Iulian Urban propune interzicerea creditării în valută

Iulian Urban a propus interzicerea creditelor imobiliare în euro “într-o ţară care nu produce nimic şi merge pe consum”. Evident, această motivație este puerilă. Dacă în România nu s-ar produce nimic și nu s-ar plăti impozite, atunci nu ar avea domnia sa de unde să își încaseze salariul de parlamentar. În România se produce: mult-puțin e altă problemă. Dacă domnul Iulian Urban vrea să își valorifice mai bine idea i-aș sugera să o aplice strict la cei care nu produc (pentru piață), adică la cei care consumă (din taxele plătite de cei care produc): în frunte cu parlamentarii.

Acum să nu credeți că vorbesc serios, încercam doar să dau o noimă celor spuse de susținătorul proiectului de lege. În opinia mea fiecare ar trebui să fie liber să ia credite în orice monedă vrea. Problema reală a țării nu este că mulți s-au îndatorat în valută, ci că statul a sponsorizat acest business prin cvasi-fixitatea cursului de schimb și, mai nou, prin salvarea de la faliment a celor care au dat greș (bancheri, dezvoltatori imobiliari ș.a., folosind banii de la FMI și derulând programe de genul Prima Casă – bani care acoperă pierderile bancherilor și care țin piața imobiliară artificial de sus). Așa că eu sunt pus să plătesc oalele sparte de alții. Fin intelectual, domnul Urban opinează că nici eu nici cei care au spar oalele nu ar trebui să mai luăm credite în valută. Mda.

“Senatorul a mai spus că românii nu ar fi făcut atât de multe credite în valută, problema cursului de schimb nu ar fi fost atât de mare pentru România.”
He, he, măi să fie! Dacă românii nu ar fi luat niciun credit în valută, ba mai mult, nu ar fi cumpărat nimic în valută, atunci problema cursului de schimb ar fi fost zero! Căci fără schimburi internaționale nu servește la nimic să ai piață valutară! So what? Asta înseamnă că nu e bine ca românii să fie liberi să se angajeze în schimburi externe? Greu cu geografia… adică economia.

Ce-ar trebui să afle domnul Iulian Urban este că orice interdicție care afectează libertatea schimburilor dăunează diviziunii muncii. Cu cât indivizii pot interacționa mai mult, cu atât diviziunea muncii are loc să se adâncească și cu atât avantajele comparative își pot face simțită prezența în beneficiul tuturor participanților la schimb. De asemenea, ar trebui să îi povestească cineva despre piața neagră.

De ce a eșuat programul “computere pentru copiii săraci”

În anul 2004 guvernul României s-a gândit să subvenționeze achiziția de calculatoare pentru copiii familiilor sărace, oferind tichete valorice de 200 de euro. Veți spune că a fost idee bună. Deloc. Orice subvenție modifică matricea stimulentelor indivizilor, diminând incitativele productive și provocând în schimb apariția celor perverse. Despre acest din urmă aspect s-a mai scris, chiar guvernanții plângându-se la un moment dat că numărul celor care raportează venituri pe membru de familie exagerat de mici doar-doar vor pune mâna pe un cupon este uriaș. Iată însă că a apărut un raport foarte interesant și despre primul aspect.

