fi asociat şi cu o companie privată şi cu politica unui guvern. Cu menţiunea că în acest din urmă caz eşecul este „sistemic”.

Yemen este considerat de ceva vreme un exemplu de stat eşuat. Un rol important în acest eşec îl are criza de apă care îi afectează economia. După cum scrie The Guardian, „majoritatea experţilor consideră că Sana’a, capitala cu cea mai rapidă creştere economică din lume (7% pe an) va rămâne fără apă până în 2017. Adică în acelaşi an în care Banca Mondială spune că Yemen va rămâne şi fără veniturile generate de producţia de petrol, venituri care în prezent acoperă trei sferturi din bugetul de stat.”

Este interesant de ce a ajuns Yemen în situaţia actuală. Se pare că cea mai plauzibilă explicaţie este subvenţionarea agriculturii, mai precis a irigaţiilor; doar pentru asigurarea energiei necesare pompării apei guvernul alocă anual 1 milion de tone de motorină. Culmea este că Yemen importă 80% din alimentele consumate. Şi atunci ce se cultivă în Yemen? O plantă etnobotanică, scuzaţi expresia!

Genial! Dar nu este tot. În high-life-ul politicii regionale dacă nu mondiale se discută acum salvarea acestui stat. Credeţi că se vor paraşuta cisterne cu apă?

Nu ştiaţi? Terorismul şi cutremurele fac bine la PIB

Experţii J.P. Morgan au anunţat ieri că economia chiliană îşi poate accelera creşterea anul acesta, după cutremurul devastator de săptămâna trecută. „Produsul Intern Brut poate creşte cu 5,5% în 2010, mai mult decât cifra de 5% precizată în prognoza anterioară, din cauza efortului de reconstrucţie după cutremurul din 27 feburarie.” Vă vine să credeţi? Cutremurele au şi partea lor pozitivă pentru societate, de care nu ştiam.

Dacă nu credeţi, poate vă convinge Paul Krugman, care a spus după atacurile teroriste de la 11 septembrie că prăbuşirea turnurilor gemene poate da un imbold economiei americane. Spunea Krugman: „principalul factor din spatele recesiunii economice a fost reducerea investiţiilor. Acum, brusc, avem nevoie de noi clădiri de birouri… reconstrucţia va impulsiona măcar puţin cheltuielile mediului privat.”

Dacă tot nu credeţi, înseamnă că sunteţi pe calea cea bună! Datorită aserţiunii de mai sus Krugman a ajuns de râsul lumii – gafa sa este listată în Wikipedia. Iar analiştii de la J.P. Morgan nu sunt decât palizi imitatori ai marelui economist american.

Eroarea comisă de cei citaţi mai sus a fost identificată şi demolată magistral în secolul al XIX-lea de către economistul francez F. Bastiat în “Sofisme economice”. Celor doritori de o lectură în limba română le recomand Economia într-o lecţie a lui H. Hazlitt, care oferă o reeditare modernă a explicaţiei lui Bastiat. Pe scurt, teza keynesiană din titlul acestui articol poate fi criticată prin reducere la absurd. Să presupunem că este adevărată. Să presupunem că prăbuşirea unui avion peste o clădire, respectiv un cutremur serios sunt evenimente benefice pentru economie. Atunci, înseamnă că prăbuşirea a două avioane, respectiv două cutremure sunt şi mai bune. De ce nu, distrugerea tuturor blocurilor prin bombardament aerian sau cutremure este cu atât mai binevenită! Vă daţi seama ce efort de reconstrucţie ar fi necesar dacă toate cursele aeriene din SUA s-ar prăbuşi peste oraşele americane? Sau dacă Chile ar mai suporta încă 10 cutremure de anvergura celui recent, în diferite oraşe din ţară? Ar fi minunat. Investiţiile nu ar fi doar gâdilate, ci stimulate serios, iar PIB-ul ar creşte până la cer.

Evident, este un sofism. Nici terorismul nici cutremurele nu sunt bune pentru economie. Sunt dăunătoare, pentru că distrug baza de capital a societăţii, resurse pe care indivizii le-au acumulat în timp şi care susţin nivelul de viaţă actual. La limită, distrugerea întregului stoc de capital ar duce înapoi omenirea în era primitivă. PIB? Care PIB?

Ce înseamnă de fapt monopolul?

