Capitalismul inegalilor, rudă bună cu cel “de cumetrie”

Pont Zero Hedge. În acest filmuleț de 3 minute vedeți cum a evoluat distribuția veniturilor în SUA în ultima jumătate de secol. Cândva puteam spune că americanii câștigă inegal. Acum putem spune că există un număr mic de moguli și… restul lumii. Dacă actuala tendință se menține, atunci vom ajunge la o împărțire a avuției specifică mai degrabă feudalismului sau socialismului – cel mai inegalitar sistem care a existat, unde o mână de indivizi hotărăsc destinul întregii societăți.

Această evoluție este explicabilă, dar nu prin funcționarea capitalismului. Pe piața liberă este foarte improbabil ca un număr atât de mic de oameni să controleze atât de multe resurse. Genialitatea, inventivitatea productivă, talentul antreprenorial și dorința de a prospera nu sunt monopolul unui grup restrâns. Nu prea este loc de dinastii într-o societate concurențială (în sens autentic, productiv). Evoluția este explicabilă prin faptul că ne-am îndepărtat din ce în ce mai mult de capitalism – în ceea ce privește principiul alocării resurselor, deci și al distribuției avuției rezultate. Profiturile nu mai sunt profituri antreprenoriale, ci profituri de monopol. Un exemplu elocvent este cel al bancherilor – care formează o industrie subvenționată și privilegiată de stat (prin bail-out și alimentare permanentă cu bani de la tiparniță)

Despre statul minimal

Am fost chestionat de revista Forbes despre rolul și șansele statului minimal. Cristian Păun a răspuns la rândul său provocării așa că vă recomand să lecturați și blogul său. În mare, eu văd lucrurile după cum urmează.

Statul minimal este considerat în literatură statul care se rezumă la producerea următoarelor servicii: securitate (poliție, armată) și justiție.

Ideea minimizării statului este oportună și mai mult decât atât. Este esențial să realizăm că statul nu dispune de un mijloc rațional de alocare a resurselor. El nu poate decide care din următoarele investiții – construcția unui pod la Vaslui, a unui drum la răchițele, a unei școli la București sau a unei discoteci la Craiona – sporește bunăstarea socială. Doar indivizii pot decide ce este mai important – consumul sau investiția (în unități marginale), respective care bunuri de consum și care investiții le satisfac cel mai bine nevoile. Economia de piață (capitalismul) neîngrădită este singurul mecanism în măsură să adune aceste preferințe, să le ordoneze cardinal prin prețuri și astfel să ofere oamenilor posibilitatea de a calcula economic. În schimb, statul nu are acces la preferințele oamenilor și, chiar dacă acest lucru ar fi posibil, nu ar putea calcula economic în absența unui sistem de prețuri liber stabilite prin interacțiune voluntară. În plus, el are toate stimulentele de a risipi banii adunați – fiindcă sunt adunați prin impozitare, adică forțat. De aici risipa, supra-consumul, cheltuielile excesive.

Cred în beneficiile restrângerii sferei acțiunii statului, prin urmare cred că idea statului minimal este oportună nu doar la noi dar oriunde în lume. Oportunitatea vine nu doar din evitarea problemelor de care aminteam ci și din faptul că în prezent ne aflăm la un moment de cotitură. A devenit evident pentru din ce în ce mai multă lume că centrarea economiei pe stat a împins societatea pe marginea prăpastiei: sistemele publice de pensii sunt falimentare, asistența medicală de stat costă exorbitant și atunci când nu este plătită reprezintă un adevărat pericol pentru viața oamenilor, educația publică este în cădere liberă. În general, prosperitatea clădită prin intervenția statului s-a dovedit o iluzie.

Cât despre posibilitatea implementării în practică, din păcate are șanse reduse, deoarece majoritatea este încă sclava “iluziei că fiecare poate prospera trăind pe spinarea celuilalt” (Bastiat).

Dacă am asista la o schimbare de mentalitate care să fundamenteze sustenabil o reformă economică liberal profundă, atunci cred că șansele ca România să devină un paradis al liberei inițiative și afacerilor sunt de 100%. Istoria Hong Kong vorbește de la sine. Dar nici măcar nu trebuie să ajungem acolo. Desființarea contribuțiilor sociale ar fi suficientă (în paralel, desigur, cu trecerea la un sistem de pensii integral privat și la asigurări medicale private) pentru a propulsa România în destinația favorită a investitorilor din lumea întreagă.

Cum ar trebui să procedăm, atunci? Fără o schimbare a mentalității acest lucru nu este posibil. Aici trebuie lucrat. Câtă vreme oamenii mai speră că pot “ciupi” ceva de la stat, orice tentativă de reformă este subminată. Lumea ar trebui să realizeze că nu mai are ce aștepta de la stat. În deceniile care vor veni nu vor mai exista educație, sănătate, pensii care să cadă din pom. De fapt, vedem că ele încetează să mai existe chiar sub ochii noștri. Așadar, aceste sisteme ar trebui desființate, în fond, românii nu mai au de pierdut… „decât lanțurile” (impozitarea).

