“Dar există vreo țară în care să funcționeze capitalismul neîngrădit?”

Că tot mă întreabă multă lume: dar există vreun stat care să pună în aplicare o economie după modelul laissez-faire? Împlicația ar fi aceea că laissez-faire este, cel mult, un dinozaur instituțional: nu a trecut „testul pieței”, fiind înlocuit cu intervenționismul contemporan care este mai performant din punct de vedere social. Desigur, răspunsul nu ar trebui să omită ironia strecurată în întrebare: statul nu are niciodată motivul să promoveze non-etatismul (laissez-faire), astfel încât Nu, nu știu nici un stat în lume în care să funcționeze liberalismul economic pe care îl apreciez, pentru simplul fapt că acest lucru nu este în interesul celor care guvernează.

Dar, nu vă grăbiți să trageți concluzii pripite. Adevărata problemă pe care bănuiesc că o vizează criticii mei este dacă sistemul laissez-faire a funcționat vreodată și, mai ales, dacă există proble empirice privind superioritatea lui. Din această perspectivă, cred că vor fi dezamăgiți. Dacă sistemul laissez-faire nu ar fi funcționat atunci dezvoltarea economică din secolul al XIX-lea nu ar fi avut loc. Ce s-a întâmplat mai departe, este simplu de constat. Zice Edmund Phelps (care cu greu poate fi socotit un libertarian):

Capitalismul a devenit cel mai de success model în anii 1800, când a dezvoltat capacităţi pentru inovaţie. Societăţile care au adoptat sistemul capitalist au câştigat prosperitate, satisfaţie pe piaţa muncii, au obţinut creşteri de productivitate care au uimit lumea şi au redus sărăcia maselor.

Acum, sistemul capitalist a fost corupt. Statul managerial şi-a asumat responsabilitatea de avea grijă de tot, de la veniturile clasei mijlocii, la profitabilitatea marilor corporaţii şi avansul economiei. Acest sistem, însă, nu este capitalism, ci mai degrabă o ordine economică prin care ne întoarcem la epoca lui Bismark, de la finele secolului 19, şi a lui Mussolini, din secolul 20: corporatismul.

De aici Marea Stagnare. Economia a funcționat bine atunci când impozitele era de sub 10%, chiar sub 5%. Când drepturile de proprietate intelectuală erau o glumă. Când prețurile scădeau, vă imaginați?! În fine, când cărțile de economie (atunci se scriau tratate, nu manuale) ofereau o altfel de descriere a pieței.

Ca să revin la întrebarea din titlu: Nu mai există aproape nicăieri. Și o simțim pe pielea noastră.

Înscrierea copilului la școală: mai puțin loc pentru piața neagră, mai puțină libertate, mai puțină eficiență

Cei interesați știu cum se face acum înscrierea copilului la școală. Cei care nu știu pot afla de aici. În 4 etape. Mai întâi spui dacă vrei să duci copilul la școala de care ești arondat – și ar fi bine să spui că da. Apoi spui dacă vrei să duci copilul la altă școala, mai convenabilă (mai bună sau mai aproape de slujbă). Aici sunt diverse criterii, de care bănuiesc că se va ține cont algoritmic și militărește, la fel cum este conceput întregul sistem. După care, dacă nu ai avut noroc, copilul se reîntoarce la școala de circumscripție sau se redistribuie.

Întregul proces poate fi denumit “Legarea copilului de școala de cartier”. Dacă înainte părinții mai puteau negocia pe piața neagră unde să își trimită copilul, acum această posibilitate scade semnificativ. Interesant este că metodologia a fost promovată nu doar ca un pas înainte în lupta împotriva corupției, ci și ca liberalizare a educației:

Dacă părintele doreşte înscrierea la altă şcoală decât şcoala de arondare, acest lucru este perfect posibil

Corect. Doar că pe vechiul sistem era și mai posibil. Dacă reforma este să meargă într-o direcție, atunci ea trebuie să vizeze eliminarea principiului arondării și creșterea autonomiei familiei în ceea ce privește alegerile educaționale, nu invers, în sensul creșterii controlului statului asupra deciziilor părinților. Altminteri, ca și în cazul cu reforma în sănătate, guvernul nu face decât să dea cu stânga în dreapta, if you can read me.