Un studiu publicat recent de poate cea mai faimoasă instituție de cercetare de pe planetă, National Bureau of Economic Research din SUA a analizat efectele programului Euro 200. Autorii studiului – Ofer Malamud (profesor la University of Chicago) și Cristian Pop-Elecheș (profesor la Columbia University – arată că guvernul României a implementat acest program imitând orbește alte state, “în ciuda lipsei de dovezi credibile că tehnologia îmbunătățește performanța școlară a copiilor sau comportamentul acestora”.
Fără vreun studiu de impact (ce-i aia?), numărul cupoanelor acordate a crescut de la an la an: 25051 în anul 2004, 27555 în anul 2005, 28005 în anul 2006, 38379 în 2007 și 35484 în 2008. Dacă la început cuponul acoperea circa 75% din valoarea unui computer care îndeplinea cerințele minimale prevăzute de lege, treptat el a ajuns să reprezinte întregul cost al acestuia, pe fondul scăderii prețurilor echipamentelor de profil. Merită menționate trei aspecte:
• în anul 2008 calculatorul cumpărat în chimbul cuponului trebuia să aibă minim procesor de 2GHz, 1 GB memorie RAM și 160 GB hard-disk; astfel încât, mărturisesc, familiile nevoiașe și-au putut procura ceea ce eu nu dețineam la acea dată, conferențiar universitar fiind;
• cuponiada a crescut puternic dotarea cu computere a familiilor sărace, până la punctul în care probabilitatea ca un copil sărac să dețină un calculator a depășit-o pe aceea a unui copil aparținând unei familii al cărei venit se situează deasupra limitei legale!
• aproape jumătate din calculatoarele tranzacționate prin acest program au fost vândute de o singură companie; cine trăia ieri din subvenții – azi este în faliment, ghici Flamingo ce-i?!

Revenind la efecte, v-ați aștepta ca rezultatele școlare ale copiiilor săraci să se îmbunătățească cumva? Dar ce, ei sunt roboței, le pui calculatorul în brațe și pac! – învață mai bine? Bineînțeles că nu. Copiii s-au bucurat tare că au primit un computer pe gratis, gândindu-se câte jocuri vor face și cum le vor da ei lecții colegilor lor mai puțin norocoși. Ce spun autorii studiului?

“Copiii care au obținut un astfel de cupon au avut rezultate semnificativ mai slabe la matematică, română și engleză, deși au luat note mai bune la informatică… a rezultat că obținerea unui cupon a redus timpul dedicat efectuării temelor, privitului la televizor și cititului.
Aceste rezultate nu sunt surprinzătoare dat fiind că puțini părinți sau copii au afirmat că dispun de programe educaționale instalate pe computerele lor și puțini copii au spus că folosesc calculatorul pentru a-și face temele sau în alt scop educativ. În schimb, majoritatea calculatoarelor au instalate jocuri iar copiii au spus că cea mai mare parte a timpului pe care îl petrec la calculator este dedicat jocului.”

Din păcate pentru intențiile bune ale guvernanților, capitalul uman nu crește cu tehnologie, la fel cum poți să cultivi varză oferindu-i apă din belșug. Investiția în capital uman decurge din preferințele indivizilor, iar indivizii nu sunt atât de “legume” încât dacă îndeși în ei subvenții să îți ofere rezultatul scontat. Nici măcar copiii. Așa că înainte de a mai lua vreo măsură recomand decidenților să studieze bazele economiei fiindcă, vorba aia, niciodată nu știi când descoperi poker-starul din tine!

Bucureșteni, vi se pregătește o liberalizare prin dereglementare forțată!

Un exemplu de cum nu trebuie făcută dereglementarea și privatizarea este propunerea aflată în prezent în studiu la Primăria București, conform căreia toți locatarii de bloc vor fi obligați să se conecteze la sistemul centralizat de încălzire. Mai precis, cei care și-au cumpărat centrale de apartament vor fi obligați să renunțe la ele și, în schimbul unei taxe de câteva mii de euro, vor fi osândiți să se racordeze la RADET.

De ce? Findcă RADET va fi privatizat în 2011! Cum, tot nu ați înțeles? Vă explică consilierii primăriei, este simplu: “Motivul: privatizarea este singurul mod de a obţine o distribuţie eficientă a energiei termice în Bucureşti”.

?! Unde este acordul dintre subiect și predicat? E adevărat că proprietatea privată determină utilizarea mai judicioasă a resurselor decât proprietatea publică, dar ce legătură are acest principiu cu propunerea avizata de Sorin Oprescu? Fix niciuna. Dacă proprietatea privată e un lucru bun, atunci RADET ar trebui privatizat, punct. Dacă proprietatea privată e un lucru bun, atunci oamenii ar trebui să fie liberi să decidă asupra destinației banilor pe care îi câștigă: dacă vor să își cumpere centrale de apartament, să fie liberi să o facă. Dacă proprietatea privată e un lucru bun, atunci rolul politicului în producția și distribuția de energie termică ar trebui să scadă, nu să crească.

