Fondul Proprietatea, reforma proprietății și redistribuția

Din ciclul „Zâmbiți vă rog… uite autostradaaaaa!” se cuvine să vorbim azi despre „…uite reforma proprietățiiii!” Un bun articol publicat recent în presă despre istoria și situația actuală a fondului Proprietatea m-a convins să pun pe hârtie câteva reflecții despre un subiect niciodată abordat pe acest blog.

Pentru mulți listarea la bursă a Fondului Proprietatea reprezintă un soi de epilog fericit al reformei proprietății. Această convingere este eronată. Să o luăm încetișor, mai de departe.

Regimul proprietății este cel care face distincția între socialism și capitalism.Reforma proprietății este reforma cheie care trebuie întreprinsă pentru a trece de la un sistem la altul.
Reforma proprietății presupune trecerea resurselor (a celor naturale și a bunurilor de capital) din proprietate publică în proprietate privată. Întrebarea cheie, deși oarecum tardivă astăzi, este cum să procedezi? Fără îndoială, retrocedarea este cea mai simplă metodă. Este totodată justă fără cusur. Dar ce te faci atunci când retrocedarea nu este posibilă, de pildă în cazurile în care proprietarului autentic (inițial) al unei păduri i s-a pierdut urma sau când avem de-a face cu bunuri de capital (fabrici, uzine) construite în timpul comunismului și care, evident, nu au un asemenea proprietar? În acest caz soluția este privatizarea prin trecerea respectivelor resurse în posesia celor care le utilizează. Cum ar veni, fabrica trebuie să treacă în mâinile muncitorilor, spitalul în mîinile doctorilor, școlile în mâinile profesorilor ș.a.m.d. Această soluție reprezintă o aproximare a metodei de apropriere originale (homesteading) și este singura cale compatibilă cu spiritul reformei (abandonarea proprietății de stat în favoare celei private). Pentru detalii teoretice citiți de exemplu Hans-Hermann Hoppe sau Murray Rothbard.

Să trecem acum de la teorie la fapte. În România reforma proprietății s-a îndepărtat treptat de scopul său. Sensul acestei reforme s-a diluat din ce în ce mai mult, pe măsură ce metodele de privatizare au involuat de la retrocedare… „pe vechile amplasamente” la retrocedare „pe noi amplasamente”, apoi la vestita cuponiadă, apoi la despăgubiri și, în fine, la despăgubiri prin constituirea fondului Proprietatea.

Un lucru trebuie spus aici din capul locului. Despăgubirile nu au nicio legătură cu reforma proprietății. Despăgubirile acordate foștilor proprietari sunt injuste. De ce trebuie să plătesc eu ceva cuiva căruia statul i-a confiscat casa sau fabrica? Nu eu sunt responsabil pentru această faptă. Nici nu se poate susține că există un contract sau un izvor de drept din care să decurgă în mod natural obligația mea de a plăti o sumă de bani unei persoane pe care nu o cunosc, chiar dacă aceasta a fost deposedată în trecut de un bun dobândit în mod legitim (altminteri prin extensie ar trebui să plătesc ceva oricui i se fură ceasul fără a se descoperi făptașul, urmașilor Elodiei și multor altora).

Într-un fel, despăgubrile sunt la fel de injste ca și sistemul public de pensii. În cadrul acestui sistem generația în vârstă de muncă este ținută să plătească pensiile celor bâtrâni pentru unicul motiv că aceștia au fost obligați să cotizeze la rândul lor înainte. Aceasta cu greu poate fi numită justiție (chiar și socială). Faptul că unii au servit ca sclavi pe plantație cu un deceniu sau cu 100 în urmă nu poate justifica intrarea în sclavie a altora pentru a… compensa cumva prejudiciul suferit de primii. De aceea sistemul de pensii pay-as-you-go este injust. Și dat fiind că este injust este și ineficient economic, deoarece subminează stimulentele sănătoase pentru acumularea de capital – dar asta e altă poveste.

Revenind la chestiune, acordarea de despăgubiri nu este nici o cale de privatizare nici o soluție justă de „reperare” a foștilor proprietari. Pe scurt, acordarea de despăgubiri nu are nimic de-a face cu reforma proprietății. Și atunci ce reprezintă?

Răspunsul – care nu ar trebui să mire pe nimeni, fiind singurul răspuns valabil dacă argumentația de mai sus a convins – este că despăgubirile reprezintă o formă de redistribuție. Precum ajutorul de șomaj, no offense.

