Ce înseamnă de fapt monopolul?

Poate cel mai răspândit argument împotriva pieţei libere este cel al monopolului. Potrivit multor păreri, existenţa unui singur ofertant reprezintă un “eşec al pieţei” deoarece diminuează bunăstarea consumatorilor sporind artificial profitul ofertantului. Aceasta este o eroare gravă. În articolul de azi îmi propun să clarific această chestiune, în limita cuvenită unui text postat pe blog.

Din capul locului este important să observăm următorul lucru. Dacă vânzătorul unui bun este monopolist sau nu depinde, în mod esenţial, de maniera în care definim bunul respectiv. Dacă adoptăm o perspectivă suficient de restrânsă asupra pieţei, atunci monopolul este pretutindeni. De exemplu, ca blogger ar trebui să fiu considerat monopolist. Dacă, din contră, privim piaţa dintr-o perspectivă largă, atunci nimeni nu este monopolist. Dacă cineva crede că blogul meu poate fi înlocuit fără probleme cu orice alt blog de economie, atunci toţi bloggerii ar trebui consideraţi drept competitori în spaţiul blogurilor economice (oricum le-am defini pe acestea). Concluzia este următoarea: în accepţiunea sa convenţională, termenul monopol este prea ambiguu.

Voi lăsa dificultatea definirii monopolului la o parte şi voi aborda problema frontal. Cert este că oamenii acuză frecvent existenţa unor situaţii de monopol – chiar dacă nu le este clar ce reprezintă monopolul. Această atitudine derivă din faptul că prezenţa monopolului este asociată de cumpărători cu absenţa alternativelor şi cu obligativitatea de a suporta “jecmăneala” impusă de unicul vânzător. Aparenţele sunt însă înşelătoare.

În primul rând, merită să amintim faptul că cele două categorii de participanţi la piaţă – vânzătorii şi cumpărătorii – au întotdeauna interese contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienţii lor vor să cumpere produsul la un preţ cât mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preţ este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care să diferenţieze între scumpirea firească a unui produs şi cea „artificială”, între preţul corect şi cel „de monopol”, între profitul normal şi cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea preţului este rezultatul acţiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât şi ale cumpărătorilor. Toţi producătorii (mulţi, puţini, unul singur) sunt interesaţi de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preţ care să îi aducă pierdere sau un profit inferior celui pe care l-ar putea obţine dacă şi-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenţia între un preţ aşa-zis „competitiv” şi un presupus preţ „de monopol”. Toate preţurile au acelaşi rol şi efect economic: reflectă raritatea resurselor în comparaţie cu cererea.

În al doilea rând, „puterea de monopol” atât de invocată de criticii liberului-schimb rezultă din capacitatea producătorului de a restrânge producţia astfel încât să îşi sporească veniturile şi profitul. Practic, producătorul se confruntă cu o aşa-numită „cerere inelastică” – creşterea preţului rezultată din reducerea cantităţii vândute este atât de mare încât compensează efectul negativ acesteia din urmă asupra cifrei de afaceri, ba mai mult, chiar îi sporeşte veniturile. Însă această inelasticitate a cererii nu este dată de la natură, cu atât mai puţin constantă, ci rezultatul preferinţelor de consum ale publicului. Niciun bun nu are cerere inelastică din principiu; dacă oamenii decid să continue cumpărarea acestuia în ciuda scumpirii sale, atunci (abia atunci) cererea pentru bun se dovedeşte inelastică. Cu alte cuvinte inelasticitatea este o trăsătură empirică a cererii, care rămâne de descoperit pe piaţă. Evident, fiecare producător ar fi fericit dacă cererea pentru bunul său ar fi inelastică, ba chiar fericirea sa ar creşte cu cât inelasticitatea ar fi mai accentuată; iar prin măsuri specifice (marketing, dezvoltarea produsului ş.a.) el este interesat de fidelizarea clientelei, adică, în fond, de inelasticitatea cererii. Dar este evident că eforturile sale se ciocnesc de interesele cumpărătorilor. Pe piaţă producătorii descoperă că elasticitatea cererii variază de la un produs la altul, de la un moment la altul şi dintr-un loc în altul, în funcţie de intensitatea şi variaţia nevoilor publicului. Cei mai înzestraţi cu talent antreprenorial vor fi în măsură să anticipeze corect aceste nevoi şi vor fi astfel recompensaţi cu obţinerea unui venit mai mare.