Poate cel mai răspândit argument împotriva pieţei libere este cel al monopolului. Potrivit multor păreri, existenţa unui singur ofertant reprezintă un “eşec al pieţei” deoarece diminuează bunăstarea consumatorilor sporind artificial profitul ofertantului. Aceasta este o eroare gravă. În articolul de azi îmi propun să clarific această chestiune, în limita cuvenită unui text postat pe blog.

Din capul locului este important să observăm următorul lucru. Dacă vânzătorul unui bun este monopolist sau nu depinde, în mod esenţial, de maniera în care definim bunul respectiv. Dacă adoptăm o perspectivă suficient de restrânsă asupra pieţei, atunci monopolul este pretutindeni. De exemplu, ca blogger ar trebui să fiu considerat monopolist. Dacă, din contră, privim piaţa dintr-o perspectivă largă, atunci nimeni nu este monopolist. Dacă cineva crede că blogul meu poate fi înlocuit fără probleme cu orice alt blog de economie, atunci toţi bloggerii ar trebui consideraţi drept competitori în spaţiul blogurilor economice (oricum le-am defini pe acestea). Concluzia este următoarea: în accepţiunea sa convenţională, termenul monopol este prea ambiguu.

Voi lăsa dificultatea definirii monopolului la o parte şi voi aborda problema frontal. Cert este că oamenii acuză frecvent existenţa unor situaţii de monopol – chiar dacă nu le este clar ce reprezintă monopolul. Această atitudine derivă din faptul că prezenţa monopolului este asociată de cumpărători cu absenţa alternativelor şi cu obligativitatea de a suporta “jecmăneala” impusă de unicul vânzător. Aparenţele sunt însă înşelătoare.

În primul rând, merită să amintim faptul că cele două categorii de participanţi la piaţă – vânzătorii şi cumpărătorii – au întotdeauna interese contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienţii lor vor să cumpere produsul la un preţ cât mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preţ este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care să diferenţieze între scumpirea firească a unui produs şi cea „artificială”, între preţul corect şi cel „de monopol”, între profitul normal şi cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea preţului este rezultatul acţiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât şi ale cumpărătorilor. Toţi producătorii (mulţi, puţini, unul singur) sunt interesaţi de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preţ care să îi aducă pierdere sau un profit inferior celui pe care l-ar putea obţine dacă şi-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenţia între un preţ aşa-zis „competitiv” şi un presupus preţ „de monopol”. Toate preţurile au acelaşi rol şi efect economic: reflectă raritatea resurselor în comparaţie cu cererea.

În al doilea rând, „puterea de monopol” atât de invocată de criticii liberului-schimb rezultă din capacitatea producătorului de a restrânge producţia astfel încât să îşi sporească veniturile şi profitul. Practic, producătorul se confruntă cu o aşa-numită „cerere inelastică” – creşterea preţului rezultată din reducerea cantităţii vândute este atât de mare încât compensează efectul negativ acesteia din urmă asupra cifrei de afaceri, ba mai mult, chiar îi sporeşte veniturile. Însă această inelasticitate a cererii nu este dată de la natură, cu atât mai puţin constantă, ci rezultatul preferinţelor de consum ale publicului. Niciun bun nu are cerere inelastică din principiu; dacă oamenii decid să continue cumpărarea acestuia în ciuda scumpirii sale, atunci (abia atunci) cererea pentru bun se dovedeşte inelastică. Cu alte cuvinte inelasticitatea este o trăsătură empirică a cererii, care rămâne de descoperit pe piaţă. Evident, fiecare producător ar fi fericit dacă cererea pentru bunul său ar fi inelastică, ba chiar fericirea sa ar creşte cu cât inelasticitatea ar fi mai accentuată; iar prin măsuri specifice (marketing, dezvoltarea produsului ş.a.) el este interesat de fidelizarea clientelei, adică, în fond, de inelasticitatea cererii. Dar este evident că eforturile sale se ciocnesc de interesele cumpărătorilor. Pe piaţă producătorii descoperă că elasticitatea cererii variază de la un produs la altul, de la un moment la altul şi dintr-un loc în altul, în funcţie de intensitatea şi variaţia nevoilor publicului. Cei mai înzestraţi cu talent antreprenorial vor fi în măsură să anticipeze corect aceste nevoi şi vor fi astfel recompensaţi cu obţinerea unui venit mai mare.