Prin acordarea de despăgubiri statul introduce reforma proprietății în cutia Pandorei cheltuirii banului public. Totul devine discreție (opus principiului), coruptibil, pasibil (probabil) de a i se schimba sensul. Cine face evaluările, la cât se cifrează despăgubirile, cum se acordă acestea etc. etc. – iată n întrebări fără răspuns, în fața cărora nu putem decide mai bine decât prin aruncarea banului. Observați că deși aceste detalii sunt considerate de mulți drept mediul realist în care economistul trebuie să își ofere adevărata măsură a valorii, momentul în care „teoria ca teoria dar practica ne omoară!”, ele sunt departe de a reprezenta vreo provocare glorioasă. Nu există cale științifică prin hățișul acestor detalii, prin labirintul infinit al posibilității de a cheltui banul public.

Bun. Hai să zicem că se dau despăgubiri. Ce a făcut România? A luat-o pe calea cea mai scurtă de achitare a acestor despăgubiri (de pildă prin acordarea de titluri de stat)? Nici vorbă! A luat-o pe “lungitură”, că așa îi șade bine “reformei”. A inventat o agenție – Fondul Proprietatea – a acordat acțiuni vechilor proprietari dar nu a creat posibilitatea tranzacționării acestora în mod transparent (deci a despăgubit cu hârtii), i-a lăsat pe vechii proprietari să mustească în suc propriu pentru ca aceștia să-și vândă titlurile la preț mic unora suficient de abili pentru a sesiza oportunitatea colectării acestora, iar acum, când acționariatul Fondului arată cum arată (13% foști proprietari), să impună listarea la bursă. Cât despre restul, cum ar fi propunerea ca Fondul să răscumpere acțiuni în valoare de 500 de milioane (?!) – detalii, detalii firești în logica sistemului.

Concluzie: fondul Proprietatea reprezintă o agenție de redistribuție, nu are nicio legătură cu reforma proprietății. Și atenție! Redistribuție de la cine la cine? De la mine (voi) la grupurile de interese care sunt acum în acționariatul Fondului! Fără nicio treabă cu vechii proprietari!

De citit: pensionarii, aurul și ecologiștii

• Capitalismul tăvălit prin fân.

Excelent articol de Ioan T. Morar despre substratul ideologic al criticilor proiectului de exploatare a aurului la Roșia Montană. La FânFest s-a organizat o șezătoare teoretică intitulată fără menajamente: Critici ale capitalismului

De ce se întâmplă asta la Roşia Montană şi nu într-un amfiteatru? Păi, stimaţi cititori, acolo, la Roşia Montană, din când în când, ca să se sperie lumea, va fi scos bau-baul cianurii, un produs al capitalismului care, vorba lui Ion Iliescu, urmăreşte numai profitul! Capitalismul e cianură, comunismul e natură! Capitalismul nu e în stare de legături sociale temeinice şi propune cadre competitive. Pe când marxismul, comunismul, viitoarele societăţi de stânga sunt o nebunie, un paradis natural extraordinar, unde toţi primesc după nevoi. Da, capitalismul e cianură şi aur, comunismul e libertate şi fân!

Partea cu adevărat amuzantă este asta: speaker la conferință este profesorul Daniel Barbu, asociat îndeobște cu diverse inițiative liberale! Nu este prima dată când Daniel Barbu se remarcă prin faptul că semnalizează dreapta dar o cotește la stânga!

• Concedierile lui Boc, coșmarul lui Popescu.

O scurtă povestioară fantastică despre coșmarul unui birocrat-șef pus să-și disponibilizeze subalternii.

Şi dilema lui Popescu nu se opreşte aici. El mai are o angajată pe care i-a băgat-o pe gât un fost colaborator. Respectivul e acum mare şef la Finanţe în Bucureşti. Practic, fata e semiincompetentă, dar odată cu eliberarea ei din post, Popescu îl pune în pericol pe fiul său, aflat acum sub aripa fostului colaborator, fix pe un post de inspector fiscal. Nici disponibilizarea fiului lui Popescu nu ar fi o mare pagubă pentru societate, dacă ţinem cont de faptul că marele inspector fiscal îşi petrece mare parte din timpul de lucru la mall ca să treacă vremea sau mâncând pe banii firmelor care îşi doresc banii pe TVA. Regula e simplă: primeşti, nu primeşti, întâi plăteşti.

• Programul de stimulare american: socoteala keynesiană nu se potrivește cu realitatea.

Conform ipotezei oficiale, planul trebuia să ducă la creșterea cu 1%-3% a PIB în 2009 (!) și să reducă rata șomajului cu 0,5 pp. Suntem în 2010 și rata șomajului este mai mare decât se credea că ar fi în absența stimulării.

• Cât pierd americanii cotizând la pensia de stat?

E simplu de aflat, pentru că lor Social Security Administration le dă raportul. Paul Cwik tocmai a aflat că a cotizat suma de 80 000 de dolari și că dacă va continua să cotizeze va primi 2552 dolari pensie lunară după ce va împlini 70 de ani. Statistica spune că va mai trăi 16 ani. Un calcul simplu arată că valoarea prezentă (la momentul pensionării) a sumei pe care o va încasa de la stat este 335 444 de dolari (rata de actualizare este 5%).

Suppose that I take that $80,000 and put it into a security that gives me an annual return of 5% and I do not add another single cent. How much would I have when I turn 70? $345,752.00! I have already exceeded the target needed for the Social Security Administration to fulfill its “promise” to me.

Deci, în mod normal, nu ar trebui să mai cotizeze nimic de acum încolo. Oricum nu mai vede niciun ban. Omul a cotizat 21 de ani. Investită cu un randament de 5% pe an suma acumulată i-ar asigura exact pensia pe care o va primi de la stat… dacă mai cotizează încă 30 de ani.

Lucrurile stau și mai prost pentru cei tineri, care abia acum intră în sistem.

Lucrurile stau încă și mai prost pentru români. Când mă gândesc că unii au venit cu ideea (am criticat-o) ca cei care au muncit la negru în străinătate să poată plăti contribuții sociale retroactiv, mă apucă durerea de cap. Culmea este că “experții” au aplaudat inițiativa. Ce își imaginează acești oameni că vor mai primi de la stat peste câteva decenii?!

Dacă nu aveți idee, uitați aici răspunsul:

“My father was a lawyer,” says Walter Levy, an internationally known German-born oil consultant in New York, “and he had taken out an insurance policy in 1903, and every month he had made the payments faithfully. It was a 20-year policy, and when it came due, he cashed it in and bought a single loaf of bread.”

Incredibil cât de puțină lume realizează că situația bugetelor publice din prezent este chiar mai proastă decât situația bugetară a Germaniei dinainte de marea hiperinflație din anii 1920.

• Statul Kelantan din Malaiezia pune în circulație moneda de aur și de argint.

Inițiativa e clar împotriva legislației monedei oficiale, dar până acum banca centrală a închis ochii. Un dinar de aur valorează circa 183 dolari, iar 1 dirham de argint circa 5 dolari. Aveți poze și informații mai detaliate aici.

Orient Express to Hell – ce ați făcut în ultimii 20 de ani?

Superbă descriere a realității politico-economice dinainte de 1989, realizată de un jurnalist american și publicată în numărul din iunie al The Freeman. Mulțumesc lui Bogdan pentru indiciu. Nu m-am putut stăpâni și am tradus pasaje ample:

Am cumpărat bilet singur în cușetă de la Budapesta încolo. Mi sa spus că în cazul în care poliţiştii de frontieră găsesc o hartă a României sau orice alte documente dubioase, aș putea fi arestat sau mi s-ar putea interzice intrarea. Deci, târziu în noapte, aproape de graniţa română, am studiat documentele mai mult timp și mi-am fixat adânc în cap lucrurile pe care doream să le văd. Apoi am rupt totul şi le-am aruncat pe fereastra trenului, bucată cu bucată. Puțin după miezul nopții trenul s-a oprit în Transilvania, la granița ungaro-română. Scena avea toate elementele filmului original cu Dracula, din 1932. Nu am auzit lupii urlând, dar relieful muntos, ceața joasă și gărzile militare cu ciobănești germani care înconjurau trenul creau acest ambient.

Cabina mea a fost căutat de patru ori, fiecare echipă depășindu-și predecesoarele. Saltele de pe paturile supraetajate au fost ridicate si, practic, fiecare centimetru de spaţiu a fost verificat. Inspecția finală a fost supervizată de o simpatică (după standardele socialiste) femeie ofițer. Poate că autoritățile credeau că mi-aș dezvălui intențiile rele sexului opus. Da’ de unde. Eram doar un simplu turist care căuta “Parisul Europei de Est”, așa cum se numea Bucureștiul în anii dinaintea regimului communist. Cu excepția faptului că erau aproape zero turiști într-un tărâm reporeclit “Etiopia Europei”.
După căutarea finală, poliţiştii mi-au blocat cabina din exterior. Pseudo-trenul de lux au fost oficial transformat într-o închisoare ambulantă. Dar cel puţin virusul intelectual-politic a fost plasat în carantină.

Orient Express nu mai era un expres dupa ce a intrat în România, având nevoie de 13 ore pentru a parcurge aproximativ 400 de mile şi mergând mult mai încet decât era programat.

România părea blestemată de planificarea guvernamentală şi de amestecul politicului. Alături de fabrici și complexe imense de apartamente puteai vedea căruțe trase de cai. Mulţi oameni își abandonaseră mașinile învechite după ce guvernul a început să interzică sporadic vânzarea de benzină pentru vehiculele particulare.

Deşi România a fost grânarul Europei înainte de primul război mondial, produsele alimentare au devenit între timp la fel de rare ca și statisticile economice cinstite. Comuniştii au distrus sute de mile pătrate de teren agricol ca să ridice fabrici şi mine. Guvernul a răspuns la penuria de alimente cu o campanie de publicitate asupra pericolului alimentației în exces. De asemenea, guvernul făcea publicitate în Occident “faimoaselor” clinici de slabire din România.

Ceauşescu părea hotărât să-i supună pe oameni prin înfometare. Românilor li s-a interzis să primească pachete cu alimente de la străini. Vizitatorii erau opriţi la frontiera română şi li se refuza intrarea în cazul în care ei au încercau să aducă în țară ciocolată sau gumă de mestecat…

Guvernul a concentrat aproape toate investiţiile în industria grea – sursa ultimă a îngâmfării liderilor comunişti. Dar aproape jumătate din producţie era de o calitate atât de proastă încât putea fi aruncată la gunoi îndată ce ieșea pe poarta fabricilor.

Industria românească era, de asemenea, extrem de ineficientă, consumând de până la cinci ori mai multă energie pe unitatea de producţie decât fabricile din Occident. Guvernul a compensat pierderile prin limitarea livrării de energie electrică în casele oamenilor până la şase ore în timpul iernii şi prin aprobarea de a instala un singur bec de 25 de waţi în cameră.

Sistemul de sănătate se prăbuşea, iar rata mortalităţii infantile era atât de ridicată încât guvernul nu înregistra copiii la naștere, ci abia după ce supravietuiau prima lună. Guvernul tăia, de asemenea, alimentarea cu energie a spitalelor, ceea ce cauza mii de morți iarna…

Totuşi, după unii experţi occidentali, Ceauşescu era cel mai bun lucru de la inventarea pâinii încoace. În 1979 un raport al Băncii Mondiale, ” Importance of Centralized Economic Control”, lăuda regimul românesc pentru “politica de utilizare a populaţiei ca factor de producţie prin stimularea creşterii natalităţii.”
Şi cum a făcut conducătorul benevelent acest lucru? Prin interzicerea contraceptivelor şi a avortului. Aceste politici au transformat România în capitala mondială a copiilor abandonaţi…

Pe stradă mulţi oameni întorceau capul când mă vedeau, ca și cum privitul la străini le putea provoca lepră. Am auzit că era o crimă ca românii să vorbească cu străinii. Dar câţiva oameni m-au rugat într-o engleză stricată să le ofer un pachet de ţigări Kent pentru a mitui medicii care le tratau copiii bolnavi. Moneda românească era practic lipsită de valoare. Singurele lucruri cu valoare erau produsele din Vest, precum țigările Kent, care circulau ca monedă pe piaţa neagră.

Am intrat în cel mai mare magazin din Bucureşti; era întunecat, umed şi mizeribil. Vânzătorii ședeau pe grămezi de haine noi întinse pe podea. Una din principalele atracții din magazin: cărucioare pentru copii incredibil de fragile, genul pe care ai dori să le folosești dacă ai vrea să-ți omori copilul și pe urmă să acuzi pe cineva pentru asta. Cu excepția faptului că guvernul nu avea nicio responsabilitate pentru victimele sale.

România a fost una din țările favorite ale Băncii Mondiale, primind mai mult de 2 miliarde dolari între 1974 şi 1982. Aceasta a prezis în 1979 că România va “continua să se bucure de una dintre cele mai mari rate de creştere în rândul ţărilor în curs de dezvoltare în următorul deceniu. . . şi va deveni o economie industrializată până în 1990.” Dar o mare parte din creşterea economică din România se datora asistenței Băncii Mondiale. Cu cât Banca dădea mai multe ajutoare unei țări, cu atât era mai ușor să vorbească despre ea ca despre o poveste de succes … Banca Mondială felicita, de asemenea, regimul românesc pentru capacitatea sa de a “mobilizeze resursele” necesare pentru a stimula creşterea economică. În realitate, aceasta însemna doar că guvernul își putea brutaliza supuşii pentru a stoarce “excedente” pentru a finanța cu generozitate întreprinderile și planurile industrial aprobate de Banca Mondială. Ceauşescu făcea acelaşi lucru pe care l-a făcut Stalin în anii 1930, cand practice a omorât prin înfometare zece milioane de ţărani folosind surplusul pentru a construi fabrici.

Regimul românesc, “mobiliza resurse” și prin vânzarea locuitorilor de etnie germană şi evreiască. (Germania de Vest plătei pentru fiecare etnic german eliberat din România). Acordurile internaţionale au interzis comerțul cu sclavi în secolul al XIX-lea, dar vânzarea fiinţe umane în secolul XX era OK, dacă încasările mergeau către scopuri progresiste.

Acum, gândiți-vă că ne aflăm la 20 de ani de 1990, momentul în care se presupunea că trebui să ajungem din urmă SUA. Gândiți-vâ în ce condiții mergeți cu trenul din București spre Valea Prahovei. Mergeți și descoperiți dezvoltarea multilaterală a satului românesc luat de ape din cauza sistematizării râurilor. Și așteptați scumpirea energiei termice din toamnă, când sute de mii de români se vor încălzi cu gândul că “surplusul” pe care îl transferă sistemul economic ne va propulsa înainte în cincinalul următor. Eventual, priviți impozitarea pensiilor ca pe o “mobilizare a resurselor” pentru… vă las să vă imaginați ce doriți.

După două decenii de la căderea comunismului un număr semnificativ de români au prosperat, unii chiar considerabil. Un număr uriaș însă au bătut pasul pe loc. Unii au aflat acest lucru abia recent, de când nu-și pot achita ratele pentru casă sau mașină la bancă. Majoritatea au trăit cu iluzia creșterii bunăstării în anii boom-ului economic de după 2000. Acum este vremea scadenței, momentul în care iluzia se destramă, în care descoperim că mai degrabă economia nu a creat, ci a redistribuit. E drept, nu la vedere prin rații și cartelă, ci în mod insidios, prin inflația creditului. La fel de forțat. Trăiască regimul “capitalist” din România!

Ce ar trebui să știe președintele despre economie, consum și investiții

Ieri președintele României a opinat că un eventual nou împrumut extern ar trebui dedicat investițiilor și nu consumului:

“Soluţia distrugerii viitorului României, asta e soluţia dacă mai luăm o dată bani . Eu sunt de acord să mai luăm bani în 2011 dacă îi ducem numai în dezvoltare. Adică, propunerea mea publică este să trăim din ce producem, iar ce împrumutăm să cheltuim numai pentru dezvoltare, să facem diguri, autostrăzi. Noi de 12 ani împrumutăm bani, adică avem bugete cu deficit şi dedicăm banii consumului.”

În primul rând „eventual” înseamnă „sigur”. Am spus și îmi mențin predicția că în 2-3 ani datoria publică a României va depăși 60% din PIB, printre altele din cauza contractării unui nou împrumut de la FMI. Nu-ți trebuie modele matematice ca să ajungi la această concluzie, îți trebuie un minim realism. În al doilea rând – și mai important – aceste împrumuturi publice nu vor crește bunăstarea românilor deoarece ele nu pot fi investite ci doar consumate, indiferent cât ar dori președintele Băsescu contrariul.