Metodologia actuală are efectul (neințenționat?) de a salva unele școli slabe sau măcar de a le pune o proptea. Nu cred că acest lucru eficientizează sistemul de învățământ. Cred că este normal să trăim într-o societate în care, dacă vrei să-ți duci copilul la o școală bună, să nu fie nevoie să te muți lângă ea. Sau să nu fie nevoie să îți alegi un job situat aproape de școală. Calitatea vine din competiție, din libera intrare pe piață, nu din arondări și circumscripții.

CriticAtac deconspiră “atelierele sleirii”, ceea ce mă face să distrug locuri de muncă

În România se muncește mult, știați? După ce povestește detaliat cum funcționează exploatarea clasei muncitoare la emag, articolul se încheie cu următoare mărturisire:

VB: Atunci – te-ar putea întreba cineva – de ce nu pleci în altă parte?

AE: Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să-mi caut altceva, tocmai din cauza programului de muncă prea încărcat. Plus că nu avem acces la telefoanele noastre cât stăm acolo, cu excepţia a trei pauze de câte zece minute şi a pauzei de masă, care durează o jumătate de oră. Cum să-ţi cauţi de muncă, mai ales când te mai cheamă la muncă şi în weekend? Oricum, pentru ei nu e mare pierdere dacă pleci, că pot oricând să găsească pe altcineva ca să facă munca ta. Te pot înlocui în secunda doi. În schimb, ţie ţi-e mai greu să găseşti alt loc de muncă. De-asta încă sunt aici.

Două observații. Prima este aceea că dacă tânărului intervievat i se pare insuportabil regimul de muncă, atunci cu siguranță – indiferent de ce credem noi – altora nu li se pare, dovadă că firma poate angaja în coninuare cu ușurință. Deci, oricât ar părea de neverosimil (după ce citești articolul), există tineri în București aflați într-o situația mai complicată decât aceea de a lucra 12 ore pe zi. Probabil în aceea de a nu lucra deloc.

Și astfel ajung la a doua observație. În Grecia rata șomajului în rândul tinerilor este 50%. În Spania la fel. În Portugalia este 30%. Este o situație mai bună să nu ai loc de muncă? Ce uită marxiștii este că nimeni nu poate fi obligat să ofere o slujbă cuiva. Mai ales într-o țară ca România în care statul exercită o presiune fiscală și birocratică uriașă asupra firmelor, mai bine îți vezi de treabă decât să dezvolți o afacere. De aceea avem atât de mulți bugetari, pardon, „privați” care lucrează cu statul. Iar firmele care trebuie să înfrunte iadul „economiei de piață funcționale” nu fac decât să transfere această presiune pe spinarea angajaților.

Cu alte cuvinte: alegerea pe care o are tânărul intervievat nu este cea dintre un loc de muncă în atelierele sleirii și o slujbă civilizată, ci între a lucra și a fi șomer. Locurile de muncă nu pică din cer, nu sunt “acolo”, undeva, pe stradă, așteptând să le iei. Locurile de muncă se nasc din investiția și riscul asumat de întreprinzători – unii dintre ei, foarte egoiști, e adevărat.

În final, celor de la CriticAtac le transmit un singur lucru: m-ați convins. Magazinul ăsta este imposibil. Mă felicit că nu am cumpărat niciodată nimic de la el. Eventual am preferat „Okazii”. Dar știți ce? Cu un client în minus zău că nu văd cum se vor putea îmbunătăți condițiile de muncă!

O veste bună: iarna asta vom depăși producția de aer pe țeava de gaze

Semnalele care îmi parvin din teritoriu arată scăderea drastică a temperaturii din locuințe simultan cu creșterea consumului de gaze. Fenomenul este sezonier, mai precis poate fi observat în toate iernile în care principalul furnizor de gaze al României reduce livrările. Cine a trăit pe timpul comunismului, mai ales în provincie, își poate aminti cum populația urmărea cu înfrigurare (la propriu) cum pâlpâia flacăra la cuptorul aragazului. Dacă mai pâlpâia. Tradiția s-a păstrat și în vremurile democratice global încălzite. Doar că acum Bucureștiul este mai ferit.