Haideţi să abordăm problema şi dintr-o altă perspectivă. Nu este adevărat că prin decizia monopolistului de a reduce producţia consumatorii au de suferit? Răspunsul este – depinde la care consumatori ne referim. Dacă vorbim de consumatorii produsului fabricat de unicul producător, atunci da, bunăstarea lor are de suferit. Dar dacă ne referim la bunăstarea societăţii – şi eu cred că la aceasta trebuie să ne referim – atunci nu putem spune că ea are de pierdut. Decizia de scădere a producţiei unui bun înseamnă disponibilizarea unor resurse, renunţarea la materii prime, capital, forţă de muncă – factori care pot fi folosiţi de alţi producători. Diminuarea producţiei unui bun implică creşterea producţiei altuia, ceea ce înseamnă că, dacă unii consumatori vor avea de suferit, alţii vor avea de câştigat. Este drept, aceştia din urmă „nu au gură să strige”! Restructurarea economică ce însoţeşte orice modificare a producţiei unui bun, inclusiv scăderea ei, este în general trecută cu vederea de cei care analizează superficial economia, mulţumindu-se să scoată în evidenţă ceea ce se vede, uitând ceea ce nu se vede, dar care nu este mai puţin real.

Dacă nu v-am convins încă, mai am un argument important. Este absurd să considerăm că limitarea producţiei unui bun diminuează bunăstarea socială. Bunăstarea indivizilor este incomensurabilă, nu putem spune că cel care este afectat negativ de reducerea livrărilor bunului X are mai mult de pierdut decât are de câştigat cel care beneficiază de pe urma realocării resurselor şi creşterii ofertei altor bunuri. Nu putem compara „fericirea” lui Ion cu „nefericirea” lui Gigel şi să concluzionăm că ultima o depăşeşte pe prima. Un verdict în această privinţă este în întregime subiectiv şi arbitrar. Un consens în această privinţă este de multe ori imposibil, iar incongruenţa părerilor nu îi face pe unii „raţionali” şi pe alţii „dogmatici”.

Deşi nimeni nu poate indica ce este preţul de monopol, nici de ce este mai bine să se producă mai mult cărbune şi mai puţină ciocolată, majoritatea oamenilor ar spune că „suveranitatea consumatorilor” este afectată de existenţa unui singur furnizor. Aici există două replici.

Prima, „suveranitatea consumatorilor” nu există. Mai bine zis, fiecare este suveran în curtea lui, pe proprietatea lui, pe banii lui. Din acest punct de vedere eu sunt la fel de suveran ca şi cititorii mei, care sunt la fel de suverani ca orice companie. Ceea ne ne diferenţiază este doar mărimea proprietăţii. Este adevărat, unicul producător poate dicta cantitatea vândută. Dar se cuvine să remarcăm că orice decizie de stabilire a cantităţii vândute este arbitrară, în sensul că este la liberul arbitru al producătorului, care este proprietarul bunului pe care îl oferă! Aşa stau lucrurile şi pe o piaţă populată de sute de vânzători şi pe o piaţă aprovizionată de unul singur. De partea cealaltă a „baricadei” se află cumpărătorii, care decid la fel de arbitrar (subiectiv) ce şi cât să cumpere.

A doua replică se referă la faptul că numărul de producători este dictat de condiţiile pieţei; uneori este cel mai bine să fim deserviţi de un singur producător – argumentul monopolului natural; dacă ar fi doi, preţul ar fi mai mare, nu mai mic. Dacă o firmă oarecare a ajuns în postura de unic producător graţie capacităţii sale antreprenoriale, atunci bravo ei. Ştiu ce se spune, că „nimeni nu e de neînlocuit”, şi e perfect adevărat. Dar nimeni nu poate juca fotbal ca Ronaldinho, ceea ce este iarăşi adevărat.

Când este monopolul rău? Mai bine zis, când putem vorbi de existenţa unui monopol? Atunci când libertatea de alegere a publicului este restricţionată în mod agresiv, cu încălcarea proprietăţii private ; când accesul la produse alternative le este barat în sens fizic, prin piedici legislative. Monopolul există aşadar, însă el se datorează privilegiilor pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori şi producător, în sensul că ultimul este ferit de concurenţă şi, în consecinţă, îşi poate permite să ignore dorinţele primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un anumit bun sau serviciu. Observaţi că, în acest caz, numărul ofertanţilor încetează să mai fie important. Nu are prea mare relevanţă dacă statul licenţiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate; în cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărţindu-şi cota de piaţă, constituind practic un cartel. Important este că intrarea pe piaţă este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura producătorul/cartelul agreat de stat. Efectele acordării privilegiului de monopol sunt evidente şi foarte nocive.

Calculul economic şi capitalismul: o ultimă notă

Fac inca o data un apel la moderatie in formularea comentariilor.

Multumesc celor care au apreciat ultimul articol, ca si celor care au ridicat intrebari sau contestatii.

Acest articol incheie o serie de postari mai “teoretice” si cred ca voi lua o pauza inainte de a mai scrie asa ceva. Apreciez numarul mare de comentarii dar nu cred ca majoritatea cititorilor acestui blog este neaparat interesata de intelegerea principiilor fundamentale ale stiintei economice. Din pacate.