Dar nu, proprietatea privată este bună doar dacă populația cumpără de la cine hotărăște autoritatea politică. Primăria vrea să asigure viitorului furnizor privat un statut de monopolist, în speranța că va obține mai mulți bani la privatizare. Deci scopul nu este “privatizarea”, ci încasarea unei sume mai mari de bani la bugetul municipalității. Dacă mai aveam nevoie, uite că s-a inventat privatizarea prin centralizare, liberalizarea prin dereglementare forțată. Exact ce trebuie pentru ca peste x ani să auzim cum este insultată liberalizarea, v-ați prins!

În China s-a lansat programul „Doar două case”

Astăzi autorităţile de la Beijing au interzis populaţiei să deţină mai mult de două case. Din câte înţeleg restricţia se aplică locuitorilor Beijing-ului, la nivelul întregii ţări existând o altă restricţie – interzicerea creditelor ipotecare pentru a treia casă.

Guvernul speră ca prin aceste măsuri să potolească boom-ul. Desigur, dacă insistă suficient de mult cu măsuri administrative pot termina boom-ul imobiliar. De exemplu, pot decreta că începând de mâine locuinţele cumpărate nu vor putea fi revândute decât peste 50 de ani. Sau pot stabili un impozit de 100% la revânzarea casei. Dar ce au de-a face aceste măsuri cu boom-ul… general? Fix nimic.

Piaţa imobiliară este doar un debuşeu pentru cheltuirea banilor. Ferecarea ei prin interdicţii va dirija (ca o consecinţă neintenţionată) fluxul de credit ieftin pe alte canale de dispersie în economie. Important este că veniturile nominale ale chinezilor cresc proporţional cu masa monetară. Dacă ei nu vor putea cheltui banii pe locuinţe, îi vor cheltui pe maşini. Dacă nu îi vor putea cheltui pe maşini îi vor cheltuie pe excursii la Paris. Boom-ul imobiliar nu este decât o expresie a subvenţionării investiţiilor prin scăderea artificială a ratei dobânzii şi expansiunea creditului. Una din multiplele expresii posibile.

La limită, guvernul chinez poate încerca să potolească inflaţia prin îngheţarea tuturor preţurilor. Aceasta nu va elimina distorsionarea economiei. Doar va adăuga distorsiunilor induse monetar noile distorsiuni induse prin măsuri administrative.

Iulian Urban şi propunerea progresivităţii amenzilor de circulaţie

Senatorul Iulian Urban a introdus în Parlament o propunere legislativă privind stabilirea amenzilor de circulaţie în funcţie de venitul contravenientului. Conform proiectului, valoarea punctului de amendă se va stabili astfel:
a) 10% din salariul minim brut pe economie, stabilit prin hotarâre a Guvernului, pentru contravenientii cu ale caror venituri anuale stabilite conform fisei fiscale pentru anul anterior nu depasesc 30000 lei;
b) 2% din venituri pentru contravenientii cu ale caror venituri anuale stabilite conform fisei fiscale pentru anul anterior sunt cuprinse intre 30.000 si 300.000 lei;
c) 1% din venituri pentru contravenientii cu ale caror venituri anuale stabilite conform fisei fiscale pentru anul anterior sunt mai mari de 300.000 lei.

