Ministerul Dezvoltării, Poiana Brașov și bunurile complementare

Strategii de la Ministerul Dezvoltării mai au de studiat. Mai precis, măcar un singur concept: bunuri complementare.

Și ca să nu las ministeriabilii în ceață, definiția este cu lux de detalii pe wikipedia; studenții o învață în anul I. Pe scurt, bunurile complementare se utilizează împreună, în producție sau în consum.

Conceptul are o lungă istorie, legată mai ales de economia dezvoltării. Ce vreau să zic este că, dintre toți ministeriabii, poate cei de la Dezvoltare ar trebui să învețe primii cum e cu bunurile complementare. Dar aici nu le mai dau ponturi, să citească singuri.

Altminteri risipesc banii națiunii pe proiecte de desene animate. Cel mai recent exemplu este investiția făcută în extinderea domeniului schiabil din Poiana Brașov. Ce spunea ministrul în decembrie la inaugurare:

În acest moment Poiana Braşov poate concura cu orice staţiune europeană şi sunt convinsă că turiştii vor prefera să economisească preţul unui bilet de avion sau timpul pierdut pe drum, dacă merg cu maşina, pentru a alege o destinaţie românească

Părea logic, fiindcă se inaugura lărgirea domeniului schiabil de la 51 la 80 de hectare, respectiv creșterea capacității instalațiilor de transport pe cablu de la 7300 la 11300 turiști/oră.

Doar că nu este, fiindcă nu există un bun complementar esențial pentru exploatarea acestei realizări: infrastructura de acces în zonă. Astăzi s-a dat interzis în Poiană, pe ambele drumuri de acces (dinspre Brașov, respectiv Râșnov). Exact ca pe vremuri – adică înainte să se taie panglica la noile pârtii.

Tipic. Ceea ce îmi amintește de ce spunea Nikita Hrușciov: “Politicienii sunt la fel peste tot. Promit să construiască poduri și acolo unde nu sunt râuri”.

Se cheamă dezvoltare regională: cele mai ciudate șase orașe din lume

Mulțumesc pentru pont lui Daniel Gabriel. De la cracked.com:

Look, we’re idiots: None of us knows what, exactly, goes into city planning, but we assume it’s probably a lot of distinguished gentlemen emailing each other about math, statistics and blueprints. But somewhere along the line, somebody accidentally CC’ed the insane asylum, and we wound up with the following civilizations that simply should not be:

Cel mai ciudat este orașul japonez Miyake-Jima, unde cetățenii inhalează permanent dioxidul de sulf emis de vulcanul din apropiere. Concentrația este atât de mare încât uneori este obligatoriu să poarte măști de gaze. Cine are grijă să se întâmple asta? Guvernul, normal. El îi recompensează pe locuitorii acestei așezări printr-o schemă de asistență socială – vorba aceea, zonele defavorizate trebuie ocrotite.

În acest timp, unii câștigă granturi și scriu proiecte ale căror concluzii le diseminează prin astfel de articole:

The authors observed strong evidence of an exposure–response relationship between volcanic SO2 and subjective acute respiratory symptoms among a healthy population on Miyakejima. The results are consistent with reports that females and non-smokers are more sensitive to irritant gas than males and smokers, respectively.

Hayek și puterea statelor: contra Teophyle

Zice Teophyle:

Criza actuala, ca si marea criza a secolului al XX-lea (1929-1933), sunt rezultatul direct al slabiciunilor statelor care nu au reusit sa-si apere cetatenii de infractorii de drept comun, mascati in capitalisti onesti.

Cum ar veni, hai să plângem pe umărul statului care, săracul, cu toată armata, poliția, justiția (finanțate din tributul plătit de cetățeni) nu a reușit să-i neutralizeze pe infractori! Cred că este mai rezonabil să plângem pe umărul cetățeanului care, cu drepturi și libertăți ciuntite își vede avuția violată sistematic de cei care gestionează expansiunea creditului și inflația, semnează privilegii și îi salvează pe prietenii lor, “capitaliștii onești”.

Andreea Paul Vass, austeritatea și legile economiei

Mulțumesc lui Dan Șelaru pentru pont.
Zice Andreea Paul Vass:

Austeritatea este necesară. Nimeni nu o doreşte; nu există „iubitori de austeritate economică“ de dragul austerităţii. Aceasta este impusă de legile economice, la fel de implacabile ca şi legile fizicii.

Contrar lui Dan, doamna Vass are dreptate când punctează importanța legilor economice. Eu o fac de multă vreme și îmi pare bine că a apărut în sfârșit un policymaker care admite acest fapt. Mai bine mai târziu decât niciodată. Câteva exemple de legi fundamentale economice îmi vin rapid în minte: legea utilității marginale, legea randamentelor descrescânde, legea asocierii (avantajului comparativ), apoi o sumedenie de principii derivate și cu aplicare mai îngustă (deși încă foarte vaste) dar extraordinar de importante, precum legea fundamentală a teoriei monetare care spune că bunăstarea societății este independentă de modificarea cantității de bani s.a.

Despre acest subiect vorbește Hans Hermann-Hoppe (de conferințele căruia, miercuri și joi, sper că nu ați uitat!)

In contrast to the propositions of the (empirical) natural sciences, which must be continually tested against ever new data, and thus can never attain more than hypothetical validity, the propositions of economics concern necessary, non-hypothetical relations and assume apodictic validity. According to the Austrian mainstream, all economic laws can be derived deductively from a few elementary facts of nature and man (Menger), or from a single axiom (Mises), i.e., the proposition “man acts,” which one cannot dispute without running into a performative contradiction, and which is, thus, indisputably true, and a few empirical—and empirically testable—assumptions. Like his predecessors, Rothbard considers it neither necessary nor indeed possible to test economic propositions by studying data of experience. Experience can illustrate the validity of an economic theorem, but experience can never refute or falsify it, because ultimately its validity rests solely on the indisputable validity of the axiom of action, and on the validity (and correct exercise) of the rules of deductive reasoning and logical inference. Indeed, trying to “empirically test” an economic law involves a category mistake and is a sign of confusion.

Problema cu cele declarate de Andreea Paul-Vass este că austeritatea, așa cum a fost ea definită prin politica aplicată recent (de inspirație FMI) nu este o emanație a științei economice. Poate, cel mult, a contabilității. Am tot repetat, reducerea cheltuielilor publice nu este menită decât să însănătoșească statul și schemele sale falimentare. Politica de austeritate nu are nici o legătură cu creșterea economică, cu acumularea de capital, cu dezvoltarea națiunii. Ba chiar, deoarece perpetuează instituțiile etatiste (al căror bilanț contabil îl însănătoșește), tinde să fie contraproductivă pe termen lung.

Principiul politic care merită urmărit trebuie să fie “Cu cât mai puțin stat cu atât mai bine”. Nu mi se pare că politica de austeritate urmează această idee, deși se tot bat apropos-uri.

Viitorul Europei și logica centralizării monetare

Săptămâna trecută am vorbit la o conferință despre acest subiect. În oarecare măsură, am repetat ce am scris mai demult și mai detaliat în articolul Euro ca strategie politică. Principala idee pe care am susținut-o și pe care, cu întîrzierea de rigoare o fac publică în acest cadru, este aceea că unificarea monetară europeană nu reflectă aspiraţiile publicului, ale utilizatorilor de monedă, ci considerente politice. Ca un corolar, procesul naşterii euro este strâns legat de procesul de redistribuție asociat cu welfare state ciclul afacerilor – declanşarea expansiunilor nesustenabile (boom) şi a crizelor care le succed (bust). Ca atare, moneda unică europeană poate supraviețui doar prin extinderea procesului de redistribuție.

Reformulând, dat fiind că euro este prin definiție un instrument politic, soarta monedei unice europene este determinată de soarta/logica procesului politic care i-a dat naștere.

Întâmplarea face că, recent, am auzit din nou invocate argumentele economice despre care se presupune că au stat la baza constituirii uniunii monetare europene. Aceste aceste argument (false, zic eu) subliniază reducerile de costuri asociate eliminarii riscului valutar și necesității schimbului dintr-o monedă în alta. Se pare că au existat calcule conform cărora un individ care transforma succesiv 100 de u.m. în toate monedele naționale existente înainte de apariția euro mai rămânea la încheierea acestui șir de tranzacții cu jumătate din sumă (datorită comisioanelor și diferenței bid-ask).

Totuși, puțină lume realizează că economisirea acestor cheltuieli nu presupune în mod necesar reducerea numărului de monede. Economisirea poate fi realizată prin abandonarea monopolurilor naționale și extinderea concurenței monetare la scară internațională. Așa cum Hayek a observat în Denaționalizarea banilor, dacă guvernelor le pasă de costurile de tranzacție asociate schimbului valutar, atunci ele ar putea foarte bine să le elimine renunțând la obligativitatea efectuării plăților într-o singură monedă (cea oficială) pe teritoriul un stat. Deci, din faptul că schimbul valutar este costisitor nu rezultă imediat ca policy prescription că statele ar trebui să purceadă la centralizarea monetară. Concurența monetară ar elimina în egală măsură aceste costuri. Dacă francezul ar fi fost liber să plătească în franci oriunde s-ar fi plimbat în Europa, atunci nu ar mai fi fost nevoie să schimbe banii ori de câte ori trece frontiera.