In plus, instruirea economica nu se poate face cu articole de blog, ci cu carti, multe carti, multa discutie. Nedumeririle si neintelegerile unora pot fi astfel legitime, dar ma tem ca nu-i pot ajuta mai mult decat am facut-o deja.

Referitor la tema adusa in discutie, am simtit nevoia sa adaug multe lucruri, insa extinderea articolului l-ar fi facut si mai greu de urmarit. Sunt constient ca multi dintre vizitatorii “Logicii economice” nu au timpul si interesul necesar parcurgerii unui astfel de text.

Prin urmare, voi spune acum doar cateva cuvinte: Nu totul se rezuma la economie, nu toate actiunile omului intra in sfera calculului economic. Mises a spus explicit acest lucru, insa aceasta recunoastere nu dilueaza cu nimic meritul teoriei. Anume, ca daca ne pasa de preferintele publicului asa cum sunt ele, nu inventate de noi, atunci trebuie sa intelegem ca satisfacerea lor se poate face doar intr-un regim al proprietatii private, unde exista POSIBILITATEA calculului economic (ceea ce nu exclude, bineinteles, aparitia erorilor; posibilitatea comiterii de erori este o trasatura inerenta a actiunii umane, marcata de incertitudine; este prezenta si in capitalism si in socialism, doar ca acesta din urma este lipsit de POSIBILITATEA calculului).

Capitalismul – economia de piata – este sistemul in care indivizii interactioneaza voluntar. Daca unii se asociaza pentru a da zapada de pe strada si dau pe rand cu lopata, atunci aceasta “cooperativa” este tot atat expresie a capitalismului ca si cumpararea de mere de pe taraba. Acesta consideratie nu are nimic de-a face cu calculul economic.

Insa diviziunea muncii (specializarea) are avantaje atat de mari in ceea ce priveste sporul de productivitate (iar oamenii inteleg acest avantaj in mod natural) incat cea mai mare parte a capitalismului este ocupata de tranzactii monetare – asadar intra in sfera calculului economic.

Dar, in capitalism, nimeni nu este obligat sa intre in diviziunea muncii, nici sa calculeze in vreun fel. Capitalismul este sistemul in care proprietatea privata a fiecaruia – asadar, si dreptul de a face orice, IN LIMITELE proprietatii private – este recunoscuta. Daca acest lucru nu se intampla, atunci chiar cu toate legile din lume care pot “garanta” sau “apara” proprietatea privata, nu putem vorbi de capitalism veritabil.

Capitalismul nu are nimic de-a face cu egoismul, calicia sau alte asemenea pacate. Nici nu le cultiva. Daca stam putin sa ne gandim, vedem ca aceste trasaturi umane sunt accentuate in absenta proprietatii private. Doar cel care se simte bogat (nu doar material) poate fi darnic si milos. Din contra chiar, absenta altruismului submineaza capitalismul.

Calculul economic, piaţa, socialismul şi intervenţionismul

Citind primele comentarii la recentul meu articol despre raţionalitatea economică m-a bufnit râsul. În faţa argumentului meu că raţionalitatea economică este coextensivă cu proprietatea – printre altele, deoarece în cadrul proprietăţii publice calculul economic este imposibil şi, deci, nu putem vorbi de o alocare raţională a resurselor – majoritatea criticilor au explodat, oferindu-mi care mai de care poveţe despre cum poate calcula funcţionarul public ori o companie de stat. Eram gata-gata să adaug „Hei, nu vă mai lăudaţi atâta, fetiţa mea are 5 ani şi jumătate şi ştie şi ea să calculeze!” Probabil unii s-au lăsat de val şi au considerat chiar că oi fi rămas vreodată corigent la matematică, iar acum vreau să mă răzbun pe nu-ştiu-cine acuzându-l gratuit că nu ştie să calculeze!

Evident, argumentul meu nu este că birocraţii nu ştiu să calculeze; sunt convins că a învăţat acest lucru în şcoala primară, iar în rest, există calculatorul. Dar mulţi comentatori par să fi gândit că sunt suficient de aiurit pentru a debita acest lucru. Aceasta este problema lor şi ea decurge dintr-o lectură superficială a textului – superficialitate pe care unul din cei mai critici comentatori a recunoscut-o, ceea ce m-a umplut de respect.

Păstrând proporţiile, superficialitatea criticilor se poate compara cu superficialitatea obiecţiei aduse tezei lui Ludwig von Mises, care a spus că „Socialismul este imposibil”. Reacţiile de care a avut parte această afirmaţie ar putea fi exprimate succint cam aşa: „Cum adică nene, socialismul este imposibil? Nu vezi că tocmai a fost instaurat în Rusia? Deci nu e deloc imposibil!” Ca şi în cazul criticilor ce mi-au fost aduse, aceste obiecţii erau fără… obiect; sau, mai bine zis, treceau pe lângă obiectul discuţiei. Mises nu se referea la faptul că România, de exemplu, nu se poate numi Republica Socialistă România sau că vreun tiran ori cartel de tirani nu pot instaura socialismul, colectivizând întreaga economie cât ai pocni din degete. Bineînţeles că acest lucru este posibil. Mises se referea la faptul că alocarea raţională a resurselor în socialism este imposibilă, că în socialism pur şi simplu nu mai putem vorbi de existenţa unei „economii”.