Nu cred că statul minimal ar avea de îndeplinit un rol în educație sau în economie. Statul a viciat și distrus oricare din domeniile asupra cărora a intervenit. Dacă socialismul funcționa, aveam astăzi țări socialiste dezvoltate și țări capitaliste în lumea a treia. Prin urmare, de ce să încercăm să viciem… doar puțin economia?! Este mai bine să nu o distorsionăm deloc. Repet, nu uitați că fiecare intervenție a statului schimbă stimulentele indivizilor. Nimeni nu muncește la fel de responsabil dacă știe că statul îi ia din banii câștigați sau dacă știe că primește ceva “gratis” de la guvern.

Pe de altă parte, cred că oamenii năpăstuiți de soartă ar beneficia de caritatea privată, de grija bisericii, de compasiunea reală a semenilor lor care ar avea șanse ample de dezvoltare.

Foarte important! – minimizarea statului ar duce la reducerea exploatării, a oligarhiei economice, a contradicțiilor sociale. Ce ar trebui să învețe socialiștii de pretutindeni este că inegalitatea nu este o problemă în sine, ci inegalitatea injustă este detestată. Oamenii nu se revoltă din cauza inegalităților, ci din cauza injustiției sociale (creată de stat). Am învățat acest lucru cel mai bine de la profesorul de matematică din liceu. Era singurul profesor care a întrunit adeziunea tuturor elevilor, și a corigenților și a premianților, ba pe a primilor chiar mai mult decât pe a ultimilor. Motivul era unul singur și simplu. Dreptatea. Egalitatea în fața evaluării. Chiar și premianții luau nota 2 când nu învățau ultima teoremă, chiar și corigenții luau note bune dacă dovedeau că muncesc. Acestora din urmă profesorul meu de matematică le-a oferit cel mai important lucru după care tânjeau: egalitatea de tratament, absența privilegiilor sau a persecuțiilor.

Minimizând statul, minimizăm privilegiile și persecuțiile. Vom fi mai liberi și mai fericiți.

Trei erori majore ale stângii și ale dreptei

Money Illusion a scris două articole foarte bune despre erorile principalelor două curente politice. Am selectat trei dintre aceste erori.

Eroarea dreptei

Politica monetară este eroarea fatală a dreptei. În 1929 SUA au avut… surplus bugetar, excedent commercial, inflație zero, șomaj redus, impozite reduse. Taxele vamale erau un pic prea mari, dar nimeni nu-i perfect. Și acest regim a fost distrus de aceiași oameni care l-au construit; conservatorii. Stânga a pus Marea Depresiune pe seama modelului economic, nu a deflației. Apoi au început să dezmembreze acest model economic, ceea ce a întârziat revigorarea economiei cu 6 ani.

Cred că politica monetară reprezintă într-adevăr călcâiul lui Ahile pentru susținătorii dreptei. Personalități remarcabile ca Milton Friedman sau James Buchanan sunt inconsecvenți prin faptul că susțin proprietatea privată și libera competiție în toate domeniile cu excepția celui monetar. Ideologii dreptei se pronunță împotriva monopolurilor dar până când vine vorba de producția de monedă. Ei eșuează în a înțelege că funcționarea sistemului bancar cu rezerve fracționare și abilitatea băncilor de a crea credit din nimic (de fapt, din depozite bancare care aparțin altora) este injustă și dăunătoare pentru economie. Ei perpetuează o eroare veche de secole, conform căreia tipărirea de bani este justificată și benefică atât timp cât prețurile nu cresc. Această eroare (exprimată prin rangul de doctrină universală la care a fost ridicată politica de țintire a inflației) se face vinovată în bună măsură pentru criza pe care o traversăm în prezent.

Erori ale stângii

Supoziția că reformele neoliberale sunt asociate cu guverne autoritare. Mulți oameni cred că China a adoptat reformele de piață liberă după dezastrul din 1989 de la Tiananmen. Este exact invers; reformatorii au fost discreditați de către protestatari (care au sprijinit reforma) și astfel guvernul chinez s-a întors la politici etatiste. În Argentina, generalii care au condus țara au adoptat politici etatiste, iar reformele de piață au fost asociate cu mișcarea de democratizare din anii 1990. În Chile, generalii care l-au detronat pe Allende s-au opus reformelor de piață și le-au adoptat (din disperare) în 1975, când politicile etatiste au dus țara în depresiune.

Atunci când vorbesc despre privatizarea sistemului de pensii în România multă lume mă acuză că aș visa la un regim autocratic. Nonsens. Dictaturile nu pot implementa niciodată principiile economice liberale, deoarece prin definiție îngrădesc dreptul de proprietate. Ele pot mima o liberalizare economică, pot adopta un surogat de model liberal – care, este adevărat, poate spori bunăstarea societății mai mult decât actualul model de economie mixtă din democrațiile europene – însă nu pot introduce niciodată o autentică ordine a proprietății private. Aceasta are șanse de reușită doar dacă populația înțelege rolul și importanța dreptului de proprietate (în toate aspectele sale: dreptul de exprimare, dreptul de asociere, dreptul la liberă inițiativă etc.), respectiv eșecul alocării resurselor prin stat. Și așa ajungem la a doua eroare a stângii.

Capitalismul se bazează pe egoism. De fapt, capitalismul nu poate funcționa fără altruism. Dacă oamenii nu au o mentalitate civică nu vom avem piețe libere. Asta fiindcă producătorilor individuali le este mult mai bine dacă sunt protejați de concurență. Oamenii de afaceri în general nu sprijină capitalismul în propria lor branșă. Pentru a avea un sistem de piață este nevoie de oameni care să lase deoparte interesele speciale și să susțină o guvernanță economică transparentă. După 1980, țările care s-au deplasat cel mai rapid către piață (Danemarca, Noua Zeelandă etc.) au fost țările care s-au remarcat în fruntea clasamentului atitudinii civice (și în partea de jos a clasamentului corupției).

Din acest motiv sunt pesimist în legătură cu viitorul economiei de piață. Câtă vreme oamenilor le lipsește educația economică – atât de bine deservită, de exemplu, de Ludwig von Mises în Human Action (carte pe care Murray Rothbard a numit-o “biblia economică a omului civilizat”), atât timp cât ei crad pradă iluziei că statul poate face și altceva decât să redistribuie avuția creată deja, cu efecte nocive asupra acumulării viitoare de capital, atât timp cât ei cred că dobândirea de resurse prin exercitarea violenței sau prin păcălirea semenilor este o metodă eficientă de înavuțire, capitalismul nu are șanse. Reforma proprietății asupra armelor, în domeniul educației sau al adopției copiiilor nu are nicio șansă într-o societate lipsită de valori morale. Deși există studii care arată că societatea capitalistă cultivă ea însăși aceste valori morale (în vreme ce socialismul le distruge), dezvoltarea unei asemenea societăți necesită in the first place un nivel critic de altruism (ceea ce unii numesc, oarecum greșit, „capital social”).

Ce înseamnă de fapt monopolul?

Poate cel mai răspândit argument împotriva pieţei libere este cel al monopolului. Potrivit multor păreri, existenţa unui singur ofertant reprezintă un “eşec al pieţei” deoarece diminuează bunăstarea consumatorilor sporind artificial profitul ofertantului. Aceasta este o eroare gravă. În articolul de azi îmi propun să clarific această chestiune, în limita cuvenită unui text postat pe blog.

Din capul locului este important să observăm următorul lucru. Dacă vânzătorul unui bun este monopolist sau nu depinde, în mod esenţial, de maniera în care definim bunul respectiv. Dacă adoptăm o perspectivă suficient de restrânsă asupra pieţei, atunci monopolul este pretutindeni. De exemplu, ca blogger ar trebui să fiu considerat monopolist. Dacă, din contră, privim piaţa dintr-o perspectivă largă, atunci nimeni nu este monopolist. Dacă cineva crede că blogul meu poate fi înlocuit fără probleme cu orice alt blog de economie, atunci toţi bloggerii ar trebui consideraţi drept competitori în spaţiul blogurilor economice (oricum le-am defini pe acestea). Concluzia este următoarea: în accepţiunea sa convenţională, termenul monopol este prea ambiguu.

Voi lăsa dificultatea definirii monopolului la o parte şi voi aborda problema frontal. Cert este că oamenii acuză frecvent existenţa unor situaţii de monopol – chiar dacă nu le este clar ce reprezintă monopolul. Această atitudine derivă din faptul că prezenţa monopolului este asociată de cumpărători cu absenţa alternativelor şi cu obligativitatea de a suporta “jecmăneala” impusă de unicul vânzător. Aparenţele sunt însă înşelătoare.

În primul rând, merită să amintim faptul că cele două categorii de participanţi la piaţă – vânzătorii şi cumpărătorii – au întotdeauna interese contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienţii lor vor să cumpere produsul la un preţ cât mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preţ este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care să diferenţieze între scumpirea firească a unui produs şi cea „artificială”, între preţul corect şi cel „de monopol”, între profitul normal şi cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea preţului este rezultatul acţiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât şi ale cumpărătorilor. Toţi producătorii (mulţi, puţini, unul singur) sunt interesaţi de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preţ care să îi aducă pierdere sau un profit inferior celui pe care l-ar putea obţine dacă şi-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenţia între un preţ aşa-zis „competitiv” şi un presupus preţ „de monopol”. Toate preţurile au acelaşi rol şi efect economic: reflectă raritatea resurselor în comparaţie cu cererea.