Să salutăm așadar creșterea PIB-ului ca urmare a sporirii livrărilor de aer. Apropos, nu vi se pare că schema asta este asemănătoare cu expansiunea masei monetare care, chipurile, întotdeauna este declanșată doar ca o reacție le cererea de bani?! Căci dacă n-ar fi cerere de credite, nici băncile nu ar avea cui să dea?! Corect. Dacă nu ar fi robinetul deschis nici aerul de pe țeava de gaze nu ar ajunge în factură.

N-ai cu cine, dom’le: niște sinucigași (financiari)!

Cum salvează inițiativa privată speciile pe cale de dispariție și alte link-uri

• Inițiativa privată salvează specii pe cale de dispariție. Cum? Mutând Africa în Texas. Vânătorii știu de ce.

• Ajutoarele alimentare străine… alimentează de fapt războaiele civile:

Our findings show that the concerns of critics are very real. By exploiting year-to-year variation in wheat production in the United States, along with cross-country variation in a country’s propensity to receive food aid from the United States, we show that, on average, food aid promotes civil conflict. An increase in U.S. food aid increases the incidence, onset and duration of armed civil conflicts in recipient countries. We show that our results are not a result of U.S. food aid crowding out aid from other countries. We also find that food aid has a more adverse effect on small-scale armed conflicts and in countries with a less developed transportation network. These findings support qualitative accounts of food aid either being stolen during transport or being taken from target populations by small armed groups that use the resources to fund conflict.

• Zero % modern technology

We work as work is workship. Our motto is 100% customer satisfaction. With no error.
Zero % fuel
Zero % modern
technology
99.9999% performance
Zero % investment
100 % Customer Satisfaction
Zero % Disputes

Se pare că Prințul Charles a fost uimit de eficiența acestei activități și a luat notițe

Din categoria “Ministrul de finanțe al anului”

Gheorghe Ialomitianu:

Mai important e sa aloci bani pentru investitii publice decat sa reduci taxe

Da’ de ce?

De exemplu, societatile pe pierdere nu vor beneficia de reducerea impozitului pe profit. Dar daca aloci bani pentru investitii publice, automat firmele care nu au de lucru vor avea.

No comment. Deși a comentat Florin Cîțu.

Din dragoste de țară și vapoare

Se dau două declarații:

1) Traian Băsescu: “Sunt comandant de navă şi nu am ratat niciodată destinaţia. Nu o voi rata nici cu România.”

2) Jeffrey Franks: “România este o navă care a ieşit din furtună, dar în depărtare se vede o nouă furtună.”

Răspundeți la întrebarea: este furtuna destinația pe care nu o va rata România?

De câte camioane cu bani are nevoie Europa? Și o paralelă cu înzăpezirea

La întrebarea aceasta răspunsul vi-l dau la sfârșit. Demonocracy ne spune câte camioane cu bani s-au livrat deja în țările PIIGS. Datoria cumulată (privată + publică) a Portugaliei, Irlandei, Italiei, Greciei și Spaniei către principalele 13 bănci ajunge la 2,91 trilioane de euro. Acești bani, aranjați în paleți și urcați în tiruri ar forma un convoi așezat pe 13 benzi în lungime de 26,7 km.

Nu toți, doar o parte din acești bani sunt pierduți. Ponderea pierderilor diferă, probabil, de la stat la stat. Însă nu uitați că este vorba doar de datoria PIIGS.

Graficul îmi aduce aminte de problemele recente cu zăpada în România și voi încerca să fac o paralelă. Majoritatea economiștilor sunt de acord că la criză s-a ajuns pentru că s-au contractat prea multe credite: unii (keynesienii) zic că populația este de vină fiindcă s-a împrumutat în mod bezmetic, alții (mai rezonabili, în opinia mea) spun că sistemulmonetar-bancar este responsabil, pentru că a turnat acest credit în economie. Bine, mai sunt și economiști (și alți specialiști) puțin excentrici care cred că criza nu se datorează fenomenelor monetare, ci stagnării tehnologice, epuizării energiei ș.a.m.d. Dar ei sunt o minoritate. Majoritatea recunoaște că la rădăcina problemelor actuale se află banii. Doar că o parte neagă ceea ce cealaltă tabără susține, anume că principalul responsabil pentru existența acestei datorii uriașe este cel care chiar fabrică banii.