Am ajuns în fine la subiectul prezentului articol. Pe ce se baza Mises când dădea acest verdict?

Teoria calculului economic expusă de Mises în 1920 nu se referă la calculul matematic. Se referă la posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producţie în vederea selectării acţiunii optime. Lucrurile stau cam aşa.

Orice individ are o scală de preferinţe sau de valori. De exemplu, în acest moment eu prefer să mănânc o portocală în locul unui măr. Dar nu pot spune „de câte ori” prefer portocala în detrimentul mărului; nu pot spune că portocala este de 5 ori mai importantă decât consumarea unui măr – poate doar dacă îmi plac exprimările metaforice. Tot ce pot spune este că prefer portocala mărului, la fel cum prefer un film de acţiune unui reportaj pe teme economice.

În limbaj ştiinţific, spunem că bunurile de consum sunt ierarhizate pe o scală ordinală de valori, scală care variază de la individ la individ, desigur.

Acum, orice bun de consum poate fi obţinut printr-o varietate de metode – procese de producţie. Mărul, de pildă, poate fi cules din propria livadă toamna şi pus la păstrare în beci; sau poate fi importat din Spania; sau poate fi rodul pomilor crescuţi în sere încălzite cu energie termică şi culeşi astăzi – energie care poate fi obţinută cu ajutorul unei hidrocentrale sau a unei termocentrale sau a unei turbine eoliene; cu angajarea de forţă de muncă în proporţii variabile; şi aşa mai departe.

Practic, din cauza relaţiilor de substituţie şi complementaritate existente între factorii de producţie, avem de-a face cu un număr imens de combinaţii de resurse care, teoretic, ne pot oferi toate constelaţia de bunuri de consum de care avem nevoie. Problema economică fundamentală este care din aceste procese de producţie merită selectate? Nu putem oferi un răspuns decât dacă putem compara cifric valoarea factorilor de producţie implicaţi.

Pentru a ajunge la răspuns avem nevoie de piaţă. Într-o primă fază, preferinţele indivizilor se confruntă în faţa „tarabei” şi rezultă preţuri pentru mere şi portocale. Apare, aşadar, pentru prima oară, posibilitatea comparării valorii mărului cu a portocalei. Iar dacă preţul unui kg de mere este 1 leu iar preţul unui kg de portocale este 5 lei, putem spune că „portocalele sunt de 5 ori mai valoroase decât merele”.

Într-o a doua etapă, apar preţuri pentru factorii de producţie. Bazându-se pe preţurile bunurilor de finale şi cunoscând tehnologia fabricării acestora, întreprinzătorii licitează factori de producţie pentru a obţine bunurile cerute de consumatori. Prin acest proces constelaţia preţurilor se întregeşte cu preţurile forţei de muncă şi a bunurilor de capital.

Pe scurt, calculul economic constă în folosirea valorilor cardinale oferite de sistemul de preţuri pentru a compara utilizările alternative şi a descoperi care este cea mai judicioasă întrebuinţare a factorilor de producţie în raport cu preferinţele ierarhizate ordinal ale consumatorilor. Astfel, piaţa nu este altceva decât un sistem care converteşte sistemul ordinal de valori în unul cardinal. Şi este unicul sistem.

Marele merit al teoriei lui Mises este că oferă o lovitură fatală socialismului, peste ceea ce au reuşit argumentele hayekiene bazate pe „deficit informaţional” sau „cunoaştere dispersata”, peste argumentele Şcolii Public Choice bazate pe problema stimulentelor. Ce spune Mises, în fond, este următorul lucru:
• Să presupunem că dictatorul socialist intră în mod magic în posesia tuturor scărilor de preferinţe ale publicului;
• să presupunem că el cunoaşte toate combinaţiile tehnice care pot livra bunurile de consum, odată ce acestea sunt precizate;
• să presupunem că dictatorul nu este doar omniscient, ci şi binevoitor, chiar cel mai altruist om de pe Pământ, care chiar vrea să satisfacă cele mai urgente nevoi ale poporului său.
Poate să o facă? Ei bine, nu, pentru că în ciuda tuturor acestor virtuţi, este incapabil să genereze sistemul cardinal de valori – cunoscut sub numele de preţuri monetare – cu ajutorul căruia să se ghideze în labirintul fără sfârşit al posibilităţilor de alocare.