Este o idee înţeleaptă? Prea puţin. Deşi senatorul încearcă să-şi valorizeze propunerea împrumutând credibilitatea altor sisteme punitive (el menţionează că reforma imaginată este deja în vigoare în Germania), simplul fapt că şoferii fac obiectul discriminării într-un alt stat nu face discriminarea automat justă. Sincer, mă aşteptam ca propunerea legislativă să fie fundamentată măcar pe un studiu, pe o analiză care să demonstreze că numărul accidentelor de circulaţie variază invers proporţional cu veniturile şoferilor, pe o găselniţă statistică, orice. Nu că aceasta ar fi demonstrat automat importanţa modificării sancţiunilor, dar ar fi asigurat o brumă de seriozitate demersului. Nu este cazul. Este elocvent, cred, modul în care începe expunerea de motive:
“Asistam nu de putine la ori la comiterea unor accidente grave de circulatie, soldate cu victime umane sau cu prejudicii materiale , comise de persoane ce detin averi colosale, figureaza prin tot felul de topuri ale bogatiei ; de foarte multe ori, aceste persoane sfideaza autoritatile si incalca legea tocmai pentru ca stiu ca isi permit sa plateasca amenzile prevazute de Codul Rutier, cuantumurile acestora fiind minuscule prin raportare la veniturile lor; Au astfel impresia ca isi pot subordona legea si reprezentantii legii daca grosimea contului bancar detinut este suficient de mare astfel incat sa considere ca a respecta legea este o optiune in lumea celor bogati.”

Prin această propunere, domnul Urban nu face decât să continue tradiţia soak the rich. Senatorul îşi doreşte probabil să fie ilustrul urmaş al celebrului congressman american LaGuardia care, în anii ‘30, protestând împotriva introducerii impozitului pe vânzări (de către un guvern Hoover la fel de disperat după venituri ca şi guvernul Boc), a propus: I am simply going to say, ‘Soak the rich’. Urcând populismul pe noi culmi.

“In conditiile in care actualul regim sanctionator duce la stabilirea unor sanctiuni contraventionale de natura financiara nesemnificativa pentru anumite categorii sociale, cu raportare la veniturile acestora”… aţi înţeles de ce trebuie modificată legea? Pentru că ea trebuie să distribuie pedepsele în funcţie de averea infractorilor!

Mi se pare corect. După progresivitatea impozitelor urmează progresivitatea contravenţiilor. Acum, pentru a fi consecvent, senatorul Urban ar trebui să susţină extinderea principiului progresivităţii la toată gama de interacţiuni financiare dintre stat şi cetăţean. Taxa de înmatriculare, taxa aferentă emiterii autorizaţiei de construcţie şi, de ce nu, acciza la benzină, toate ar trebui modificate pentru a reflecta acest principiu. Vrei să îţi construieşti casă şi eşti bogat? Fă bine şi plăteşte dublu decât cel cu venituri mai mici. Vrei să îţi cumperi Duster şi eşti bogat? Fă bine şi plăteşte dublu decât românul cu venituri mai mici. Mergi cu maşina şi eşti bogat? Atunci statul ar trebui să-ţi toarne în benzină de două ori mai multe accize decât omului cu venituri mici. Dar cât de mic trebuie să fie venitul pentru a beneficia de clemenţa legiuitorului? Ei, ce întrebare! Cât va considera legiuitorul că trebuie.

Dar de ce trebuie să plătească individul cu venituri mari – adică cel care în copilărie a acumulat capital uman în loc să bată mingea pe maidan, cel care a economisit şi a investit cu talent în loc să risipească, cel care se speteşte muncind – mai mult decât cel cu venituri mici? Pentru că are de unde. Acesta este substratul „ştiinţific” al principiului progresivităţii.

Bun. Totuşi, veţi spune, nu este adevărat că o amendă de 200 de lei este privită diferit de un om bogat faţă de unul sărac? Ba da. Însă acest lucru nu demonstrează decât că amenda este o proastă penalitate pentru încălcarea regulilor de circulaţie. Că amenda nu are în esenţă decât scop fiscal (observaţi cât accent pune senatorul pe creşterea veniturilor la buget). Dacă vrem să reducem numărul încălcărilor regulilor de circulaţie, atunci ar trebui poate să legiferăm suspendarea permisului de conducere. Nu după prima, a doua sau a cincea abatere şi nu în funcţie de gravitatea abaterii. O încălcare a regulilor este o încălcare a regulilor. (Observaţi că aici nu intră în discuţie consecinţele accidentelor de circulaţie produse prin încălcarea regulilor, unde vorbim de prejudicii materiale şi de infracţiuni pedepsite îndeobşte de Codul Penal.)

P.S.Menţionez că nu am niciun punct de penalizare şi nici vreo amendă; nu am fost depistat niciodată că am depăşit viteza legală (nu am folosit niciodată detector de radar). Dar mi se pare imoral ca, de exemplu, pe drumurile publice Honorius Prigoană să fie tratat diferit faţă de un un profesor de şcoală.

Yemen – primul stat eşuat din cauza crizei de apă?

Termenul “eşec” folosit adesea pentru a defini o anumită situaţie de piaţă se regăseşte şi în caracterizarea anumitor state. Dacă eroare este inerentă acţiunii umane, eşecul poate fi asociat şi cu o companie privată şi cu politica unui guvern. Cu menţiunea că în acest din urmă caz eşecul este „sistemic”.

Yemen este considerat de ceva vreme un exemplu de stat eşuat. Un rol important în acest eşec îl are criza de apă care îi afectează economia. După cum scrie The Guardian, „majoritatea experţilor consideră că Sana’a, capitala cu cea mai rapidă creştere economică din lume (7% pe an) va rămâne fără apă până în 2017. Adică în acelaşi an în care Banca Mondială spune că Yemen va rămâne şi fără veniturile generate de producţia de petrol, venituri care în prezent acoperă trei sferturi din bugetul de stat.”

Este interesant de ce a ajuns Yemen în situaţia actuală. Se pare că cea mai plauzibilă explicaţie este subvenţionarea agriculturii, mai precis a irigaţiilor; doar pentru asigurarea energiei necesare pompării apei guvernul alocă anual 1 milion de tone de motorină. Culmea este că Yemen importă 80% din alimentele consumate. Şi atunci ce se cultivă în Yemen? O plantă etnobotanică, scuzaţi expresia!

Genial! Dar nu este tot. În high-life-ul politicii regionale dacă nu mondiale se discută acum salvarea acestui stat. Credeţi că se vor paraşuta cisterne cu apă?

Planul de stimulare al economiei americane nu a avut niciun efect

Astăzi se împlineşte 1 an de la lansarea de către administraţia economică americană a planului de stimulare economică. Aici găsiţi un rezumat al cheltuielilor planificate şi realizate. Conform declaraţiilor oficialilor americani, planul „a oprit în mod evident căderea economică”, a creat locuri de muncă fără număr şi, în general, a adus o puzderie de beneficii societăţii americane. Atât de convingătoare sunt aceste declaraţii încât orice om simplu se poate întreba pe bună dreptate: “Dar de ce să nu continuăm planul? De ce să nu dublăm cheltuielile publice prevăzute în el? De ce să nu le mărim de 100 ori? Nu ar fi bine să avem beneficii de 100 ori mai mari? Dacă economia privată nu funcţionează, de ce să ne mulţumim cu un plan de stimulare de 787 miliarde dolari, de ce să nu lăsăm în seama statului toate chetuielile?”

Sper că aţi ghicit răspunsul. Pentru că cheltuielile guvernamentale nu fac decât să dislocuiască cheltuielile private, iar efectul final este zero. Pretinsul efect de multiplicator nu există, că doar guvernul nu este un magician care poate multiplica iepurii din pălărie! Iar guvernanţii ştiu acest lucru.

Statistic, PIB este obţinut din ecuaţia de mai jos:
PIB = Consum (C) + Investiţii (I) + Cheltuieli guvernamentale (G) + Export net (X – M)

Profesorul John Taylor a disecat datele privind PIB, realizând câteva grafice cu evoluţia principalelor componente ale acestuia. Mai jos aveţi două dintre ele, referitoare la contribuţia investiţiilor şi a cheltuielilor guvernamentale.

Contribuţia planului de stimulare la salvarea economiei e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.

De ce economisesc chinezii? Fiindcă nu au suficiente femei

Rata înaltă a economisirii chinezilor este în centrul multor dezbateri internaţionale, fie şi pentru faptul că provoacă un excedent comercial care dă dureri de cap statelor occidentale aflate într-o stare de letargie economică. De obicei, aceasta este pusă în cârca absenţei unui sistem de protecţie socială adecvat. În treacăt fie spus, explicaţia dominantă ilustrează magnific efectele perverse pe care le imprimă statul asistenţial asupra alocării venitului de către membrii societăţii: nu e de mirare că în secolul al XX-lea rata economisirii a scăzut în toată lumea civilizată, pe măsură ce guvernele le-au promis oamenilor că îi apără de şomaj, de boli, de nevoia unui venit după ce încetează să mai lucreze etc.

Dar a apărut o ipoteză nouă. Un profesor de la Columbia University a propus cea mai interesantă explicaţie pe care am auzit-o vreodată despre rata înaltă a economisirii din China. Pe scurt, ceea ce stimulează familiile chineze să pună bani deoparte este raportul în creştere accelerată dintre numărul bărbaţilor şi cel al femeilor.

În China, politica de planning familial constrânge cuplurile să aibă un singur copil. Deoarece preferinţele părinţilor înclină în favoarea sexului masculin, selecţia operată de către familii duce la naşterea unui număr disproporţionat de băieţi. Potrivit statisticilor, în ceea ce priveşte numărul de nou-născuţi, raportul dintre băieţi şi fete este de 1,2. Ceea ce înseamnă că, peste 20 de ani, căsătoria va fi o probă dificil de trecut de către orice bărbat chinez – femeile vor avea de unde alege iar 1 din 5 bărbaţi va fi permanent în “şomaj marital”. Astfel încât părinţii băieţilor încearcă să le asigure un “avantaj competitiv” suplimentar acestora, pe lângă farmecul lor natural, pentru a le facilita inserţia pe piaţa căsătoriilor. Şi se gândesc că puţin mai multă zestre nu ar strica.

Articolul este destul de categoric: „Am descoperit nu doar că familiile cu băieţi economisesc mai mult decât cele cu fete, dar şi că primele tind să economisească mai mult cu cât în regiunea în care locuiesc raportul băieţi/fete este mai ridicat.”

Încă nu m-am lămurit: este această explicaţie prea simplistă sau atestă cumva un alt efect neintenţionat aberant al politicii guvernului? Dacă este corectă, atunci soluţia ar fi retragerea guvernului din viaţa privată a indivizilor şi libertatea chinezilor de a avea câţi copii doresc. Alternativ, economiştii ar putea propune legalizarea poliandriei, acea formă de poligamie care constă în căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi. În acest fel acumularea de zestre ar deveni fără rost, chinezii şi-ar spori consumul, dezechilibrul comercial s-ar atenua, planeta ar fi smulsă din criză şi toată lumea ar fi fericită.

Impozitarea averilor. Vlădescu la Marxim

Apostolii guvernării de dreapta au acostat FMI pentru a-l întreba cum să procedeze pentru a jumuli averile mari. Simultan, parlamentarul care a propus impozitarea averilor de peste 500000 de euro încearcă să obţină legiferarea unui referendum care să valideze acest lucru. Asistăm la coacerea celei mai mare greşeli de politică economică de la impozitul forfetar încoace; e adevărat, de la impozitul forfetar nu a trecut mult timp, dar ce să-i faci, trăim în România iar gafele politice se succed mai ceva ca gropile din asfalt.

Nu mă îndoiesc că, dacă propunerea de impozitare a românilor bogaţi va face obiectul unui referendum, poporul se va pronunţa masiv în favoarea ei. Pe modelul „Jos privilegiile!” – căci a fi bogat este un privilegiu, nu ştiaţi? Vom asista la executarea averilor câtorva zeci de mii de români – proces fără judecată, fără probe, dar absolut democratic şi transparent; scopul scuză mijloacele, iar scopul este solidaritatea naţională (idee pe care am criticat-o detaliat). Da, aţi înţeles bine. Această mascaradă telefonată, prin care majoritatea va oprima minoritatea este considerată un mijloc de consolidare a unităţii românilor în faţa crizei.

În faţa acestui asalt socialist împotriva proprietăţii private şi a logicii economice, ne putem întreba retoric: unde sunt liberalii de altădată? S-au pierdut în istorie, odată cu raţionalitatea şi simţul măsurii. Acesta este momentul de triumf al sofismelor economice, al partizanilor ideii că bunăstarea vine din redistribuţie, al celor care cred că „problema economică” s-a rezolvat de mult (creşterea economică e ceva firesc, nici asta nu ştiaţi?) şi că tot ce mai rămâne de făcut este transferul resurselor de la unii la alţii, pentru a bifa şi „justiţia socială”.

Chiar dacă vor reuşi să legifereze supra-impozitarea celor bogaţi, majoritatea nu va putea trece peste legile economice. Tot aşa cum un om bine înarmat poate îşi poate învinge duşmanii, dar nu poate sfida legile fizicii, nu poate trece printr-un zid, de exemplu. Legile economice sunt imbatabile, fie că le cunoşti fie că nu. Din păcate, spre deosebire de legile fizicii, cele economice sunt mai greu de observat, atât de greu încât mulţi trăiesc cu impresia că ele nici nu există, că avem bunăstarea la degetul mic şi trebuie doar să punem ştampila în căsuţa potrivită; că putem obţine imediat tot ce ne dorim, dacă nu în rate cu buletinul, atunci măcar prin referendum.

Însă avuţia nu există pentru a fi distribuită; nu pică din cer precum neaua, numai bună de trimis cu lopata politicii fiscale acolo unde le place unora sau altora. Avuţia se formează, se acumulează de către oameni. Este rezultatul economisirii, cumpătării, muncii şi talentului antreprenorial. Iar privarea oamenilor de rezultatul producţiei lor nu are ca efect decât distrugerea stimulentelor pentru acumulare şi muncă productivă (simultan cu accentuarea stimulentelor pentru efortul neproductiv – rent-seeking – pentru „team-building” în Poiana Braşov, pentru cumpărarea de automobile „pe fundaţie” sau, de ce nu, pentru jocul de şah din Cişmigiu).

Sunt convins că unii dintre cei care susţin această măsură o fac pentru că inegalităţile prilejuite tocmai de aceste activităţi neproductive – în esenţă, privilegii guvernamentale – sunt uneori neverosimile: baronii asfaltului au prea puţin în comun cu asfaltul şi prea mult în comun cu feuda. Este trist, adevărat, dar nerelevant. Pentru că legea nu discriminează şi nu poate discrimina. Ea se va aplica şi în cazul celor care şi-au obţinut averea prin fraudă şi în cazul celor care au muncit din greu; şi în cazul hoţilor neprinşi şi în cazul negustorilor cinstiţi. Ba mai mult, îi va descuraja pe toţi cei care intenţionează să promoveze, să inoveze, în fond să prospere. Impozitarea penalizează acumularea de capital. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci probabil că am fi chemaţi să votăm pentru interzicerea averilor de peste 500 000 de euro sau, dacă nici asta nu ar fi suficient, pentru prohibirea celor care depăşesc valoarea cumulată a unui apartament de bloc cu două camere şi a unui Logan.

Dacă majoritatea săracă amendează minoritatea bogată nu face decât să îşi sape drumul spre o mai mare sărăcie. Reducerea acumulării de capital face imposibilă creşterea productivităţii, adoptarea progresului tehnologic, prosperitatea. Contrariul o să fie adevărat tot atunci când creşterea preţului cărnii va încuraja consumul de carne, sau, dacă preferaţi, când o zbura porcul.

Dincolo de ignoranţa crasă a mulţimii pusă să voteze, faptul că atât de mulţi români se bucură de răul altuia demonstrează că nu trăim într-o societate. Trăim laolaltă, asta-i tot. Ceea ce mă face să visez la autonomie (despre care am vorbit aici).

Va fi naţionalizată opera lui Kafka?

Interesant acest articol al lui Alvaro Vargas Llosa (citiţi şi un material mai amplu din Haaretz), despre soarta unei părţi din manuscrisele lui Kafka. Pe scurt, deşi, scriitorul ceh de originea evreiască a cerut ca după moartea sa lucrările sale să fie distruse, cel căruia i-a împărtăşit această dorinţă şi totodată executorul său testamentar, Max Brod, i-a ignorat voinţa şi a i-a publicat opera. În 1939 Brod a părăsit Cehia sub ameninţarea naziştilor ajungând în Tel Aviv. La moartea sa, în 1968, a lăsat moştenire secretarei, Esther Hoffe, parte din manuscrisele originale ale lui Kafka. Hoffe, la rândul ei, a lăsat moştenire fiicelor sale respectivele lucrări. Ele au vândut „Procesul” dar au păstrat multe alte documente.

În prezent, statul Israel a cerut în justiţie divulgarea tuturor materialelor care se mai află în posesia familiei Hoffe şi preluarea acestora pe motiv că reprezintă un tezaur cultural naţional.

Este oare istoria atât de cinică încât să permită ca opera anti-totalitară a unui gânditor remarcabil să sfârşească prin a fi confiscată?

Protecţia consumatorului cu mitraliera

Nu există niciun motiv de creştere a preţurilor, a spus Chavez după ce a devalorizat bolivarul de la 2,15 la 2,6 unităţi pentru 1 dolar. Asta pentru tranzacţiile prioritare pentru naţiune. Pentru toate celelalte există cursul de 4,3 unităţi pentru 1 dolar!

Dictatorul a declanşat războiul împotriva inflaţiei la propriu: a ameninţat comercianţii că le va naţionaliza afacerile dacă îndrăznesc să crească preţurile. Am o veste proastă pentru Chavez. El nu poate câştiga această bătălie decât dacă declară mai întâi război matematicii şi îl şi câştigă. Căci preţurile nu arată decât puterea de cumpărare a monedei, ori aceasta tocmai a fost diminuată cu 20%-50%. Este simplu: cu cât tipăreşti mai mulţi bani, cu atât abundenţa lor în raport cu celelalte mărfuri îi ieftineşte – ceea ce un alt mod de a spune că, în termeni monetari, mărfurile se scumpesc. Doar dacă am trăi în Nirvana, dacă guvernul ar putea fabrica brânză, bere, biscuiţi în acelaşi ritm în care poate tipări bani, doar atunci banii şi-ar păstra puterea de cumpărare.

Chavez mai foloseşte şi alte mijloace pentru a-şi impune voinţa. A ameninţat cu scoaterea armatei în stradă la vânătoare de speculanţi. Îşi extinde lanţurile de Economat-uri – numite în Venezuela „Comerso” (Comerţ Socialist), prin care desface alimente la preţuri subvenţionate – pentru a-i învăţa minte pe burghezi ce înseamnă concurenţa, adevărata piaţă. Însă tot degeaba. Nevoile oamenilor nu se satisfac prin planificare centrală, distribuţia pe bază de cartelă sau, aşa cum se face mai nou în România, prin profeţii despre impactul alimentaţiei asupra sănătăţii oamenilor.

Până când se vor întoarce armele, Goodbye prosperous capitalism, hello concentrationist socialism!

Reglementarea WC-urilor în SUA

Foarte tare articolul lui Jeff Tucker despre efectele unei legi din 1994 care a stabilit volumul maxim de apă pe care îl ploate livra o toaletă. În mod normal vasele de toaletă conţineau 13-18 litri de apă, dar statul a interzis vânzarea celor care pompează mai mult de 6 litri – din motive environment-aliste. Consecinţele? Unele sunt uşor de imaginat! Altele, mai greu, dar nu mai puţin interesante (de exemplu, apariţia contrabandei cu WC-uri din Canada). Vă las să citiţi.