OK. Acum, indiferent de poziție, criza asta mi se pare similară cu înzăpezirea în care a înghețat România în urmă cu câteva zile. Problema esențială este că avem prea multă zăpadă, indiferent din vina cui. Așa și în economie: ne-am îngropat sub un noian de bani ieftini de sub povara căruia nu mai putem ieși (mă rog, “crește economic”). Interesant este însă cum se concepe soluția. În ceea ce privește zăpada, toată lumea este de acord că soluția este evidentă și unică: îndepărtarea ei de pe carosabil, degajarea surplusului de zăpadă astfel încât circulația să se reia. În ceea ce privește criza datoriei, bunul simț ne-ar spune că soluția trebuie să fie similară: îndepăratea datoriei care nu poate fi plătită… adică restrângerea volumului masei monetare… adică deflația creditului. Ei bine însă, mulți economiști cred contrariul! Ei sunt de părere că vom ieși din criza doar dacă mai turnăm credit suplimentar și mărim datoria! Cu alte cuvinte, este ca și cum ar spune că de înzăpezire vom scăpa dacă mai vine un viscol!

Poate că paralela nu este tocmai precisă. Dar întotdeauna când problema este “prea mult din ceva”, soluția nu poate fi decât scăderea acelui “ceva”: dacă ești înzăpezit, arunci zăpada (dacă ești parșiv, o arunci peste gard la vecin); dacă ești obez, slăbești; dacă ai rău de viteză, încetinești; dacă te dor ochii de muncă, te culci. Niciodată soluția nu poate fi încă și mai mult din acel “ceva”, aflat oricum în surplus.

Așadar, politica ar trebui schimbată, pentru a permite deflația datoriei și a creditului. Chit că unii antreprenori, deștepți din cale afară, vor falimenta pe parcurs. Vor veni alții (adevăratele modele de care avem nevoie), de care nu a auzit nimeni, să le cumpere afacerea cu un cent la dolar. Europa nu mai are nevoie de camioane cu bani. Europa are nevoie salubrizarea economiei, prin ștergerea datoriilor și, acolo unde se poate, executarea debitorilor. Europa are nevoie să scape de bani, nu să ia alți bani.

Și mai e ceva. Spre deosebire de ninsoare, potopul de bani ni l-am făcut cu mâna noastră, cum s-ar zice. Adică este human-made. Apare datorită instituțiilor monetare pe care le acceptăm în viața de zi cu zi. Dacă în domeniul ninsorii nu prea avem cui protesta iar manipularea vremii rămâne totuși un deziderat, în domeniul economic reforma acestor instituții este verosimilă. Ba chiar necesară, pentru a nu rămâne din nou “înzăpeziți în datorii”, peste câți va ani. La sfârșitul zile, ar trebui să cerem și schimbarea instituțiilor monetare care au girat expansiunea creditului.

Cum operează băncile cu rezerve fracționare, explicat pe Khan Academy

Înregistrarea o găsiți și aici.

Cine conduce în cursa tipăririi de bani?

Graficele săptămânii vin de la The Big Picture. Am selectat câteva (click pentru a le vizualiza mai bine), treabă destul de anevoioasă, vă asigur, pentru că toate merită văzute.

Primul ne explică misterul de la baza revenirii “optimismului” pe piețele financiare:

Al doilea ne arată că “We are all chineze now!”

Al treilea ne arată că primele 8 bănci centrale ale lumii au triplat oferta de bani în ultimii 6 ani – și continuă să o crească vertiginos.

La final, ca o concluzie, zice autorul:

2011 was so difficult because all stocks seemingly moved together. It was as if every S&P 500 company had the same chairman of the board that knew only one strategy, resulting in a high degree of correlation between seemingly unrelated companies.
Massive central bank involvement in the markets risks returning us to a de facto centrally planned economy. Those S&P 500 companies all have the same chairman; it is Ben Bernanke because his policies are affecting everybody…
Central banks are ruling markets to a degree this generation has not seen. Collectively they are printing money to a degree never seen in human history.