Deci, calculul economic nu se referă la adunări şi scăderi, ci la comparaţii de preţuri – pentru care, logic, este nevoie de piaţă.

Teoria lui Mises a fost criticată de socialişti precum Oscar Lange sau Abba Lerner, care au propus rezolvarea calculului prin mimarea pieţei: practic, directorii de fabrici din socialism trebuiau să se poarte precum oamenii de afaceri din capitalism. Această soluţie, departe de a rezolva problema, nu face decât să îi demonstreze gravitatea.
• În primul rând, observaţi în ce postură patetică ajunge socialismul dacă ne luăm după Lange sau Lerner: ei spun că socialismul este viabil tocmai fiindcă mimează sistemul capitalist! – ceea ce a şi făcut în practică, dar asta e altă poveste.
• În al doilea rând, nu contează ce pot mima sau nu directorii de fabrici. Chiar dacă ei se dovedesc a fi cei mai buni “actori” din lume (trecând peste problema stimulentelor, care este, desigur, catastrofală – sper că nu îşi imaginează nimeni că directorul de fabrică va avea grijă de unitatea din subordine ca de propria afacere!), jocul este lipsit de rezultat. În absenţa proprietăţii private, preferinţele oamenilor sunt mutilate.

În sfârşit, vreau să mai adaug câteva cuvinte despre intervenţionism. Ce legătură are teoria imposibilităţii calculului economic în socialism cu viaţa noastră de astăzi? – poate întreba cineva. Legătura este simplă. Pe măsură ce scoţi resurse din sfera proprietăţii private, adică din circuitul pieţei, calculul economic este din ce în ce mai viciat. Aşa cum a spus Murray Rothbard, angajarea statului în producţia de „bunuri publice” duce la apariţia unor „insule de haos calculaţional”; cu cât intervenţia statului este mai amplă, cu atât bezna în care ne zbatem este mai mare.

P.S. Pe empiriştii care m-au acuzat că sunt dogmatic îi rog să ia, de exemplu, aserţiunea „Orice individ are o scală de preferinţe ordinală” şi să încerce să o falsifice. Le urez multă baftă.
Lăsând gluma la o parte, dogmatismul nu rezultă din afirmaţii imposibil de demontat, ci din afirmaţii susţinute în ciuda contra-argumentelor. Invectivele nu sunt contra-argumente.

Sunt agenţii economici raţionali?

Una din sursele de opoziţie la adresa pieţei libere este presupusa constatare că actorii economici privaţi nu se comportă raţional.

Aceasta nu poate fi desigur o ipoteză de lucru, în analiza economiei. Dacă nu ne putem baza pe raţionalitatea indivizilor, adică pe capacitatea lor de a adecva mijloace la scopuri, putem stinge lumina şi pleca liniştiţi la culcare, căci nu prea mai sunt multe de spus. Într-o lume în care indivizii sunt mânaţi mai degrabă de instincte ori sentimente confuze, orice analiză comparativă despre bunăstare şi despre instituţiile care o promovează este inutilă.

Unul din punctele slabe ale acestui argument este acela că, de fapt, nu neagă raţionalitatea actorilor economici, ci restrânge sfera acesteia la domeniul proprietăţii publice. Altfel spus, întreprinzătorul privat este incapabil să ofere bunuri în cantitatea şi calitatea dorită de consumatori, însă statul da. Acest argument – „Dacă Ion îşi deschide o gogoşărie atunci va da faliment, însă dacă Ion se va angaja director la o gogoşărie de stat atunci îşi va demonstra calităţile şi lumea va fi încântată” – nu merită decât hohote de râs.

Viciul de fond al argumentului împotriva pieţei este însă altul. Nu putem folosi prezumţia de iraţionalitate în discursul economic, pentru că aceasta ar anula însăşi relevanţa discuţiei în sine. Nu putem postula că indivizii sunt, în principiu, incapabili să îşi urmărească interesul dar, în acelaşi timp, să încercăm să îi convingem pe semenii noştri de valoarea acestei idei. Cele două nu sunt compatibile. Ori indivizii nu se pot comporta raţional – şi atunci ar trebui să încetaţi să citiţi acest text, deoarece el însuşi reflectă un act iraţional din partea autorului său – ori indivizii se pot comporta raţional – şi atunci trebuie să scoatem ipoteza iraţionalităţii din analiza economică. Celui care invocă iraţionalitatea agenţilor economici i se poate replica pe bună dreptate: „Dar de unde ştiu eu că atitudinea ta este raţională? Nu pot postula acest lucru, pentru că a face asta înseamnă a-ţi contrazice din start propriul argument.”

Cu alte cuvinte, condiţia de bază pentru închegarea unei dezbateri este recunoaşterea faptului că raţionalitatea participanţilor nu este limitată a priori. Dacă nu cădem de acord asupra acestui fapt, atunci nu putem discuta şi cu atât mai puţin putem vorbi despre existenţa unei „ştiinţe” economice.

Astfel încât, singura întrebare care rămâne este dacă proprietatea publică poate spori în vreun fel calitatea judecăţii antreprenoriale. Nu este cazul. Proprietatea publică reduce raţionalitatea actelor economice din câteva motive:
1. stimulentele perverse; de exemplu, funcţionarul public sau angajatul firme de deszăpezire cu care are contract primăria sunt mai puţin interesaţi de curăţarea drumului decât este proprietarul acestuia. Proprietatea privată tinde să conserve valoarea resurselor şi să dispună folosirea acestora către interesul general. Aceasta nu este o observaţie empirică, este un principiu fundamental al acţiunii umane: oamenii sunt mânaţi de interese şi ascultă de stimulente.
2. statul nu dispune de informaţii adecvate pentru a asigura producţia eficientă a unui bun, să zicem deszăpezire. Acest lucru s-a văzut recent, când închiderea drumurilor s-a făcut fără a se cunoaşte informaţii specifice despre transportatorii angajaţi în curse: ce fel de marfă transportă, cât combustibil au, dacă dispun de hrană sau apă etc. Astfel, revolta transportatorilor a fost firească.
3. statul nu poate calcula economic. Aici este important să înţelegem că producţia nu este o activitate inginerească (deşi angajează ingineri), ci economică, îndreptate către satisfacerea celor mai urgente nevoi. Din păcate, raritatea resurselor impune alocarea lor către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului. Selectarea acestor nevoi şi începerea producţiei în vederea satisfacerii acestora este un act antreprenorial, care presupune calcul economic. Calculul economic foloseşte preţurile de pe piaţă şi compară rata profitului din utilizările alternative ale capitalului şi celorlalţi factori pentru a descoperi unde este mai eficient să angajezi respectivele resurse. Este evident că alocarea prin piaţă a resurselor nu este mulţumitoare pentru indivizi – fiecare ar vrea mai mult, ar crede că o alocare diferită ar fi mai „justă” ş.a.m.d. Însă piaţa este singurul mecanism raţional de alocare, orice altă modalitate poate fi mai „justă”, mai potrivită pentru unii sau pentru alţii, dar în fond, discreţionară – adică simplă ghiceală despre ce ar fi bine de făcut. În absenţa criteriului profitului-pierderii nu putem spune dacă comitem erori sau nu.

Astfel, raţionalitatea este coextensivă cu proprietatea (privată). Fiecare pas în lateral, pe proprietatea publică, este un salt în beznă.

Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private

Am scris în mai multe rânduri despre rolul proprietăţii private în producţia de drumuri. Argumentul de bază este simplu: dacă recunoaştem importanţa proprietăţii private în producţia de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci, dacă suntem consecvenţi, ar trebui să adoptăm o poziţie similară şi în legătură cu oferta de drumuri. Dacă statul este un prost furnizor de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci este un prost furnizor de drumuri.

Incapacitatea statului de a administra drumurile (problemă strâns legată de producţia de drumuri) a fost evidenţiată foarte bine în ultimele zile. S-a văzut cum măsurile luate de autorităţi – de exemplu, oprirea traficului, în dispreţul total al călătorilor – sunt, pentru a cita un politician cunoscut, “din stomac”, adică fără mută judecată.

Un studiu de caz foarte interesant este cel al autostrăzilor. Dificultatea deszăpezirii este în bună măsură datorată absenţei parazăpezilor care protejează drumul de viscol. Bănuiesc că nimeni nu a mai fabricat parazăpezi după 1989, cele pe care le vedem montate pe câmp sunt cele moştenite de pe vremea comunismului. Se susţine că montarea parazăpezilor este nerentabilă, din cauza hoţilor în căutare de fier. De fapt, toată această discuţie nu face decât să arate ineficienţa asociată cu proprietatea publică.

Dacă drumul ar fi privat, proprietarul său ar fi direct interesat în păstrarea traficului, pentru că trăieşte de pe urma traficului. Ar fi stimulat să ţină drumul deschis cât mai mult timp sau, în caz de înzăpezire, să îi salveze pe cei izolaţi. Dacă companiile producătoare de ghete oferă garanţie, nu există niciun motiv special pentru care patronul drumului să nu procedeze la fel. Astfel, propriul interes l-ar mâna probabil să cumpere parazăpezi cu care să îşi protejeze investiţia. Iar talentul antreprenorial şi competiţie ar stabili din ce material să fie confecţionate aceste dispozitive.

Să presupunem însă că parazăpezile pot fi confecţionate doar din fier. Apare vreo problemă specială? Nu, fiindcă proprietarul drumului, dat fiind ca dispune şi de mijloacele necesare apărării proprietăţii (la arme mă refer, desigur) ar descuraja imediat pe oricine ar încerca să fure parazăpezile. Să nu uităm că hoţia nu este legată de parazăpezi (la urma-urmei, nimic nu separă din acest punct de vedere parazăpezile de operele de artă), ci de proprietatea publică.

Până una alta, vă urez drum bun, pentru că sunteţi pe cont propriu.

Chavez, capitalismul şi mediul

Hugo Chavez a avut la Conferinţa de la Copenhaga un discurs furibund împotriva capitalismului (detalii aici). În opinia sa acest sistem economic este cauza problemelor de mediu actuale. Ca o maximă ironie a sorţii, să observăm că Venezuela – pe care o păstoreşte în mod socialist Chavez – este un important producător de petrol şi, ca atare, una din principalele surse ale răului (adică, poluării) din lume. În fond şi la urma-urmei, Chavez este acelaşi gen de capitalist ca şi bancherii pe care îi invidiază că au fost salvaţi de guvernele occidentale. Adică, un personaj pentru care economia nu este altceva decât… politică, „primul bancher” al Venezuelei, cineva interesat de alocarea resurselor pe criterii clientelare, nu de piaţă.

Mi-aş dori ca Chavez să ne arate cât de ecologist este şi să oprească începând de mâine producţia de petrol. Poate că nu va salva toată calota arctică, despre care Al Gore zice că se va topi în următorii 5 ani, dar un gheţar-doi acolo tot va reuşi; plus nişte specii de animale pe cale de dispariţie. Mă îndoiesc însă că se va întâmpla, pentru că principiul fundamental care a stat la baza întâlnirii de la Copenhaga este: „participanţii se exclud de la salvarea planetei, să-i facem pe alţii să plătească pentru asta”.

Update
Apropos de invidie, tocmai am aflat că primul ministru al Etiopiei a cerut ca ţările bogate să dea bani celor sărace, pentru a le ajuta să lupte mai eficient cu schimbările climatic, se înţelege. El s-ar mulţumi cu 30 de milliarde rapid (pe termen scurt) şi încă 70 miliarde mai târziu (în următorii 10 ani). Ha, ha, ha!

Rechinii canadieni cumpără pe nimic fiarele vechi ale americanilor

Ei bine, s-a întors roata şi le-a venit şi lor rândul. După ce au exploatat „săracele” ţări sărace de „preţioasele” lor resurse, după ce au luat pe un dolar fabricile construite cu enorme sacrificii de poparele muncitoare din lumea a doua-treia, ce să mai, după ce au cumpărat ţărişoare întregi, rechinilor de capitalişti le-a sosit sorocul.

Stadionul Silverdome din oraşul Pontiac, Michigan, a fost vândut la licitaţie unui mogul canadian. Arena cu 80 000 de locuri – cea mai mare din National Football League în 1975, anul în care a fost construită, a costat peste 55 de milioane de dolari. Săptămâna trecută a fost vândută cu 580 000 de dolari – pe nimic, am putea spune – unei firme care este deţinută de o familie de burghezi din Toronto.

Culmea este că în faţa acestui jaf municipal nu a protestat nimeni. Niciun american de bine nu a ieşit în stradă să scandeze “Noi nu ne vindem stadionul!” Cum s-ar zice, şi naivi şi fără stadion.

Preţul aurului ia cu asalt cota de 1200 dolari

Panica instalată pe pieţe după ce temerile privind insolvabilitatea celui mai mare fond de investiţii din Dubai au luat amploare a reverberat pe piaţa aurului, unde cererea în creştere a împins preţul până la 1195 dolari uncia. Se pare că până şi băncile centrale s-au răzgândit şi, mai nou, ar vrea şi ele să cumpere aur. Ca de obicei, statul se trezeşte la spartul târgului şi începe să imite ceea ce întreprinzătorii talentaţi au făcut demult.
Citiţi şi un raport al Bank of America, conform căruia este iminentă atingerea pragului de 1500 de dolari/uncie.

Ce explică avuţia naţiunilor? Daron Acemoglu răspunde

Daron Acemoglu de la MIT este unul dintre cei mai importanţi economişti dedicaţi teoriei dezvoltării. Am citit câteva din lucrările sale şi sunt literalmente pline de informaţii şi argumente judicioase. Demonstrează elocvent că persistenţa sărăciei în unele zone ale lumii nu este cauzată nici de condiţiile geografice (aşa cum susţine Jeffrey Sachs, un economist dedicat cheltuirii fondurilor publice şi ajutoarelor internaţionale, prin Banca Mondială şi alte instituţii de acest gen), nici de moştenirea antropologico-tehnologică, nici de lenevia oamenilor sau de alte lucruri de acest gen. Cadrul instituţional determină în mod esenţial dezvoltarea economică, după cum se poate vedea şi din figură. Citiţi şi articolul.