În al doilea rând, „puterea de monopol” atât de invocată de criticii liberului-schimb rezultă din capacitatea producătorului de a restrânge producţia astfel încât să îşi sporească veniturile şi profitul. Practic, producătorul se confruntă cu o aşa-numită „cerere inelastică” – creşterea preţului rezultată din reducerea cantităţii vândute este atât de mare încât compensează efectul negativ acesteia din urmă asupra cifrei de afaceri, ba mai mult, chiar îi sporeşte veniturile. Însă această inelasticitate a cererii nu este dată de la natură, cu atât mai puţin constantă, ci rezultatul preferinţelor de consum ale publicului. Niciun bun nu are cerere inelastică din principiu; dacă oamenii decid să continue cumpărarea acestuia în ciuda scumpirii sale, atunci (abia atunci) cererea pentru bun se dovedeşte inelastică. Cu alte cuvinte inelasticitatea este o trăsătură empirică a cererii, care rămâne de descoperit pe piaţă. Evident, fiecare producător ar fi fericit dacă cererea pentru bunul său ar fi inelastică, ba chiar fericirea sa ar creşte cu cât inelasticitatea ar fi mai accentuată; iar prin măsuri specifice (marketing, dezvoltarea produsului ş.a.) el este interesat de fidelizarea clientelei, adică, în fond, de inelasticitatea cererii. Dar este evident că eforturile sale se ciocnesc de interesele cumpărătorilor. Pe piaţă producătorii descoperă că elasticitatea cererii variază de la un produs la altul, de la un moment la altul şi dintr-un loc în altul, în funcţie de intensitatea şi variaţia nevoilor publicului. Cei mai înzestraţi cu talent antreprenorial vor fi în măsură să anticipeze corect aceste nevoi şi vor fi astfel recompensaţi cu obţinerea unui venit mai mare.

Haideţi să abordăm problema şi dintr-o altă perspectivă. Nu este adevărat că prin decizia monopolistului de a reduce producţia consumatorii au de suferit? Răspunsul este – depinde la care consumatori ne referim. Dacă vorbim de consumatorii produsului fabricat de unicul producător, atunci da, bunăstarea lor are de suferit. Dar dacă ne referim la bunăstarea societăţii – şi eu cred că la aceasta trebuie să ne referim – atunci nu putem spune că ea are de pierdut. Decizia de scădere a producţiei unui bun înseamnă disponibilizarea unor resurse, renunţarea la materii prime, capital, forţă de muncă – factori care pot fi folosiţi de alţi producători. Diminuarea producţiei unui bun implică creşterea producţiei altuia, ceea ce înseamnă că, dacă unii consumatori vor avea de suferit, alţii vor avea de câştigat. Este drept, aceştia din urmă „nu au gură să strige”! Restructurarea economică ce însoţeşte orice modificare a producţiei unui bun, inclusiv scăderea ei, este în general trecută cu vederea de cei care analizează superficial economia, mulţumindu-se să scoată în evidenţă ceea ce se vede, uitând ceea ce nu se vede, dar care nu este mai puţin real.

Dacă nu v-am convins încă, mai am un argument important. Este absurd să considerăm că limitarea producţiei unui bun diminuează bunăstarea socială. Bunăstarea indivizilor este incomensurabilă, nu putem spune că cel care este afectat negativ de reducerea livrărilor bunului X are mai mult de pierdut decât are de câştigat cel care beneficiază de pe urma realocării resurselor şi creşterii ofertei altor bunuri. Nu putem compara „fericirea” lui Ion cu „nefericirea” lui Gigel şi să concluzionăm că ultima o depăşeşte pe prima. Un verdict în această privinţă este în întregime subiectiv şi arbitrar. Un consens în această privinţă este de multe ori imposibil, iar incongruenţa părerilor nu îi face pe unii „raţionali” şi pe alţii „dogmatici”.

Deşi nimeni nu poate indica ce este preţul de monopol, nici de ce este mai bine să se producă mai mult cărbune şi mai puţină ciocolată, majoritatea oamenilor ar spune că „suveranitatea consumatorilor” este afectată de existenţa unui singur furnizor. Aici există două replici.

Prima, „suveranitatea consumatorilor” nu există. Mai bine zis, fiecare este suveran în curtea lui, pe proprietatea lui, pe banii lui. Din acest punct de vedere eu sunt la fel de suveran ca şi cititorii mei, care sunt la fel de suverani ca orice companie. Ceea ne ne diferenţiază este doar mărimea proprietăţii. Este adevărat, unicul producător poate dicta cantitatea vândută. Dar se cuvine să remarcăm că orice decizie de stabilire a cantităţii vândute este arbitrară, în sensul că este la liberul arbitru al producătorului, care este proprietarul bunului pe care îl oferă! Aşa stau lucrurile şi pe o piaţă populată de sute de vânzători şi pe o piaţă aprovizionată de unul singur. De partea cealaltă a „baricadei” se află cumpărătorii, care decid la fel de arbitrar (subiectiv) ce şi cât să cumpere.

A doua replică se referă la faptul că numărul de producători este dictat de condiţiile pieţei; uneori este cel mai bine să fim deserviţi de un singur producător – argumentul monopolului natural; dacă ar fi doi, preţul ar fi mai mare, nu mai mic. Dacă o firmă oarecare a ajuns în postura de unic producător graţie capacităţii sale antreprenoriale, atunci bravo ei. Ştiu ce se spune, că „nimeni nu e de neînlocuit”, şi e perfect adevărat. Dar nimeni nu poate juca fotbal ca Ronaldinho, ceea ce este iarăşi adevărat.

Când este monopolul rău? Mai bine zis, când putem vorbi de existenţa unui monopol? Atunci când libertatea de alegere a publicului este restricţionată în mod agresiv, cu încălcarea proprietăţii private ; când accesul la produse alternative le este barat în sens fizic, prin piedici legislative. Monopolul există aşadar, însă el se datorează privilegiilor pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori şi producător, în sensul că ultimul este ferit de concurenţă şi, în consecinţă, îşi poate permite să ignore dorinţele primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un anumit bun sau serviciu. Observaţi că, în acest caz, numărul ofertanţilor încetează să mai fie important. Nu are prea mare relevanţă dacă statul licenţiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate; în cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărţindu-şi cota de piaţă, constituind practic un cartel. Important este că intrarea pe piaţă este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura producătorul/cartelul agreat de stat. Efectele acordării privilegiului de monopol sunt evidente şi foarte nocive.

Calculul economic şi capitalismul: o ultimă notă

Fac inca o data un apel la moderatie in formularea comentariilor.

Multumesc celor care au apreciat ultimul articol, ca si celor care au ridicat intrebari sau contestatii.

Acest articol incheie o serie de postari mai “teoretice” si cred ca voi lua o pauza inainte de a mai scrie asa ceva. Apreciez numarul mare de comentarii dar nu cred ca majoritatea cititorilor acestui blog este neaparat interesata de intelegerea principiilor fundamentale ale stiintei economice. Din pacate.

In plus, instruirea economica nu se poate face cu articole de blog, ci cu carti, multe carti, multa discutie. Nedumeririle si neintelegerile unora pot fi astfel legitime, dar ma tem ca nu-i pot ajuta mai mult decat am facut-o deja.

Referitor la tema adusa in discutie, am simtit nevoia sa adaug multe lucruri, insa extinderea articolului l-ar fi facut si mai greu de urmarit. Sunt constient ca multi dintre vizitatorii “Logicii economice” nu au timpul si interesul necesar parcurgerii unui astfel de text.

Prin urmare, voi spune acum doar cateva cuvinte: Nu totul se rezuma la economie, nu toate actiunile omului intra in sfera calculului economic. Mises a spus explicit acest lucru, insa aceasta recunoastere nu dilueaza cu nimic meritul teoriei. Anume, ca daca ne pasa de preferintele publicului asa cum sunt ele, nu inventate de noi, atunci trebuie sa intelegem ca satisfacerea lor se poate face doar intr-un regim al proprietatii private, unde exista POSIBILITATEA calculului economic (ceea ce nu exclude, bineinteles, aparitia erorilor; posibilitatea comiterii de erori este o trasatura inerenta a actiunii umane, marcata de incertitudine; este prezenta si in capitalism si in socialism, doar ca acesta din urma este lipsit de POSIBILITATEA calculului).

Capitalismul – economia de piata – este sistemul in care indivizii interactioneaza voluntar. Daca unii se asociaza pentru a da zapada de pe strada si dau pe rand cu lopata, atunci aceasta “cooperativa” este tot atat expresie a capitalismului ca si cumpararea de mere de pe taraba. Acesta consideratie nu are nimic de-a face cu calculul economic.

Insa diviziunea muncii (specializarea) are avantaje atat de mari in ceea ce priveste sporul de productivitate (iar oamenii inteleg acest avantaj in mod natural) incat cea mai mare parte a capitalismului este ocupata de tranzactii monetare – asadar intra in sfera calculului economic.

Dar, in capitalism, nimeni nu este obligat sa intre in diviziunea muncii, nici sa calculeze in vreun fel. Capitalismul este sistemul in care proprietatea privata a fiecaruia – asadar, si dreptul de a face orice, IN LIMITELE proprietatii private – este recunoscuta. Daca acest lucru nu se intampla, atunci chiar cu toate legile din lume care pot “garanta” sau “apara” proprietatea privata, nu putem vorbi de capitalism veritabil.

Capitalismul nu are nimic de-a face cu egoismul, calicia sau alte asemenea pacate. Nici nu le cultiva. Daca stam putin sa ne gandim, vedem ca aceste trasaturi umane sunt accentuate in absenta proprietatii private. Doar cel care se simte bogat (nu doar material) poate fi darnic si milos. Din contra chiar, absenta altruismului submineaza capitalismul.

Calculul economic, piaţa, socialismul şi intervenţionismul

Citind primele comentarii la recentul meu articol despre raţionalitatea economică m-a bufnit râsul. În faţa argumentului meu că raţionalitatea economică este coextensivă cu proprietatea – printre altele, deoarece în cadrul proprietăţii publice calculul economic este imposibil şi, deci, nu putem vorbi de o alocare raţională a resurselor – majoritatea criticilor au explodat, oferindu-mi care mai de care poveţe despre cum poate calcula funcţionarul public ori o companie de stat. Eram gata-gata să adaug „Hei, nu vă mai lăudaţi atâta, fetiţa mea are 5 ani şi jumătate şi ştie şi ea să calculeze!” Probabil unii s-au lăsat de val şi au considerat chiar că oi fi rămas vreodată corigent la matematică, iar acum vreau să mă răzbun pe nu-ştiu-cine acuzându-l gratuit că nu ştie să calculeze!

Evident, argumentul meu nu este că birocraţii nu ştiu să calculeze; sunt convins că a învăţat acest lucru în şcoala primară, iar în rest, există calculatorul. Dar mulţi comentatori par să fi gândit că sunt suficient de aiurit pentru a debita acest lucru. Aceasta este problema lor şi ea decurge dintr-o lectură superficială a textului – superficialitate pe care unul din cei mai critici comentatori a recunoscut-o, ceea ce m-a umplut de respect.

Păstrând proporţiile, superficialitatea criticilor se poate compara cu superficialitatea obiecţiei aduse tezei lui Ludwig von Mises, care a spus că „Socialismul este imposibil”. Reacţiile de care a avut parte această afirmaţie ar putea fi exprimate succint cam aşa: „Cum adică nene, socialismul este imposibil? Nu vezi că tocmai a fost instaurat în Rusia? Deci nu e deloc imposibil!” Ca şi în cazul criticilor ce mi-au fost aduse, aceste obiecţii erau fără… obiect; sau, mai bine zis, treceau pe lângă obiectul discuţiei. Mises nu se referea la faptul că România, de exemplu, nu se poate numi Republica Socialistă România sau că vreun tiran ori cartel de tirani nu pot instaura socialismul, colectivizând întreaga economie cât ai pocni din degete. Bineînţeles că acest lucru este posibil. Mises se referea la faptul că alocarea raţională a resurselor în socialism este imposibilă, că în socialism pur şi simplu nu mai putem vorbi de existenţa unei „economii”.

Am ajuns în fine la subiectul prezentului articol. Pe ce se baza Mises când dădea acest verdict?

Teoria calculului economic expusă de Mises în 1920 nu se referă la calculul matematic. Se referă la posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producţie în vederea selectării acţiunii optime. Lucrurile stau cam aşa.

Orice individ are o scală de preferinţe sau de valori. De exemplu, în acest moment eu prefer să mănânc o portocală în locul unui măr. Dar nu pot spune „de câte ori” prefer portocala în detrimentul mărului; nu pot spune că portocala este de 5 ori mai importantă decât consumarea unui măr – poate doar dacă îmi plac exprimările metaforice. Tot ce pot spune este că prefer portocala mărului, la fel cum prefer un film de acţiune unui reportaj pe teme economice.

În limbaj ştiinţific, spunem că bunurile de consum sunt ierarhizate pe o scală ordinală de valori, scală care variază de la individ la individ, desigur.

Acum, orice bun de consum poate fi obţinut printr-o varietate de metode – procese de producţie. Mărul, de pildă, poate fi cules din propria livadă toamna şi pus la păstrare în beci; sau poate fi importat din Spania; sau poate fi rodul pomilor crescuţi în sere încălzite cu energie termică şi culeşi astăzi – energie care poate fi obţinută cu ajutorul unei hidrocentrale sau a unei termocentrale sau a unei turbine eoliene; cu angajarea de forţă de muncă în proporţii variabile; şi aşa mai departe.

Practic, din cauza relaţiilor de substituţie şi complementaritate existente între factorii de producţie, avem de-a face cu un număr imens de combinaţii de resurse care, teoretic, ne pot oferi toate constelaţia de bunuri de consum de care avem nevoie. Problema economică fundamentală este care din aceste procese de producţie merită selectate? Nu putem oferi un răspuns decât dacă putem compara cifric valoarea factorilor de producţie implicaţi.

Pentru a ajunge la răspuns avem nevoie de piaţă. Într-o primă fază, preferinţele indivizilor se confruntă în faţa „tarabei” şi rezultă preţuri pentru mere şi portocale. Apare, aşadar, pentru prima oară, posibilitatea comparării valorii mărului cu a portocalei. Iar dacă preţul unui kg de mere este 1 leu iar preţul unui kg de portocale este 5 lei, putem spune că „portocalele sunt de 5 ori mai valoroase decât merele”.

Într-o a doua etapă, apar preţuri pentru factorii de producţie. Bazându-se pe preţurile bunurilor de finale şi cunoscând tehnologia fabricării acestora, întreprinzătorii licitează factori de producţie pentru a obţine bunurile cerute de consumatori. Prin acest proces constelaţia preţurilor se întregeşte cu preţurile forţei de muncă şi a bunurilor de capital.

Pe scurt, calculul economic constă în folosirea valorilor cardinale oferite de sistemul de preţuri pentru a compara utilizările alternative şi a descoperi care este cea mai judicioasă întrebuinţare a factorilor de producţie în raport cu preferinţele ierarhizate ordinal ale consumatorilor. Astfel, piaţa nu este altceva decât un sistem care converteşte sistemul ordinal de valori în unul cardinal. Şi este unicul sistem.

Marele merit al teoriei lui Mises este că oferă o lovitură fatală socialismului, peste ceea ce au reuşit argumentele hayekiene bazate pe „deficit informaţional” sau „cunoaştere dispersata”, peste argumentele Şcolii Public Choice bazate pe problema stimulentelor. Ce spune Mises, în fond, este următorul lucru:
• Să presupunem că dictatorul socialist intră în mod magic în posesia tuturor scărilor de preferinţe ale publicului;
• să presupunem că el cunoaşte toate combinaţiile tehnice care pot livra bunurile de consum, odată ce acestea sunt precizate;
• să presupunem că dictatorul nu este doar omniscient, ci şi binevoitor, chiar cel mai altruist om de pe Pământ, care chiar vrea să satisfacă cele mai urgente nevoi ale poporului său.
Poate să o facă? Ei bine, nu, pentru că în ciuda tuturor acestor virtuţi, este incapabil să genereze sistemul cardinal de valori – cunoscut sub numele de preţuri monetare – cu ajutorul căruia să se ghideze în labirintul fără sfârşit al posibilităţilor de alocare.

Deci, calculul economic nu se referă la adunări şi scăderi, ci la comparaţii de preţuri – pentru care, logic, este nevoie de piaţă.

Teoria lui Mises a fost criticată de socialişti precum Oscar Lange sau Abba Lerner, care au propus rezolvarea calculului prin mimarea pieţei: practic, directorii de fabrici din socialism trebuiau să se poarte precum oamenii de afaceri din capitalism. Această soluţie, departe de a rezolva problema, nu face decât să îi demonstreze gravitatea.
• În primul rând, observaţi în ce postură patetică ajunge socialismul dacă ne luăm după Lange sau Lerner: ei spun că socialismul este viabil tocmai fiindcă mimează sistemul capitalist! – ceea ce a şi făcut în practică, dar asta e altă poveste.
• În al doilea rând, nu contează ce pot mima sau nu directorii de fabrici. Chiar dacă ei se dovedesc a fi cei mai buni “actori” din lume (trecând peste problema stimulentelor, care este, desigur, catastrofală – sper că nu îşi imaginează nimeni că directorul de fabrică va avea grijă de unitatea din subordine ca de propria afacere!), jocul este lipsit de rezultat. În absenţa proprietăţii private, preferinţele oamenilor sunt mutilate.

În sfârşit, vreau să mai adaug câteva cuvinte despre intervenţionism. Ce legătură are teoria imposibilităţii calculului economic în socialism cu viaţa noastră de astăzi? – poate întreba cineva. Legătura este simplă. Pe măsură ce scoţi resurse din sfera proprietăţii private, adică din circuitul pieţei, calculul economic este din ce în ce mai viciat. Aşa cum a spus Murray Rothbard, angajarea statului în producţia de „bunuri publice” duce la apariţia unor „insule de haos calculaţional”; cu cât intervenţia statului este mai amplă, cu atât bezna în care ne zbatem este mai mare.

P.S. Pe empiriştii care m-au acuzat că sunt dogmatic îi rog să ia, de exemplu, aserţiunea „Orice individ are o scală de preferinţe ordinală” şi să încerce să o falsifice. Le urez multă baftă.
Lăsând gluma la o parte, dogmatismul nu rezultă din afirmaţii imposibil de demontat, ci din afirmaţii susţinute în ciuda contra-argumentelor. Invectivele nu sunt contra-argumente.

Sunt agenţii economici raţionali?

Una din sursele de opoziţie la adresa pieţei libere este presupusa constatare că actorii economici privaţi nu se comportă raţional.