Publicul a fost așadar îndopat prin tehnici de marketing – sau propagandă, cum vreți să-i spuneți – cu ideea că unificarea monetară este complementul firesc al pieței comune. Deși logica elementară spune că deschiderea frontierelor și adâncirea concurenței în domeniul bunurilor și serviciilor, forței de muncă și capitalului ar fi trebuit urmată de deschiderea frontierelor în domeniul monetar! Însă decidenții ne-au livrat centralizare politică pe post de piață. Sensul integrării europene a fost deturnat. Ca o comparație, la fel s-a întâmplat și cu sensul cuvântului “liberalism”, care astăzi semnifică “socialism”.

Dar, na! Nu e frumos să-i spui ca atare. Nu dă bine să chemi poporul să voteze nemijlocit centralizarea politică. Mai întâi e bine să o numești altfel; de pildă, “unificare”. “Unire/uniune” sună bine. Liberal, progresist, sună la fel de bine. E cineva împotriva “progresului” sau a “uniunii” între oameni? Nu prea cred.

Care este motivul din spatele centralizării monetare europene? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să înțelegem natura statului. Statul se definește prin funcția sa redistributivă; el ia de la unii și le dă altora. Această redistribuție se poate opera prin două mijloace: fiscal și monetar, adică prin impozite și prin inflație. Prin impozite procesul e mai transparent, deci mai complicat de justificat politic. Impozitarea întotdeauna dă naștere la nemulțumiri. Așa că este esențial pentru stat să aibă la dispoziție canalul monetar, cel al inflației. Inflația, așa cum bine a spus Milton Friedman, nu este altceva decât un impozit ascuns.

Emisiunea monetară (de bani de hârtie, se înțelege), permite creșterea cheltuielilor publice, sistemele asistențiale, declanșarea de expansiuni economice artificiale – în fond, redistribuția resurselor. Acum, existenţa unor monede alternative previne inflația agresivă. Cum ar veni, concurența monetară (ca și cea fiscală) este rea pentru guverne. De aceea, fiecare stat în parte este interesat să îngrădească dreptul indivizilor de a alege moneda (aşa-numitele legal tender laws). În cele din urmă, inflaţia persistentă – ca şi impozitarea ridicată – duce la dezvoltarea “pieţei negre” şi la utilizarea neoficială a monedelor mai stabile. Dacă perseverează în politica inflaţionistă, fiecare stat este ameninţat cu prăbuşirea sistemului monetar şi falimentul bugetar.

Apariția euro trebuie privită prin prisma celor de mai sus. Euro este o etapă în procesul de centralizare pe care statele îl caută pentru a opera redistribuția mai eficient. Procesul a început de secole, ba chiar de milenii, adică de când statul și-a asumat un rol în producția de monedă. Apariția băncii centrale (ca bancă a băncilor), apoi a monopolului monetar național, apoi a monopolului național producător de bani de hârtie, apoi cartelului monetar (zonă de cursuri fixe), apoi a uniunii monetare – toate acestea sunt etape ale unui proces istoric firesc; adică logic, care derivă din natura statului; nu în sensul de “benefic”.

Și astfel ajung la întrebarea de fond: UE(M) încotro? Dacă sunteți de accord cu analiza de mai sus, răspunsul este clar. Dat fiind că limitele expansiunii creditului/îndatorării în zona euro au fost atinse, extinderea procesului de redistribuție implică extinderea UE(M). În perioada următoare (nu știu dacă e vorba de ani sau decenii), această extindere va merge pe două paliere:
(1) Extinderea UE către alte state, așa cum precizez mai jos
(2) Consolidarea UE în interior, prin unificarea bugetară; se consolidează astfel procesul de redistribuție intra-unional.

Extinderea UE(M) ca „soluție” la criză poate părea surprinzătoare multora, dată fiind opinia convențională conform căreia tocmai extinderea necontrolată a dus la impasul actual. Ar trebui însă să admitem că lucrurile stau exact invers. Impasul actual a fost plănuit tocmai în scopul extinderii! Așa arată logica centralizării politice.

Un exemplu pentru a înțelege. Tehnic vorbind, problema fundamentală a euro este că nu beneficiază de o cerere suficient de ridicată astfel încât BCE nu are o marjă de manevră prea mare în relaxarea monetară. Vezi situația opusă a dolarului. Dolarul este principala monedă de rezervă pe plan mondial și tocmai din această cauză Fed poate tipări trilioane, cu efect minim pe piața valutară. Europenii sunt însă frustrați că nu pot face și ei la fel ca SUA. Și care e soluția? Să mărească cererea globală pentru euro, fie atrâgând în joc clienți privați fie clienți publici. China, de pildă, este tocmai bună de muls prin inflație. Dacă și-ar schimba o parte a rezervei valutare în euro, atunci ar putea avea și UE parte de „salvare fără lacrimi” – apropos de sintagma “deficit fără lacrimi” făurită de J. Rueff cu decenii în urmă la adresa americanilor. Cu cât numărul utilizatorilor de euro este mai mare, cu atât poți să tipărești mai mulți bani fără grijă.

Așadar, extinderea UE(M) nu trebuie înțeleasă neapărat în sens juridic, ci în sens economic. Va deveni China un euro player? Va deveni Brazilia un euro player? Cu cât sunt mai mulți jucători, cu atât jocul poate continua mai lejer. Fără jucători, va fi game over.

Însă clasa politică actuală va face totul pentru ca jocul redistribuției să continue. Cum el a devenit prea împovărător, greutatea lui trebuie distribuită pe o arie mai largă. Asta e ideea.

Vaticanul vrea guvern mondial, bancă centrală mondială

Mulțumesc pentru pont lui Ionuț Bălan. Comunicatul Vaticanului este o mostră de public relations în slujba etatismului. Invocând învățătura creștină și stabilindu-și ca punct de plecare vorbele unui Sfânt (Papa Paul al VI-lea), analiștii Vaticanului ne fac vânt ușor către pragmatism și, după ce îl pomenesc pe șeful lor actual, citează brusc și fără greață liderii G20! Căci liderii G20 se ocupă, cum ar veni, cu implementarea spuselor Domnului pe pământ în general, în macroeconomie cu predilecție. Această metodă e folosită și pe la mijlocul materialului, unde spusele Papei Paul al VI-lea sunt asociate (confundate?) cu avertismentele FMI!

Cui folosește analiza întreprinsă de Vatican? Citiți cu atenție:

This reflection hopes to benefit world leaders and all people of good will.

Deci, “oamenii de bine” (unde am mai auzit asta?) trebuie să se închine la G20, FMI și cine mai este la putere.

Care sunt „Presupozițiile” pe care se sprijină analiza Vaticanului? Cea mai important ar fi ineficiența sistemului financiar, unde băncile (instituții private, deci) creează bani:

In material goods markets, natural factors and productive capacity as well as labour in all of its many forms set quantitative limits by determining relationships of costs and prices which, under certain conditions, permit an efficient allocation of available resources.

In monetary and financial markets, however, the dynamics are quite different. In recent decades, it was the banks that extended credit, which generated money, which in turn sought a further expansion of credit. In this way, the economic system was driven towards an inflationary spiral that inevitably encountered a limit in the risk that credit institutions could accept. They faced the ultimate danger of bankruptcy, with negative consequences for the entire economic and financial system.

O întrebare naivă: dar cine a manipulat rata dobânzii – un preț esențial în economie, împingând-o în mod sistematic la niveluri real-negative? Băncile? Bineînțeles că nu, că doar nu băncile stabilesc politica monetară! Băncile centrale (de fapt guvernele naționale) au făcut acest lucru. Din simpatie pentru săraci, desigur. Să aibă fiecare câte o casă, sau măcar o găleată, să se creeze locuri de muncă și, în general, să fie bani pentru toată lumea. Și bani s-au tipărit. Nu este mai puțin adevărat, bineînțeles, că politica monetară este stabilită în cârdășie – pardon, coluziune! – cu bancherii, pentru că nimeni nu e prost să primească o lege peste față, când poate el să ne tragă mai multe în cap.

După care începe un box direct cu liberalismul, chipurile vinovat de marasmul economic actual.

It is worth recalling that between 1900 and 2000 the world population increased almost fourfold and the wealth produced worldwide grew much more rapidly, resulting in a significant rise of average per capita income. At the same time, however, the distribution of wealth did not become fairer but in many cases worsened.

What has driven the world in such a problematic direction for its economy and also for peace?

First and foremost, an economic liberalism that spurns rules and controls.

În documentul redactat de analiștii Vaticanului găsim și lucruri bune, precum ideea conform căreia urmărirea propriului interes fără grijă pentru morală nu cultivă neapărat armonia socială.

it cannot be ignored that individual utility – even where it is legitimate – does not always favour the common good. In many cases a spirit of solidarity is called for that transcends personal utility for the good of the community.

Corect! Dar ce au de-a face FMI, liderii G20 și în general politicienii cu asta? Guvernele nu sunt depozitarele altruismului pe Pământ, ca să apelăm la ele pentru a salva planeta. Guvernele sunt formate de oameni ca toți oamenii, ba chiar de cei mai răi dintre pământeni (zice Hayek), și sfârșesc întotdeauna prin a fi capturate de grupurile de interese care le finanțează campaniile electorale. Incredibil, unii au luat premiul Nobel pentru analiza rent-seeking-ului, dar Vaticanul zice că statul e sfânt.

In the same spirit of Pacem in Terris, Benedict XVI himself expressed the need to create a world political authority

Într-adevăr, centralizarea politică pare o soluție bună pentru curmarea conflictelor. Nu-mi amintesc ca în țările conduse de Stalin, Ceaușescu, Castro să mai fi existat vreo controversă, darămite conflict armat; orice opoziție fiind redusă la tăcere, popoarele trăiau în deplină armonie cu fanteziile dictatorilor.

Dar culmea prescipțiilor politice este atinsă mai jos:

On the basis of this sort of ethical approach, it seems advisable to reflect, for example, on:
a) taxation

Bine, analiștii Papei nu s-au mai obosit să găsească un Sfânt care să justifice impozitarea, mai precis confiscarea avuției unora pentru pofta altora, dar cum “liderii G20” nu au nimic împotrivă, bănuiesc că merge și așa.

Important este să construim „omul nou”:

The birth of a new society and the building of new institutions with a universal vocation and competence are a prerogative and a duty for everyone, with no distinction…
In a world on its way to rapid globalization, the reference to a world Authority becomes the only horizon compatible with the new realities of our time and the needs of humankind

Aș putea continua cu analiza pe text încă mult timp. Aproape tot studiul reprezintă o răstălmăcire a realității și un atac fără menajamente (intolerant, deci) la cei care susțin libertatea economică. Mai important, este totodată o critică radicală a metodologiei de cercetare în economie:

Economic liberalism is a theoretical system of thought, a form of “economic apriorism” that purports to derive laws for how markets function

Așadar, Școala austriacă poate fi trimisă la ghenă. Degeaba au prezis economiștii acestei școli toate crizele importante de la Marea Depresiune încoace, degeaba au arătat că sistemul banilor de hârtie este vinovat pentru întețirea frecvenței și gravității crizelor. Totul e teorie chioară, cum s-ar spune, iar noi avem treabă de făcut, așa că stați deoparte și nu ne deranjați când vă planificăm viața.

Războiul brevetelor dintre Apple și Samsung: de unde vine și unde duce?

Apreciez articolul de pe blogul Adam Smith Institute.

“Grație” statului – căruia trebuie să-i mulțumim și pentru multe alte “binefaceri” – avem drepturi de proprietate intelectuală, “drepturi” la fel de artificiale ca și dreptul la muncă sau la educație. Brevetele se înmulțesc pe măsură ce lobby-ul companiilor active în cercetare se intensifică. În consecință, prețurile mărfurilor cresc, deoarece producția lor pe scară largă este împiedicată. În final, ajungem să plătim tribut “regelui sistemului de operare”, la cum plătim și “regilor asfaltului”.

Tot circulă intens vorba zilele astea despre stimularea consumului, un non-sens dacă mă întrebați. Nu vreți să stimulăm consumul (în mod real, via stimularea producției) prin eliminarea acestor brevete? Nu vreți să ușurăm accesul publicului la medicamente – dacă tot ne pasă de sănătate?

Bine-bine, ar spune unii, dar fără un drept de monopol temporar cine ar mai inventa ceva? Răspunsul constă în observația că întreprinzătorii nu au de ales: ori inovează, ori dispar de pe piață. Inovația, descoperirile științifice și tehnice sunt rezultatul natural al acțiunii umane motivate permanent de dorința de a satisface noi și noi nevoi. Nu este nevoie de patente pentru a avea inovații sau întreprinzători de succes. Doar leneșii au au nevoie de garanții.

Din articolul citat:

The typical argument for patents is that they encourage innovation. By protecting a person’s potential invention from being copied, they increase the reward for coming up with an invention. But the other side of this coin is that they discourage innovation too, by increasing the cost of improving on or incorporating other innovations into your own work.

The Apple/Samsung patent war is an example of patents at their worst. There’s a big deadweight loss associated with lawsuits and restrictions on commerce. And most of the challenges are completely spurious – should Apple really “own” the pattern of a four-column grid of apps on a tablet home screen, or the concept of a rectangular tablet computer? Apple and Samsung have created enormous value to a huge number of people, but in this case they’re acting against consumer choice. Like blaming gravity for plane crashes or greed for financial crises, it’s silly to blame the firms themselves. Fundamentally, it’s the patent system that’s at fault.

P.S. Sunt convins că există și oameni care vor spune că războiul dintre Apple și Samsung este un simptom al capitalismului putred.

Taxe sau prețuri pentru infrastructură?

Bănuiesc că știți argumentul potrivit căruia taxarea traficului din orașe sau impunerea de taxe de drum pentru circulația interurbană ar contribui la rezolvarea problemei ambuteiajelor de la orele de vârf și a calității proaste a drumurilor. Argumentul pornește de la o ipoteză de bun simț, anume că proprietatea publică tinde să fie supra-exploatată și să ajungă în paragină. Dacă nu costă nimic să folosești un serviciu, toată lumea îl va folosi dar, în același timp, nimeni nu va da doi bani pe el (nu-i va păsa).

Dar impunerea de către primărie a unor taxe pentru folosirea infrastructurii, deși are meritul de a reduce cererea – și de a echilibra astfel numărul utilizatorilor cu stocul de infrastructură existent – nu promovează bunăstarea. Decongestionarea drumurilor nu este un bun public în sine – altfel, am da o lege rin care să interzicem circulația automobilelor și am scăpa imediat de aglomerație, claxoane și poluare. Însă mai sunt și alte efecte.

Aceste reflecții mi-au fost prilejuite de citirea acestui articol, via Carpe Diem. Pe scurt, morala poveștii este că dacă lași statul să impună (noi) taxe, el va avea interesul să le crească la un nivel exorbitant, stârnind furia populației. Așa se întâmplă în San Francisco, unde amenzile pentru încălcarea regulilor rutiere sunt foarte mari: parcarea aiurea se pedepsește cu 68 de dolari, în afară de cazul în care ai parcat pe locul special amenajat pentru autobuze sau pentru persoanele cu handicap – atunci amenda este de 976 dolari. Dacă trecu pe roșu vei plăti 436 dolari, iar dacă nu oprești la semnul Stop amenda este de 214 dolari. Opinia cetățenilor?

Many residents now feel that the city government has become a kind of Kleptocracy, a government run by thieves. That is, those in power tax residents through the form of heavy fines for much-needed cash, even as basic services are under threat.
…
For the working poor, the system of heavy fines can quickly become something close to tragedy.

Rosalina, a cleaning lady in her 40s who did not want to give her last name, was grief-stricken when she walked out of a posh condominium complex near Embarcadero and Harrison with her cleaning equipment to find a parking ticket on her old Toyota Corolla. She had exceeded the two-hour limit for residential parking. In broken English, she said while wiping away tears: “I make five hour[s] to pay this. I get three [of] these [tickets in] one month. Soon, I [will have] no more car.”

Părerea mea este că exact la același rezultat s-ar ajunge dacă s-ar practica traffic pricing. Impropriu numit astfel, deoarece taxa rămâne taxă, neavând nici o legătură cu prețul. Taxa este impusă coercitiv, prin decret de către puterea politică. Prețul este un fenomen de piață, parametrul înțelegerii voluntare dintre două sau mai multe părți.

Prin urmare, nemulțumirile sociale și problemele economice nu pot fi rezolvate decât dintr-un foc, anume prin privatizarea infrastructurii. Atunci populația, adică utilizatorii unui anumit element de infrastructură, vor înțelege că plătesc pentru serviciul oferit; pentru faptul că podul, drumul, parcul, WC-ul sau locul de parcare are un cost de oportunitate; pentru că nimic nu este pe gratis. Altminteri, cu pseudo-soluțiile de piață precum taxarea nu vom ajunge decât să dăm mai mulți bani primăriei sau guvernului central, pentru același dezinteres oferit (ba chiar mai mare). Traffic pricing e doar o amendă, la urma-urmei.

P.S. Citiți și:
– Planificarea urbană, locurile de parcare şi privatizarea drumurilor
– Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private

Socialismul verde distruge Făgărașul

Mi s-a atras recent atenția asupra filmului de mai jos:

Distrugerea raurilor din Fagaras

Vezi mai multe video din cultura

Este vorba de “sistematizarea” râului Capra din Munții Făgăraș, de data aceasta nu direct de către stat ci de un grup de interese care a capturat statul și care și-a “apropriat” râul – după principiul, “Dacă tot e al tuturor și al nimănui, atunci măcar să fie al meu” – în vederea construirii unor hidrocentrale și obținerii de energie “verde”. Mă rog, verde-kaki, așa cum se vede bine din film. Proiectul – de-a dreptul luminos pentru națiune – va afecta muntele în două moduri: în primul rând, prin deprecierea estetică; în al doilea rând, prin distrugerea unui întreg ecosistem, deoarece anumite viețuitoare sunt dependente de apa din râu. Tragic este faptul că românii pierd de două ori: prima dată prin distrugerea avuției comune și a doua oară prin subvenționarea energiei verzi. Într-adevăr, mai greu găsești un caz atât de strigător despre efectele penibile ale intervenției statului – exact contrare intențiilor mărturisite. Politica atenuării poluării prin înfometare (cultivarea rapiței în locul porumbului) își are continuarea perfectă în povestea salvării energetice prin distrugerea naturii.

Bănuiesc că filmul a revoltat pe mulți iubitori de natură. Ca unul dintre ei și economist pe deasupra, pot să vă spun că ce se întâmplă acum pe râul Capra este un simplu exemplu de devastare a proprietății comune (publice). Adică un rezultat al lipsei proprietății private. Așa ceva se întâmplă de secole și n economiști au avertizat asupra fenomenului. Dacă vrem să prevenim “tragedia bunurilor comune”, atunci trebuie să definim clar drepturile de proprietate asupra acestor bunuri. Adică să privatizăm munții, așa cum am mai spus.

Știu că unii ecologiști vor sări imediat să mă contrazică. Dar publicul ar trebui să știe că există două categorii de ecologiști: (1) ecologiștii-socialiști, care vor să ne ia banii forțat prin impozite pentru a se întrona ulterior “guvernatori” peste resursele în cauză, gestionându-le așa cum vor și (2) ecologiștii-capitaliști, care apreciază anumite bunuri pentru serviciile estetice pe care le oferă și care sunt gata să plătească pentru a le retrage din alte utilizări și a le conserva. Majoritatea ecologiștilor-socialiști varsă lacrimi de crocodil în timp ce fac un ban din fonduri europene sau din lobby-ul politic. Ecologiștii-capitaliști plătesc pentru ceea ce iubesc. Ecologiștii-socialiști naivi sunt sortiți să facă anticamera primarului / prefectului / ministrului / președintelui și să spere că-l vor înduioșa pe “tătuc” să o ia pe calea cea bună. Doar nătărăii pot crede că efortul acesta va da rezultate în mod sistematic. Tot ce putem spera într-un regim ecologist-socialist este să fim conduși de oamenii potriviți (dar nici măcar ei nu vor putea calcula la câți km de izvor este cazul să ridice o hidrocentrală). Pe baza experienței istorice vă sfătuiesc să evaluați singuri probabilitatea unui astfel de deznodământ.

În schimb, ecologiștii-capitaliști vor retragerea statului din societate și privatizarea bunurilor comune. Ei își dau seama că nu au ce aștepta de la stat și de la cei care îl căpușează. Vor intrarea tuturor resurselor în circuitul pieței.

Dar nu se vor distruge Munții Făgărașului mai repede dacă vor deveni proprietate privată? Ei bine, nu există un motiv principial pentru care să presupunem acest lucru. Ce se va întâmpla va depinde în întregime de preferințele publicului, ale “consumatorului” de munte. Piața va acționa ca un proces democratic, în care fiecare va vota cu banii jos în funcție de preferințele lui. Vom scăpa de noianul de ipocrizie și vom trage linie. Nimic nu ne va împiedica pe noi, iubitorii de natură, să licităm pentru conservarea mediului. Nimic nu va împiedica o asociație voluntară, un club de împătimiți ai muntelui, să strângă suficiente fonduri pentru a cumpăra dreptul de utilizare al unui cutare munte, lac sau râu. Fie direct de la stat, fie indirect de la un alt proprietar – în cazul în care mișcarea ecologistă se mișcă mai lent.

Pe o piață cu adevărat liberă consumatorii sunt suverani. Nimeni nu le bagă pe gât produse fără voia lor și nimeni nu le confiscă avuția. Dacă românii țin la natură, atunci vor plăti pentru ea, la fel cum plătesc în prezent pentru produsele agriculturii ecologice sau pentru vacanța într-un cadru mirific. Așa vom învăța să fim responsabili pentru acțiunile noastre.

Oricum nu putem salva planeta decât plătind pentru asta. Economistul nu spune decât că implicarea directă, pe piață, este calea cea mai eficientă de satisfacere a preferințelor societății.

Obama yesuichen crește cheltuielile, după noi potopul

Via Gregory Mankiw, un bun rezumat al “moștenirii” Obama.

Link-uri diverse

• Programele anti-sărăcie sunt bune pentru guvernanți.

We estimate the impact of a large anti-poverty program – the Uruguayan PANES – on political support for the government that implemented it. The program mainly consisted of a monthly cash transfer for a period of roughly two and half years. Using the discontinuity in program assignment based on a pre-treatment score, we find that beneficiary households are 21 to 28 percentage points more likely to favor the current government (relative to the previous government). Impacts on political support are larger among poorer households and for those near the center of the political spectrum, consistent with the probabilistic voting model in political economy. Effects persist after the cash transfer program ends. We estimate that the annual cost of increasing government political support by 1 percentage point is roughly 0.9% of annual government social expenditures.

La noi este mai ieftin, se rezolvă cu o găleată și niște pachete cu alimente sau pantofi

• Proști, mulți dar cuminți.
Cine a ucis de fapt educația? Fichte, Dewey, Rusell și ceilalți filozofi ai ingineriei sociale din secolul al XX-lea știu răspunsul. Ei toți au pus bazele științifice ale fabricilor moderne de diplome, care au reușit să livreze cohorte de descentrați intelectual, ținând cont de principiul:

You can’t make Socialists out of individualists – children who know how to think for themselves spoil the harmony of the collective society which is coming, where everyone is interdependent.

• Dan Popa ne spune ce se mai scrie prin documentele unei bănci:

Debitorul este in concediu si nu a putut fi contactat. Am incercat sa o contactez pe mama acestuia , dar nu mai locuieste la adresa din buletin de 10 ani. Fratele lui ne-a spus ca prost nu e cel care ia banii ci cel care ii da.

Ha, ha, ha! Corect… dar stați așa! Că băncile s-au salvat grație acordului de împrumut pe care România la încheiat cu FMI (pe care au mizat din capul locului). Împrumut care trebuie plătit de toți românii. Mda, cum zice autorul anonim, prost este cel care dă banii.
Excelent exemplu pentru a demonstra că dacă societatea joacă după principiul “Noi ne facem că-ți dăm credit, tu te faci că-I rambursezi”, rezultatul este negativ.

Învățământul românesc după Bac: nici o surpriză

Rezultatele de la Bac nu ar trebui să mire pe nimeni. Eu le-am anticipat de anul trecut. Învățământul românesc se află într-o stare deplorabilă de multă vreme, lucru reflectat în comparațiile internaționale (testul Pisa). Profesorii de la orice nivel descoperă cu disperare an după an cum cea mai proaspătă generație de elevi/studenți este și cea mai proastă pe care au avut-o. Faptul că doar unul din doi liceeni este în stare să treacă bacalaureatul este o statistică seacă, șocantă doar pentru cei care nu lucrează în acest domeniu.

Este absurd să cauți un țap ispășitor. Ministrul nu este de vină că a patronat subiecte prea grele sau că a inspirat introducerea camerelor de supraveghere. Dificultatea subiectelor (exagerată în mod ridicol) ar justifica un eventual număr scăzut de note mari, nu un număr scăzut de promovați. Iar camerele de supraveghere nu intimidează elevii – așa cum am auzit pe cineva spunând, poate doar pe hoți.

Profesorii nu sunt de vină pentru acest eșec. Colegii mei nu sunt de vină că din ce în ce mai mulți studenți (așadar, persoane cu Bac-ul la activ) nu citesc aproape nimic. Ei sunt de vină că ei nu știu ce reprezintă… raportul procentual sau nu știu să efectueze o înmulțire banală. Și nici nu sunt de vină pentru tupeul evident cu care un restanțier care a luat în mod repetat nota 3 face contestație la examen.

Nici salarizarea profesorilor nici condițiile precare de învățământ din unele școli nu sunt responsabile pentru slaba educație a tinerilor. Își imaginează cineva că dacă salariile profesorilor s-ar dubla peste noapte aceștia ar deveni brusc mai interesați de roadele muncii lor? Poate doar naivii. Apoi, rezultatele bune la învățătură nu sunt neapărat condiționate de calitatea infrastructurii. În fond, generațiile mai vechi au învățat în condiții mai dificile decât învață liceeni și studenții de astăzi; și au învățat mai bine.

Risc să vă dezamăgesc, dar nici liceenii nu sunt de vină. Mulți dintre cei picați manifestă un interes extrem de slab pentru acest examen. În fond, au dreptate. Care este motivul de a învăța într-o societate în care statutul social variază aproape invers proporțional efortul depus în școală? De ce să te chinui să iei o diplomă în plus într-o societate afectată de inflația de diplome?

Adevăratul vinovat pentru situația actuală este chiar sistemul de educație. Un sistem etatist, în care în continuare “noi ne facem că predăm, voi vă faceți că învățați” (cu excepțiile care confirmă regula). Un învățământ gregar, în care educația în sensul clasic a fost înlocuită cu instrucție – fabrici de indivizi injectați cu idei preambalate – pentru că “țara te vrea prost”, te vrea doar un bun executant (ironia sorții, astăzi nu mai avem nici măcar buni executanți!). Un sistem care se vrea din ce în ce mai mult axat pe competențe, care la modul ideal va livra tâmplari în lemn de fag de mână stângă sau “formatori de formatori” (!) – în realitate indivizi cu un handicap intelectual serios.

Soluția? Reforma învățământului nu are cum să stea într-o soluție tehnică, deși asta este tot ce știu să facă inginerii sociali. Schimbarea nu va veni din modificarea numărului de ore, a planurilor de învățământ, a dificultății examenelor, a manualelor – chiar dacă toate acestea au un oarecare sens. Reforma trebuie să derive dintr-o schimbare de viziune, să fie “ideologică”, cum s-ar zice. Desființarea învățământului obligatoriu, trecerea școlilor din proprietate publică în proprietate privată și desființarea planificării centralizate a educației ar fi, în opinia mea, adevăratele soluții.

P.S. Acest articol este doar un scurt protest. Vă recomand cu căldură să citiți articolele mele anterioare,
Educaţie, nu învăţământ
și
Educația – situație dramatică, soluții tragice
De asemenea, seria de articole scrise de Ionela Băltățescu, Note şi reflecţii pe tema educaţiei
În fine, un articol excelent despre capcana învățământului axat pe competențe, publicat de Dan Ungureanu în Dilema veche: Educația axată pe competențe – dacă n-a mers “la ei” va merge “la noi”?