Dezbaterea candidaţilor, discriminarea şi etica proprietăţii private

Trei persoane sunt invitate la o întâlnire de către un organizator. O a patra persoană se supără că nu a fost invitată, pretinzând că este discriminată în raport cu ceilalţi. Este justificată nemulţumirea sa din punctul de vedere al eticii proprietăţii private? Nu.

Discriminarea, în ciuda opiniei curente, este omniprezentă. Când refuz să cumpăr varză de la vânzătorul din stânga alegând varza cumpărătorului din dreapta nu fac altceva decât o discriminare între vânzători. Când refuz să cumpăr varza pentru a cumpăra salată, fac o altă discriminare. Dacă dau unui student nota 10 şi altuia nota 8 fac o discriminare. Iar diseară, când nu voi viziona dezbaterea, preferând să-mi dedic timpul altei activităţi, voi face fără doar şi poate o discriminare. Discriminarea este implicită în acţiunea umană, pentru că este asociată oricărei alegeri. Aşadar, nu este nimic rău cu discriminarea în sine.

Atunci când organizatorul dezbaterii din această seară dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale a ales să invite trei persoane, el a comis o discriminare. Toti ceilaţi candidaţi au fost discriminaţi, refuzaţi. Este acesta un motiv de supărare, o acţiune injustă? Nu. Este o acţiune perfect legitimă, expresie a libertăţii proprietarului de a organiza întâlnirea aşa cum vrea. Apariţia forţată a unei alte persoane la o întâlnire convenită voluntar de terţi echivalează cu o invazie pe proprietatea organizatorului. (el este cel îndreptăţit să controleze sala în care are loc întâlnirea în spaţiul orar stabilit.

Fac prelegerile profesorilor obiectul proprietăţii intelectuale?

Din acest articol am aflat cu ce problemă se confruntă mai nou învăţământul american. Profesorii vor să limiteze dreptul studenţilor de a răspândi informaţia preluată din cursuri, prin extinderea dreptului de proprietate intelectuală asupra prelegerilor. Astfel, pentru a fi admis la cursuri, studentii trebuie să accepte un contract prin care sunt înştiinţaţi că prelegerile sunt înregistrate şi constituie operă a vorbitorului, iar studenţii îşi pot lua notiţe fără a putea însă să le înstrăineze, în scop comercial sau nu.

Acum, există o dezbatere interesantă în jurul întrebării dacă dreptul de proprietate intelectuală reprezintă o extensie logică a dreptului de proprietate. Există numeroşi economişti care afirmă că ideile nu pot face obiectul proprietăţii, ele nereprezentând o resursă economică. Tind să accept această abordare. În orice caz, problema dezbătută în universităţi este interesantă şi cu bătaie lungă. Cu cât răspândirea ideilor este controlată mai bine, cu atât scopul nobil originar al universităţilor – promovarea cunoaşterii – este mai afectat. Se pare că celebra Massachussets Institute of Technology (MIT) priveşte favorabil libera răspândire a ideilor, postând pe internet toate materialele predate în timpul cursurilor. Ceea ce înseamnă că rolul taxei de studii este strict de a acoperi interacţiunea profesor-student. Impresia mea este că şi în România se merge în aceeaşi direcţie.

Concurenţă monetară în Zimbabwe!

Veşti proaste pentru bancherii centrali din lumea întreagă şi pentru susţinătorii acestora. Zimbabwe, ţara care a stabilit cea mai înaltă rată a inflaţiei din istorie – 500 miliarde (109)% – a abandonat la începutul acestui an monopolul asupra producţiei monetare adoptând un regim de concurenţă monetară. Populaţia, plictisită să mai folosească moneda oficială – al cărei curs de schimb ajunsese la nivelul de 35 x 1015 dolari Zimbabwe pentru 1 dolar american – a renunţat de facto la aceasta încă de la sfârşitul anului trecut.

Denaţionalizarea banilor (chiar şi în beneficiul monopolurilor monetare străine) a fost singura soluţie pe care o mai avea guvernul lui Mugabe, după ce economia ajunsese în stare de moarte clinică. Deoarece schimbul monetar dispăruse aproape total, veniturile la bugetul de stat au scăzut la zero, iar şcolile şi spitalele au fost închise. Până la urmă statul a desfiinţat monopolul monetar, permiţând cetăţenilor să îşi plătească impozitele într-o monedă străină. În prezent, dolarul American şi randul sud-african sunt cele mai folosite monede, alături de euro şi lira sterlină. Mai multe detalii citiţi aici.

Uimitor, nicio calamitate nu s-a abătut asupra zimbabwenilor. Nivelul preţurilor (care acum se calculează în dolari americani) s-a stabilizat, tarabele şi magazinele s-au redeschis iar bursa şi-a revenit (tranzacţiile se operează tot în dolari). Economia e pe creştere – fără ca un guvernator înţelept să vegheze la tipărirea monedei naţionale.