Aceasta nu poate fi desigur o ipoteză de lucru, în analiza economiei. Dacă nu ne putem baza pe raţionalitatea indivizilor, adică pe capacitatea lor de a adecva mijloace la scopuri, putem stinge lumina şi pleca liniştiţi la culcare, căci nu prea mai sunt multe de spus. Într-o lume în care indivizii sunt mânaţi mai degrabă de instincte ori sentimente confuze, orice analiză comparativă despre bunăstare şi despre instituţiile care o promovează este inutilă.

Unul din punctele slabe ale acestui argument este acela că, de fapt, nu neagă raţionalitatea actorilor economici, ci restrânge sfera acesteia la domeniul proprietăţii publice. Altfel spus, întreprinzătorul privat este incapabil să ofere bunuri în cantitatea şi calitatea dorită de consumatori, însă statul da. Acest argument – „Dacă Ion îşi deschide o gogoşărie atunci va da faliment, însă dacă Ion se va angaja director la o gogoşărie de stat atunci îşi va demonstra calităţile şi lumea va fi încântată” – nu merită decât hohote de râs.

Viciul de fond al argumentului împotriva pieţei este însă altul. Nu putem folosi prezumţia de iraţionalitate în discursul economic, pentru că aceasta ar anula însăşi relevanţa discuţiei în sine. Nu putem postula că indivizii sunt, în principiu, incapabili să îşi urmărească interesul dar, în acelaşi timp, să încercăm să îi convingem pe semenii noştri de valoarea acestei idei. Cele două nu sunt compatibile. Ori indivizii nu se pot comporta raţional – şi atunci ar trebui să încetaţi să citiţi acest text, deoarece el însuşi reflectă un act iraţional din partea autorului său – ori indivizii se pot comporta raţional – şi atunci trebuie să scoatem ipoteza iraţionalităţii din analiza economică. Celui care invocă iraţionalitatea agenţilor economici i se poate replica pe bună dreptate: „Dar de unde ştiu eu că atitudinea ta este raţională? Nu pot postula acest lucru, pentru că a face asta înseamnă a-ţi contrazice din start propriul argument.”

Cu alte cuvinte, condiţia de bază pentru închegarea unei dezbateri este recunoaşterea faptului că raţionalitatea participanţilor nu este limitată a priori. Dacă nu cădem de acord asupra acestui fapt, atunci nu putem discuta şi cu atât mai puţin putem vorbi despre existenţa unei „ştiinţe” economice.

Astfel încât, singura întrebare care rămâne este dacă proprietatea publică poate spori în vreun fel calitatea judecăţii antreprenoriale. Nu este cazul. Proprietatea publică reduce raţionalitatea actelor economice din câteva motive:
1. stimulentele perverse; de exemplu, funcţionarul public sau angajatul firme de deszăpezire cu care are contract primăria sunt mai puţin interesaţi de curăţarea drumului decât este proprietarul acestuia. Proprietatea privată tinde să conserve valoarea resurselor şi să dispună folosirea acestora către interesul general. Aceasta nu este o observaţie empirică, este un principiu fundamental al acţiunii umane: oamenii sunt mânaţi de interese şi ascultă de stimulente.
2. statul nu dispune de informaţii adecvate pentru a asigura producţia eficientă a unui bun, să zicem deszăpezire. Acest lucru s-a văzut recent, când închiderea drumurilor s-a făcut fără a se cunoaşte informaţii specifice despre transportatorii angajaţi în curse: ce fel de marfă transportă, cât combustibil au, dacă dispun de hrană sau apă etc. Astfel, revolta transportatorilor a fost firească.
3. statul nu poate calcula economic. Aici este important să înţelegem că producţia nu este o activitate inginerească (deşi angajează ingineri), ci economică, îndreptate către satisfacerea celor mai urgente nevoi. Din păcate, raritatea resurselor impune alocarea lor către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului. Selectarea acestor nevoi şi începerea producţiei în vederea satisfacerii acestora este un act antreprenorial, care presupune calcul economic. Calculul economic foloseşte preţurile de pe piaţă şi compară rata profitului din utilizările alternative ale capitalului şi celorlalţi factori pentru a descoperi unde este mai eficient să angajezi respectivele resurse. Este evident că alocarea prin piaţă a resurselor nu este mulţumitoare pentru indivizi – fiecare ar vrea mai mult, ar crede că o alocare diferită ar fi mai „justă” ş.a.m.d. Însă piaţa este singurul mecanism raţional de alocare, orice altă modalitate poate fi mai „justă”, mai potrivită pentru unii sau pentru alţii, dar în fond, discreţionară – adică simplă ghiceală despre ce ar fi bine de făcut. În absenţa criteriului profitului-pierderii nu putem spune dacă comitem erori sau nu.

Astfel, raţionalitatea este coextensivă cu proprietatea (privată). Fiecare pas în lateral, pe proprietatea publică, este un salt în beznă.