Haideţi să abordăm problema şi dintr-o altă perspectivă. Nu este adevărat că prin decizia monopolistului de a reduce producţia consumatorii au de suferit? Răspunsul este – depinde la care consumatori ne referim. Dacă vorbim de consumatorii produsului fabricat de unicul producător, atunci da, bunăstarea lor are de suferit. Dar dacă ne referim la bunăstarea societăţii – şi eu cred că la aceasta trebuie să ne referim – atunci nu putem spune că ea are de pierdut. Decizia de scădere a producţiei unui bun înseamnă disponibilizarea unor resurse, renunţarea la materii prime, capital, forţă de muncă – factori care pot fi folosiţi de alţi producători. Diminuarea producţiei unui bun implică creşterea producţiei altuia, ceea ce înseamnă că, dacă unii consumatori vor avea de suferit, alţii vor avea de câştigat. Este drept, aceştia din urmă „nu au gură să strige”! Restructurarea economică ce însoţeşte orice modificare a producţiei unui bun, inclusiv scăderea ei, este în general trecută cu vederea de cei care analizează superficial economia, mulţumindu-se să scoată în evidenţă ceea ce se vede, uitând ceea ce nu se vede, dar care nu este mai puţin real.

Dacă nu v-am convins încă, mai am un argument important. Este absurd să considerăm că limitarea producţiei unui bun diminuează bunăstarea socială. Bunăstarea indivizilor este incomensurabilă, nu putem spune că cel care este afectat negativ de reducerea livrărilor bunului X are mai mult de pierdut decât are de câştigat cel care beneficiază de pe urma realocării resurselor şi creşterii ofertei altor bunuri. Nu putem compara „fericirea” lui Ion cu „nefericirea” lui Gigel şi să concluzionăm că ultima o depăşeşte pe prima. Un verdict în această privinţă este în întregime subiectiv şi arbitrar. Un consens în această privinţă este de multe ori imposibil, iar incongruenţa părerilor nu îi face pe unii „raţionali” şi pe alţii „dogmatici”.

Deşi nimeni nu poate indica ce este preţul de monopol, nici de ce este mai bine să se producă mai mult cărbune şi mai puţină ciocolată, majoritatea oamenilor ar spune că „suveranitatea consumatorilor” este afectată de existenţa unui singur furnizor. Aici există două replici.

Prima, „suveranitatea consumatorilor” nu există. Mai bine zis, fiecare este suveran în curtea lui, pe proprietatea lui, pe banii lui. Din acest punct de vedere eu sunt la fel de suveran ca şi cititorii mei, care sunt la fel de suverani ca orice companie. Ceea ne ne diferenţiază este doar mărimea proprietăţii. Este adevărat, unicul producător poate dicta cantitatea vândută. Dar se cuvine să remarcăm că orice decizie de stabilire a cantităţii vândute este arbitrară, în sensul că este la liberul arbitru al producătorului, care este proprietarul bunului pe care îl oferă! Aşa stau lucrurile şi pe o piaţă populată de sute de vânzători şi pe o piaţă aprovizionată de unul singur. De partea cealaltă a „baricadei” se află cumpărătorii, care decid la fel de arbitrar (subiectiv) ce şi cât să cumpere.

A doua replică se referă la faptul că numărul de producători este dictat de condiţiile pieţei; uneori este cel mai bine să fim deserviţi de un singur producător – argumentul monopolului natural; dacă ar fi doi, preţul ar fi mai mare, nu mai mic. Dacă o firmă oarecare a ajuns în postura de unic producător graţie capacităţii sale antreprenoriale, atunci bravo ei. Ştiu ce se spune, că „nimeni nu e de neînlocuit”, şi e perfect adevărat. Dar nimeni nu poate juca fotbal ca Ronaldinho, ceea ce este iarăşi adevărat.

Când este monopolul rău? Mai bine zis, când putem vorbi de existenţa unui monopol? Atunci când libertatea de alegere a publicului este restricţionată în mod agresiv, cu încălcarea proprietăţii private ; când accesul la produse alternative le este barat în sens fizic, prin piedici legislative. Monopolul există aşadar, însă el se datorează privilegiilor pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori şi producător, în sensul că ultimul este ferit de concurenţă şi, în consecinţă, îşi poate permite să ignore dorinţele primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un anumit bun sau serviciu. Observaţi că, în acest caz, numărul ofertanţilor încetează să mai fie important. Nu are prea mare relevanţă dacă statul licenţiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate; în cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărţindu-şi cota de piaţă, constituind practic un cartel. Important este că intrarea pe piaţă este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura producătorul/cartelul agreat de stat. Efectele acordării privilegiului de monopol sunt evidente şi foarte nocive.