Link-uri de care este bine să știți

• Inginerul social. Recunoașteți personajul?

Pentru el, oamenii nu sunt decat niste amanunte statistice, note de subsol intr-o lucrare de diploma experimentala. Nu conteaza cu adevarat cat timp Stiinta si Viitorul, doua abstractii, il privesc de la inaltimea veacurilor. “Societatea nu stiu daca e pregatita sa inteleaga ce urmeaza si care e marea schimbare care se va produce la nivel global. Cineva trebuie sa o pregateasca pentru asta”. Si cine ar putea fi mai potrivit “sa pregateasca” oamenii daca nu elitistul tehnocratic, care dialogheaza zilnic cu viitorul. Desi o stie, el nu anunta grandioasa transformare. Ii place suspansul. Tine oamenii cu sufletul la gura. E reincarnarea tehnocratica a Oracolului din Delphi. Dar face parte si din cercul restrans al initiatilor in secrete. Secrete stiintifice, bineinteles, construite pe baza de ecuatii matematice, focus- grupuri si agregate statistice. Indivizii, cu preferintele, asteptarile si drepturile lor, sunt un aluat infinit maleabil, in opinia lui. Chiar daca nu vor “marea schimbare”, vor trebui sa o accepte. De-asta s-au creeat scoli si televiziuni. Pentru reeducarea constanta a oamenilor in spiritul culmilor de progres neintrerupt. De-asta a devenit sef de televiziune. “Ce fac eu acolo? Pun pe picioare un proiect de societate, asta fac.”

• Intre democrație și opinia străzii:

„Comuniştii. Au furat şi ei, dar ne-au dat şi nouă”

Asta este visul omului nou. Să ia parte la împărțirea prăzii. Asta a realizat comunismul. Se înțelege, sper, că principala problemă care împiedică înflorirea societății este morală/ideologică, nu de altă natură. Cei care ies în stradă ca să ceară schimbarea unor lideri politici cu alte “autorități” nu vor face un bine societății, câtă vreme țelul lor fundamental este cel exprimat în citatul de mai sus.

• Talentul antreprenorial nu te face deștept.

I don’t normally look to Soros for economic commentary, despite the fact that he’s one of the shrewdest and most successful speculators in the world. He does, however, represent the way the Davos people, Eurocrats, and the ruling classes in general think. But just because he’s made a lot of money doesn’t make him an expert in economics, any more than financial success is proof that Ted Turner, Bill Gates or Warren Buffett know anything about economics. They’re all idiot savants, a bit like Dustin Hoffman’s character in Rain Man.

• Deja vu: cum se consultă președintele cu economiștii… în SUA. Din raportul desecretizat scris de Lawrence Summers în 2008 (vedeți paginile 10-11). Peter Klein comentează:

For the record, the economists consulted — supposedly representing the full spectrum of legitimate opinion — were Robert Reich (recommended stimulus: $1.2 trillion over 2 years), Joe Siglitz ($1 trillion over two years), Paul Krugman ($600 billion in one year), Jamie Galbraith ($900 billion in one year), Dean Baker and colleagues ($900 billion), Marty Feldstein ($400 billion in one year), Larry Lindsey ($800 billion to $1 trillion), Ken Rogoff ($1 trillion over two years), Mark Zandi ($600 billion in one year), an unnamed group of Fed officials (over $600 billion), Adam Posen ($500-700 billion in one year), and an unnamed group at Goldman Sachs(!) ($600 billion). So, we’ve got left-wing Keynesians, right-wing Keynesians, moderate Keynesians, Robert Reich who wouldn’t know a Keynesian from a Kenyan, and Goldman Sachs. How’s that for diversity of opinion?

Cum ar veni, “Vreți să mă consult cu specialștii? Poftim, m-am consultat cu specialiștii!”

Lecția de deszăpezire

În oraș, că tot se închid bulevardele. Lupta de guerilă împotriva zăpezii. Tactica e ultra-răspândită. Te duci pe o bandă, te întorci pe alta, după care iei cu freza zăpada înghesuită pe mijloc.

Primului ministru, în loc de lopată, îi recomand acest utilaj: