Cum să stimulezi economia vopsind gardul (la propriu)

Dacă încă nu aţi înţeles ce înseamnă politica de stimulare a economiei, primăria unui orăşel din Marea Britanie explică pe înţelesul tuturor: „Trebuie să ne asigurăm că afacerile care încă mai merg vor supravieţui şi aceasta înseamnă că străzile trebuie să fie atractive atât pentru cumpărători cât şi pentru potenţialii investitori.”

Aşa că primăria a decis să aloce circa 1500 de lire pentru redesenarea şi vopsirea faţadei fiecărui magazin falimentat, în speranţa că spiritele animalice ale investitorilor vor deveni optimiste şi vor da buzna în oraş. Mă mir că şefii oraşului nu au adăugat ca motiv pentru această măsură de ieşire din criză şi celebrul efect de multiplicator explicat cu îndârjire de fostul ministru Pogea: 1500 de lire cheltuie pentru vopsirea gardului vor genera venituri pentru vopsitori şi furnizorii de vopsea, care vor folosi banii pentru a cumpăra biciclete şi gogoşi, ceea ce va spori angajarea forţei de muncă în gogoşării şi magazinele de biciclete, ceea ce va spori mai departe… ce doriţi dumneavoastră (cred că e o foarte bună temă de compunere pentru şcolari).

Dormiţi liniştiţi. Guvernul proiectează un FNI

Se pare că guvernul va lansa ofensiva de primăvară împotriva crizei, trimiţând în prima linie o găselniţă de ultimă oră: Fondul Naţional de Investiţii. Acest fond va valorifica participaţiile minoritare ale statului în diverse companii folosind banii pentru a subvenţiona diferite proiecte de “investiţii”.

Bună treabă. Se pare că guvernul păşeşte tot mai încrezător pe drumul scoaterii unor cheltuieli în afara bilanţului (bugetului); la prima încercare a scos subvenţiile din domeniul energiei, prin constituirea celor doi mamuţi energetici, Electra şi Energetica; la a doua încercare se pare că vrea să scoată cheltuielile pentru autostrăzi. Teoretic, bugetul de stat va fi mai curat şi mai uscat, numai bun pentru a îndeplini condiţionalităţile FMI. Dacă autorităţile vor găsi o metodă de a externaliza şi cheltuielile cu pensiile atunci va fi minunat, probabil că vom fi mai disciplinaţi bugetar decât Germania.

Dincolo de ingineriile contabile mai mult sau mai puţin evidente realitatea rămâne cum am stabilit. Oricât de mult s-ar strădui şi ar lansa artificii financiare cu mândria descoperirii unei nemaipomenite politici, guvernul nu poate reinventa economia. Cu cât guvernul controlează mai multe resurse cu atât mediul privat controlează mai puţine. Nu este niciun puzzle aici, doar un principiu simplu şi clar.

Acum, este bine ca guvernul să controleze alocarea resurselor? Răspunsul este negativ. Guvernul nu dispune de mijloacele pentru a orienta resursele în conformitate cu preferinţele indivizilor. El poate decide să construiască 40 de km de autostradă la Gilău dar nu poate spune dacă această investiţie este mai rentabilă decât construcţia a 10 km de autostradă la Ploieşti sau decât repararea a 1000 de km de drumuri în judeţul Olt ori fragmentat prin ţară. Nu poate spune dacă este mai rentabil să folosească un tip de bitum sau altul. Nici nu poate spune dacă este mai eficient să uite de autostrăzi şi să construiască locuinţe pentru doctorii şi profesorii din mediul rural. Nu poate compara veniturile cu cheltuielile şi randamentele aferente diverselor proiecte aşa cum face um investitor particular, pentru simplul motiv că acestea ori nu există ori sunt profund viciate de proprietatea publică. De fapt, guvernul nu poate „investi” nimic. El poate cheltui bani, poate angaja forţă de muncă şi poate spori vânzările industriei cimentului. Dar nu poate spune dacă aceste cheltuieli reflectă preferinţele publicului, pentru simplul motiv că preferinţele publicului nu pot fi descoperite decât prin tranzacţii pe piaţă. Restul constă doar în speculaţii, păreri, impresii.

Avem în schimb toate motivele să ne temem că banii gestionaţi de noul FNI vor fi irosiţi cu talent. Grupurile de interese sunt atrase de mirajul fondurilor publice la fel ca muştele de miere. Din moment ce un organism de gestiune colectivă (îmi place cum sună) va dicta alocarea banilor, este deosebit de rentabil să preiei controlul asupra acestuia sau măcar să capeţi posibilitatea de a influenţa deciziile acestuia (rent-seeking). Ei bine, măcar aici avem de-a face cu o investiţie – baronii asfaltului pot compara cheltuielile cu veniturile – însă este vorba de o investiţie în căpuşarea proprietăţii publice. Nu este cu nimic diferită de investiţia în echipament de spargere a locuinţelor pe care o efectuează un hoţ. Nu trebuie să vă mai spun că acest gen de investiţie dăunează progresului economic.

Operaţiunea “Gropaniada”

Se pare că s-au stabilit ultimele detalii pentru modul în care banii contribuabililor bucureşteni vor fi risipiţi. Pentru cine mai avea rezerve în legătură cu modul în care s-au aruncat 230000 de tone de sare în timpul activităţilor de deszăpezire (adică 14 kg/m de şosea, aşa cum am scris aici), planul primarului Sorin Oprescu – un simplu reprezentant al autorităţii publice printre mulţi alţii – este elocvent.

Aşa funcţionează relaţia dintre stat şi mediul de afaceri privilegiat. Ce licitaţii? Ce condiţii? Ce verificări şi penalităţi? Toate sunt basme. Cel mai trist este că majoritatea populaţiei visează că veriga slabă din toată povestea este un om, conducătorul, şeful (adică primarul), nu instituţia în sine. După decenii în care şi-au pus speranţele în oamenii noi şi au fost dezamăgiţi de fiecare dată, majoritatea încă crede că ceea ce ne lipseşte pentru a face treaba să meargă strună este un “tătuc”, care să ne ia banii şi să îi cheltuiească cu cap. “Dacă ar veni un Vlad Ţepeş, ce bine ar fi” – gândeşte poporul. “Sau măcar dacă aş fi eu primar… pentru o zi” – suspină unii mai inteligenţi.

În realitate, cine ia bani prin impozite are cel mai mic motiv posibil de a-i cheltui cu precauţie. De ce ar acţiona birocratul mai prudent şi mai responsabil decât oricare dintre noi, atunci când decidem pentru banii pe care i-am câştigat prin muncă? Nu are niciun motiv, nimic nu îl opreşte “să semneze ca primarul”. De ce i-ar păsa de banii noştri, câtă vreme el decide cum îi cheltuie?

Aşa cum a avertizat Hayek în “Drumul către servitute“, este o enormă naivitate să sperăm în sosirea unui Mesia la administraţia publică. Salvatorul divin nu are nevoie de impozite, primarul sau primul ministru da. Din contră, spre vârful statului tind să urce cei mai răi membri ai societăţii, cei care pot satisface numitorul comun al dorinţelor majorităţii. Cei mai potriviţi pentru realizarea instinctelor primare.

Contribuabili, dormiţi liniştiţi. Baronii asfaltului (de exemplu) şi patronii lor publici se fac că lucrează pentru dumneavoastră.

Statul este cămătar?

Aşa scrie România liberă, dar eu nu pot să cred. Cum, statul, cel care pedepseşte aspru cămătăria, este cel mai mare cămătar, percepând penalităţi enorme firmelor care întârzie cu plata obligaţiilor fiscale? Ei asta nu pot să cred. Cred că este un „răutăcism”, o invenţie a unor hoţi frustraţi.

Lăsând gluma la o parte, spre deosebire de jurnaliştii de la România liberă, eu nu am nimic împotrivă ca statul să perceapă ce penalităţi doreşte în relaţie cu mediul privat. Adică nu am nimic împotrivă, mai mult decât am deja împotriva impozitării, dar asta e altă poveste. Însă ce mi se pare important în această poveste este dubla măsură: dacă statul poate practica dobânzi (deghizare ca penalităţi) de 36,5%, atunci de ce un individ particular sau o companie nu poate face acelaşi lucru?

Calculul economic, piaţa, socialismul şi intervenţionismul

Citind primele comentarii la recentul meu articol despre raţionalitatea economică m-a bufnit râsul. În faţa argumentului meu că raţionalitatea economică este coextensivă cu proprietatea – printre altele, deoarece în cadrul proprietăţii publice calculul economic este imposibil şi, deci, nu putem vorbi de o alocare raţională a resurselor – majoritatea criticilor au explodat, oferindu-mi care mai de care poveţe despre cum poate calcula funcţionarul public ori o companie de stat. Eram gata-gata să adaug „Hei, nu vă mai lăudaţi atâta, fetiţa mea are 5 ani şi jumătate şi ştie şi ea să calculeze!” Probabil unii s-au lăsat de val şi au considerat chiar că oi fi rămas vreodată corigent la matematică, iar acum vreau să mă răzbun pe nu-ştiu-cine acuzându-l gratuit că nu ştie să calculeze!

Evident, argumentul meu nu este că birocraţii nu ştiu să calculeze; sunt convins că a învăţat acest lucru în şcoala primară, iar în rest, există calculatorul. Dar mulţi comentatori par să fi gândit că sunt suficient de aiurit pentru a debita acest lucru. Aceasta este problema lor şi ea decurge dintr-o lectură superficială a textului – superficialitate pe care unul din cei mai critici comentatori a recunoscut-o, ceea ce m-a umplut de respect.

Păstrând proporţiile, superficialitatea criticilor se poate compara cu superficialitatea obiecţiei aduse tezei lui Ludwig von Mises, care a spus că „Socialismul este imposibil”. Reacţiile de care a avut parte această afirmaţie ar putea fi exprimate succint cam aşa: „Cum adică nene, socialismul este imposibil? Nu vezi că tocmai a fost instaurat în Rusia? Deci nu e deloc imposibil!” Ca şi în cazul criticilor ce mi-au fost aduse, aceste obiecţii erau fără… obiect; sau, mai bine zis, treceau pe lângă obiectul discuţiei. Mises nu se referea la faptul că România, de exemplu, nu se poate numi Republica Socialistă România sau că vreun tiran ori cartel de tirani nu pot instaura socialismul, colectivizând întreaga economie cât ai pocni din degete. Bineînţeles că acest lucru este posibil. Mises se referea la faptul că alocarea raţională a resurselor în socialism este imposibilă, că în socialism pur şi simplu nu mai putem vorbi de existenţa unei „economii”.

Am ajuns în fine la subiectul prezentului articol. Pe ce se baza Mises când dădea acest verdict?

Teoria calculului economic expusă de Mises în 1920 nu se referă la calculul matematic. Se referă la posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producţie în vederea selectării acţiunii optime. Lucrurile stau cam aşa.

Orice individ are o scală de preferinţe sau de valori. De exemplu, în acest moment eu prefer să mănânc o portocală în locul unui măr. Dar nu pot spune „de câte ori” prefer portocala în detrimentul mărului; nu pot spune că portocala este de 5 ori mai importantă decât consumarea unui măr – poate doar dacă îmi plac exprimările metaforice. Tot ce pot spune este că prefer portocala mărului, la fel cum prefer un film de acţiune unui reportaj pe teme economice.

În limbaj ştiinţific, spunem că bunurile de consum sunt ierarhizate pe o scală ordinală de valori, scală care variază de la individ la individ, desigur.

Acum, orice bun de consum poate fi obţinut printr-o varietate de metode – procese de producţie. Mărul, de pildă, poate fi cules din propria livadă toamna şi pus la păstrare în beci; sau poate fi importat din Spania; sau poate fi rodul pomilor crescuţi în sere încălzite cu energie termică şi culeşi astăzi – energie care poate fi obţinută cu ajutorul unei hidrocentrale sau a unei termocentrale sau a unei turbine eoliene; cu angajarea de forţă de muncă în proporţii variabile; şi aşa mai departe.

Practic, din cauza relaţiilor de substituţie şi complementaritate existente între factorii de producţie, avem de-a face cu un număr imens de combinaţii de resurse care, teoretic, ne pot oferi toate constelaţia de bunuri de consum de care avem nevoie. Problema economică fundamentală este care din aceste procese de producţie merită selectate? Nu putem oferi un răspuns decât dacă putem compara cifric valoarea factorilor de producţie implicaţi.

Pentru a ajunge la răspuns avem nevoie de piaţă. Într-o primă fază, preferinţele indivizilor se confruntă în faţa „tarabei” şi rezultă preţuri pentru mere şi portocale. Apare, aşadar, pentru prima oară, posibilitatea comparării valorii mărului cu a portocalei. Iar dacă preţul unui kg de mere este 1 leu iar preţul unui kg de portocale este 5 lei, putem spune că „portocalele sunt de 5 ori mai valoroase decât merele”.

Într-o a doua etapă, apar preţuri pentru factorii de producţie. Bazându-se pe preţurile bunurilor de finale şi cunoscând tehnologia fabricării acestora, întreprinzătorii licitează factori de producţie pentru a obţine bunurile cerute de consumatori. Prin acest proces constelaţia preţurilor se întregeşte cu preţurile forţei de muncă şi a bunurilor de capital.

Pe scurt, calculul economic constă în folosirea valorilor cardinale oferite de sistemul de preţuri pentru a compara utilizările alternative şi a descoperi care este cea mai judicioasă întrebuinţare a factorilor de producţie în raport cu preferinţele ierarhizate ordinal ale consumatorilor. Astfel, piaţa nu este altceva decât un sistem care converteşte sistemul ordinal de valori în unul cardinal. Şi este unicul sistem.

Marele merit al teoriei lui Mises este că oferă o lovitură fatală socialismului, peste ceea ce au reuşit argumentele hayekiene bazate pe „deficit informaţional” sau „cunoaştere dispersata”, peste argumentele Şcolii Public Choice bazate pe problema stimulentelor. Ce spune Mises, în fond, este următorul lucru:
• Să presupunem că dictatorul socialist intră în mod magic în posesia tuturor scărilor de preferinţe ale publicului;
• să presupunem că el cunoaşte toate combinaţiile tehnice care pot livra bunurile de consum, odată ce acestea sunt precizate;
• să presupunem că dictatorul nu este doar omniscient, ci şi binevoitor, chiar cel mai altruist om de pe Pământ, care chiar vrea să satisfacă cele mai urgente nevoi ale poporului său.
Poate să o facă? Ei bine, nu, pentru că în ciuda tuturor acestor virtuţi, este incapabil să genereze sistemul cardinal de valori – cunoscut sub numele de preţuri monetare – cu ajutorul căruia să se ghideze în labirintul fără sfârşit al posibilităţilor de alocare.

Deci, calculul economic nu se referă la adunări şi scăderi, ci la comparaţii de preţuri – pentru care, logic, este nevoie de piaţă.

Teoria lui Mises a fost criticată de socialişti precum Oscar Lange sau Abba Lerner, care au propus rezolvarea calculului prin mimarea pieţei: practic, directorii de fabrici din socialism trebuiau să se poarte precum oamenii de afaceri din capitalism. Această soluţie, departe de a rezolva problema, nu face decât să îi demonstreze gravitatea.
• În primul rând, observaţi în ce postură patetică ajunge socialismul dacă ne luăm după Lange sau Lerner: ei spun că socialismul este viabil tocmai fiindcă mimează sistemul capitalist! – ceea ce a şi făcut în practică, dar asta e altă poveste.
• În al doilea rând, nu contează ce pot mima sau nu directorii de fabrici. Chiar dacă ei se dovedesc a fi cei mai buni “actori” din lume (trecând peste problema stimulentelor, care este, desigur, catastrofală – sper că nu îşi imaginează nimeni că directorul de fabrică va avea grijă de unitatea din subordine ca de propria afacere!), jocul este lipsit de rezultat. În absenţa proprietăţii private, preferinţele oamenilor sunt mutilate.

În sfârşit, vreau să mai adaug câteva cuvinte despre intervenţionism. Ce legătură are teoria imposibilităţii calculului economic în socialism cu viaţa noastră de astăzi? – poate întreba cineva. Legătura este simplă. Pe măsură ce scoţi resurse din sfera proprietăţii private, adică din circuitul pieţei, calculul economic este din ce în ce mai viciat. Aşa cum a spus Murray Rothbard, angajarea statului în producţia de „bunuri publice” duce la apariţia unor „insule de haos calculaţional”; cu cât intervenţia statului este mai amplă, cu atât bezna în care ne zbatem este mai mare.

P.S. Pe empiriştii care m-au acuzat că sunt dogmatic îi rog să ia, de exemplu, aserţiunea „Orice individ are o scală de preferinţe ordinală” şi să încerce să o falsifice. Le urez multă baftă.
Lăsând gluma la o parte, dogmatismul nu rezultă din afirmaţii imposibil de demontat, ci din afirmaţii susţinute în ciuda contra-argumentelor. Invectivele nu sunt contra-argumente.

Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private

Am scris în mai multe rânduri despre rolul proprietăţii private în producţia de drumuri. Argumentul de bază este simplu: dacă recunoaştem importanţa proprietăţii private în producţia de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci, dacă suntem consecvenţi, ar trebui să adoptăm o poziţie similară şi în legătură cu oferta de drumuri. Dacă statul este un prost furnizor de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci este un prost furnizor de drumuri.

Incapacitatea statului de a administra drumurile (problemă strâns legată de producţia de drumuri) a fost evidenţiată foarte bine în ultimele zile. S-a văzut cum măsurile luate de autorităţi – de exemplu, oprirea traficului, în dispreţul total al călătorilor – sunt, pentru a cita un politician cunoscut, “din stomac”, adică fără mută judecată.

Un studiu de caz foarte interesant este cel al autostrăzilor. Dificultatea deszăpezirii este în bună măsură datorată absenţei parazăpezilor care protejează drumul de viscol. Bănuiesc că nimeni nu a mai fabricat parazăpezi după 1989, cele pe care le vedem montate pe câmp sunt cele moştenite de pe vremea comunismului. Se susţine că montarea parazăpezilor este nerentabilă, din cauza hoţilor în căutare de fier. De fapt, toată această discuţie nu face decât să arate ineficienţa asociată cu proprietatea publică.

Dacă drumul ar fi privat, proprietarul său ar fi direct interesat în păstrarea traficului, pentru că trăieşte de pe urma traficului. Ar fi stimulat să ţină drumul deschis cât mai mult timp sau, în caz de înzăpezire, să îi salveze pe cei izolaţi. Dacă companiile producătoare de ghete oferă garanţie, nu există niciun motiv special pentru care patronul drumului să nu procedeze la fel. Astfel, propriul interes l-ar mâna probabil să cumpere parazăpezi cu care să îşi protejeze investiţia. Iar talentul antreprenorial şi competiţie ar stabili din ce material să fie confecţionate aceste dispozitive.

Să presupunem însă că parazăpezile pot fi confecţionate doar din fier. Apare vreo problemă specială? Nu, fiindcă proprietarul drumului, dat fiind ca dispune şi de mijloacele necesare apărării proprietăţii (la arme mă refer, desigur) ar descuraja imediat pe oricine ar încerca să fure parazăpezile. Să nu uităm că hoţia nu este legată de parazăpezi (la urma-urmei, nimic nu separă din acest punct de vedere parazăpezile de operele de artă), ci de proprietatea publică.

Până una alta, vă urez drum bun, pentru că sunteţi pe cont propriu.

Cine s-a născut azi? (8) – Ludwig Lachmann

În ziua de 1 februarie 1906 s-a născut Ludwig Lachmann. Vă recomand să citiţi Capital and its Structure, e o prezentare mai fascinantă a organizării economiei decât cea reuşită de Hayek. Impresionantă prin maniera în care îţi transmite cât de legaţi („complementari”) suntem unii de alţii în economie, cât de fin este mecanismul pieţei şi cât de uşor îl poţi strica dacă umbli chiar şi la părticele mici. Să explic puţin.

Teoria neoclasică trece fără greaţă peste rolul capitalului în economie, adoptând câteva ipoteze mai mult sau mai puţin explicite:
• Capitalul este complet omogen – o presupunere care îşi trage rădăcinile înapoi în timp până la Frank Knight;
• sau, capitalul nu este omogen, dar structura acestuia rămâne fixă,
• sau, structura capitalului se modifică, dar nu ca rezultat al influenţei monetare, ci numai ca efect al acţiunii factorilor reali (moneda este neutră în raport cu structura producţiei).

În realitate, deciziile oamenilor de afaceri privesc anumite investiţii. Deciziile de investire nu determină doar ”rata investiţiilor”, ci şi caracterul concret al formării capitalului, fie că este vorba de construcţia unei uzine, a unui bloc sau a unei ferme, fie că se referă la fabricarea unui automobil sau a unui vapor. Firmele sunt ghidate în luarea deciziilor de către aşteptările lor în legătură cu disponibilitatea viitoare a bunurilor complementare proiectului analizat şi a preţurilor acestora. Nimeni nu se apucă să construiască o cale ferată ori o hidrocentrală dacă nu crede că, la momentul dării ei în folosinţă, va exista în zona deservită o cerere suficientă de servicii de transport, respectiv de electricitate, care să poată justifica investiţia. Dacă sistemul de preţuri este perturbat şi transmite semnale eronate în legătură cu resursele pentru investiţii, întreprinzătorii vor fi sortiţi să ia decizii greşite şi să aloce în mod ineficient capitalul. Atunci când se spune că ”creşterea economică a atins plafonul” sau că ”a devenit nesustenabilă”, se afirmă de fapt că o nouă hidrocentrală (de exemplu) nu mai poate fi construită în termenul stabilit, ori cu costurile planificate, ori că nu va avea cui să ofere energie prea curând. ”Creşterea nesustenabilă” semnifică, în realitate, lipsa resurselor complementare pentru ducerea la bun sfârşit a proiectelor de investiţii deja iniţiate.

Spune Lachmann: “Semnificaţia economică a eterogeneităţii capitalului constă în faptul că fiecare bun de capital poate fi angajat doar într-un număr limitat de utilizări.” Specificitatea şi eterogeneitatea capitalului face ca bunurile de capital să intre într-un număr limitat de combinaţii – combinaţii care formează structura de capital (producţie). Iar modificarea preferinţelor consumatorilor impune permanent schimbarea acestor combinaţii – schimbări care nu sunt uşor de făcut tocmai din cauza specificităţii şi complementarităţii de care vorbeşte Lachmann.

După ce citeşti Lachmann îţi vine să râzi când auzi de „programe de stimulare economică” şi alte iniţiative de inginerie economică, menite să crească PIB-ul prin „efect de multiplicator”. Căci PIB-ul nu e un sac sau un pui de găină în care să torni subvenţii, ajutoare sau injecţii cu sare şi pe care să îl umfli în acest fel; PIB este doar o poreclă pentru o structură extrem de alambicată care, privită din afară, este de-a dreptul caleidică. Astfel, presupunând că statul ar face rost de resurse din altă parte decât din acelaşi PIB (ceea ce e imposibil, desigur, măcar în ceea ce priveşte impozitarea), efectul injecţiilor guvernamentale nu va fi decât distorsionarea economiei – e adevărat, mutaţiile survenite în reţeaua bunurilor de capital poate da pe alocuri impresia de creştere!

Înainte de a încheia, menţionez că Lachmann a avut un rol important în revigorarea teoriei anticipărilor în economie, într-o epocă în care ipoteza „anticipărilor statice” era la mare modă. De fapt, ar spune Lachmann, anticipările sunt aproape tot – restul e tăcere.

Rezolvarea liberală a crizei din Haiti

Este evident că ajutorul guvernamental pentru Haiti eşuează lamentabil. Nu am învăţat nimic din trecut. Ajutoarele publice pentru… dezvoltare, combaterea sărăciei, depăşirea crizei etc. nu au dus niciodată la efectele scontate, producând în schimb haos, violenţă şi perpetuarea sărăciei. Vedem la televizor că ce s-a întâmplat în Somalia în anii ‘90 se întâmplă acum în Haiti (citiţi ce spune o autoritate în domeniu – William Easterly).

Tyler Cowen a oferit, încă de la început, o soluţie mai bună: acordarea de către SUA a “statutului de protecţie temporară”, prin care toţi haitienii aflaţi în SUA primesc drept de muncă – ceea ce le oferă posibilitatea de a câştiga bani legal, de a-i trimite rudelor aflate acasă sau de a-şi vizita patria.

Însă există o soluţie încă şi mai bună. Ceva ce guvernele, dacă le-ar păsa cu adevărat de soarta haitienilor, ar trebui să facă imediat: anularea obligativităţii vizelor şi acordarea dreptului de muncă pentru toţi haitienii care doresc să părăsească insula. Practic, vorbesc de libera migraţie – un drept fundamental al omului. Fiecare haitian ar trebui să fie liber să circule, să muncească şi să încerce să îşi croiască o nouă viaţă în SUA, Franţa sau România, unde consideră potrivit.

Nu am simţit nevoia să abordez subiectul Haiti, acesta neintrând în categoria problemelor „economice” de care mă ocup cu predilecţie. Până azi, când am aflat că forţele militare americane îi întorc din drum pe cei care vor să părăsească insula pentru a intra în SUA. Ce spirit umanitar! Paraşutarea de mâncare în imensul lagăr de pe insula morţii nu înseamnă însă compasiune, ci condamnare.

Creditul guvernamental – update

În decembrie administraţia publică a închis devreme, aşa că şi soldul creditului guvernamental a luat un mic repaos. Per total, în 2009 a crescut cu 172,1%, adică aproape de 3 ori.

Politica de stimulare şi economia văzută ca bolovan

Dominique Strauss-Kahn avertizează guvernele că e prea devreme să îşi retragă politica de stimulare a economiei.

Directorul FMI face parte din acea categorie de economişti care crede că piaţa este precum un bolovan care se bălăngăne dintr-o parte în alta, adică din avânt exuberant în recesiune bruscă în funcţie de mişcarea browniană a “spiritelor animalice” ascunse în “bolovan”. Chiar dacă nu toţi sunt de acord cu această descriere, probabil toată lumea acceptă ideea de bază, anume că atunci când bolovanul o ia la vale (recesiune), guvernul trebuie să intervină şi să pună nişte proptele, eventual să-i dea un şut care să-l impulsioneze să urce din nou: să scadă rata dobânzii, să acorde facilităţi fiscale, să crească cheltuielile publice ş.a.

Nu este de mirare că această viziune mecanicistă, simplistă, nu a dat niciodată rezultatele scontate. Piaţa nu este un bolovan; indivizii nu sunt simpli pioni pe care guvernul îi poate manevra cum doreşte pe tabla economiei. (Atenţie! Dacă nu sunt de acord că piaţa este un obiect inert, în egală măsură nu vreau să spun că piaţa este un organism viu! Nu există nimic organic în societate.) Realitatea este că piaţa reprezintă o reţea de schimburi. Acţiunile care compun reţeaua de schimburi sunt acţiuni întreprinse cu un scop (purposeful actions). Cu alte cuvinte, economia nu funcţionează nici întâmplător (precum piesele unui caleidoscop), nici mecanic (precum un motor). Economia funcţionează potrivit acţiunilor agenţilor economici – acţiuni care sunt anticipative, reprezentând materializarea intenţiei oamenilor de a-şi satisface interesele.

Cum trebuie să interpretăm activitatea guvernului? Ca pe un element disturbator al „ordinii pieţei”, un factor care intervine în interacţiunile indivizilor. Drept urmare, politica guvernului este luată în calcul de către agenţii economici atunci când aceştia îşi formulează planurile de consum sau investiţie; este intens dezbătută şi face obiectul a numeroase studii, analize şi prognoze (ceea ce reprezintă un cost al funcţionării guvernului, în general trecut cu vederea).

Politica de stimulare apărată de Dominique Strauss-Kahn este un bun studiu de caz. Ea reprezintă unul din elementele care se află la baza hazardului moral ce gripează funcţionarea economiei, deturnând resursele de la utilizarea lor productivă. De ce nu ar fi anticipată? Ce cauză obscură i-ar împiedica pe oameni să prevadă efectele extinderii cheltuielilor publice şi ale deficitelor bugetare? Nu trebuie să fi expert în economie ca să înţelegi ce se întâmplă. Dacă guvernul reduce temporar impozitele, nimeni nu va fi nebun să mărească investiţiile (doar Jawaharlal Nehru era atât de naiv încât să creadă că el le oferă o favoare investitorilor străini dacă le promite că nu le va naţionaliza afacerile mai devreme de 10 ani!). Dacă guvernul subvenţionează achiziţia de autoturisme, nimeni nu va fi nebun să dea cu piciorul la oportunitatea creata şi îşi vor cumpăra maşină – ceea ce nu înseamnă că oamenii vor cheltui mai mulţi bani în acest scop! Da, banca centrală poate reduce rata dobânzii prin injecţii monetare, dar nimeni nu este atât de prost încât să îşi imagineze că rata dobânzii va rămâne zero până când ajunge la vârsta pensionării!

Sau poate că sunt şi astfel de naivi. Însă după cum spunea Lincoln, „Nu-i poţi păcăli pe toţi oamenii tot timpul”. Este o iluzie să credem că economia este un bolovan sau „un pacient aflat în convalescenţă”, după cum spune doctorul Emil Boc. Trezirea! Economia suntem noi. Cheltuielile guvernului se fac din banii noştri, deci cum am putea fi stimulaţi să cheltuim mai mult prin simpla creştere a cheltuielilor guvernului?!

Cred că din ce în ce mai mulţi oficiali se lovesc de această dilemă şi se îngrozesc la gândul că filmul cu stagnarea de două decenii a Japoniei va putea fi vizionat şi pe alte meleaguri. Cred că tot ce speră este ca filmul să mai întârzie puţin, măcar până îşi încheie ei mandatul. După aceea, vorba unui strămoş mai sincer, poate să vină potopul.

Rent-seeking avatar

În cartea mea despre criză am vorbit despre contribuţiile băneşti pe care le-au primit candidaţii la preşedinţie din SUA. Am arătat că băncile de investiţii se numără printre cei mai importanţi susţinători ai campaniei electorale, în cazul ambelor partide politice. Aceleaşi instituţii cotizează şi colo şi colo, demonstrând prin aceasta că prietenia viitoarei administraţii politice, indiferent de culoarea politică, este pentru ele extreme de valoroasă. Politica de bailout nu ţine de ideologie, ci de interesele directe ale grupurilor implicate.

Încă un grafic interesant despre evoluţia cotizaţiilor plătite de sectorul financiar politicienilor sau, altfel spus, despre creşterea datoriei guvernanţilor către grupurile de interese care îl susţin. Observaţi creşterea plăţilor în anul 2008 şi, mai ales, principalul beneficiar al acestora. Statistic vorbind, pare o anomalie.