Eroarea fundamentală din discursul reprodus mai sus și, în general, din mentalitatea celor care cred că este cumva posibil ca guvernul (orice guvern) să investească constă în înțelegerea greșită a conceptelor „consum” și „investiție”. Din perspectiva multora, ceea ce separă „consumul” de „investiție” sunt caracteristicile fizice ale bunurilor achiziționate: dacă dăm banii pe portocale înseamnă că îi consumăm; dacă dăm banii pe tractoare înseamnă că îi investim. Trebuie să denunțăm acesată eroare extrem de răspândită. Descrierea tehnologică a bunurilor nu are nicio legătură cu interpretarea economică. Trăsăturile estetice sau proprietățile chimice ale lucrurilor pe care le folosim nu au nicio relevanță în știința economică. Toate aceste caracteristici fac obiectul altor discipline științifice.

Diferența economică între consum și investiție pornește de la următoarea definiție. Bunurile care sunt folosite pentru a satisfacerea nevoilor în mod direct se numesc bunuri de consum sau bunuri finale. Bunurile a căror utilitate nu o putem aprecia în mod direct, ci doar în mod indirect, prin intermediul bunurilor de consum la a căror realizare participă se numesc bunuri de capital, factori de producție sau bunuri intermediare.

Deci, diferența dintre bunuri de consum și bunuri de capital nu este dată de caracteristicile fizico-tehnologice ale acestora, ci de locul pe care îl ocupă în acțiunea umană. Digul nu este un bun de capital din cauză că se numește „dig”; drumul nu este bun de capital din cauză că se numește „drum”; tractorul nu este bun de capital din cauză că se numește „tractor”. Aceste bunuri devin bunuri de capital dacă și numai dacă oamenii le folosesc pentru extinderea producției.

Creșterea producției presupune economisire, adică amânarea consumului (renunțarea temporară la acesta). Nu îți poți cumpăra mașină dacă nu economisești, adică dacă nu te abții să consumi tot ceea ce ai fi putut consuma dacă nu ți-ai fi propus să cumperi mașină. Zi de zi oamenii se gândesc cât din venitul (producția) realizat(ă) să consume și cât să economisească – pentru creșterea consumului în viitor. Decizia de investire este inseparabilă de cea de economisire. Ambele au ca punct de pornire preferința publicului pentru satisfacerea în prezent a nevoilor (orizontul de timp, dacă doriți) și definirea precisă a consumului viitor. Nimeni nu economisește/investește la modul abstract. Cu toții economism/investim cu un scop: creșterea consumului – a unui anumit consum – în viitor.

Și acum apare în schemă statul care, în esență, pretinde următorul lucru: dacă ne impozitează acum o să ne facă mai fericiți în viitor. „Dați-mi mie banii dumneavoastră și eu o să fac un mare Canal (sau un mare Dig, cum preferați)! – pare să spună politicianul vizionar. După cum am explicat în alte ocazii, guvernul este incapabil (din principiu) să decidă în ce direcție trebuie investiți banii colectați astfel încât bunăstarea societății să aibă de câștigat.
• În primul rând, el nu poate agrega preferințele indivizilor pentru a afla ce vor oamenii. Ce face, sondaj prin telefon, referendum?! Știința economic arată de ce conducerea prin referendum este inconsistentă! Și dacă poporul minte?!
• În al doilea rând, el nu poate calcula economic pentru a decide unde și cum este mai eficient să construiască digul sau canalul; tehnologic problema e rezolvată demult: un dig de titan nu va fi spart niciodată de apă, dar întrebarea este – este „eficient” un asemenea dig, din punct de vedere economic? Poate că trebuie „îndoit” cu aluminiu, ca să fie mai ușor! Sau cu argint, ca să distrugă microbii!
• În al treilea rând, dat fiind că obține resursele prin impozitare, adică prin amenințarea cu închisoarea, statul nu este motivat să gospodărească bugetul cu atenție. Dacă eu nu îmi chivernisesc banii cu grijă nu voi putea să îmi cumpăr mașină. Dar statul? La urma-urmei, ce se întâmplă dacă statul nu este chibzuit? Mai crește impozitele o tură!

“Mi-am asumat tot oprobiul anunţului cu reducerea pensiilor. Exista şi altă variantă: impozitarea pensiilor, cota unică introdusă la pensii…
“Eu nu spun că trebuie tăiată această pensie, dar nu cred că există venit în România care nu trebuie impozitat. Sper ca de la 1 ianuarie Guvernul să nu vină cu o altă măsură de genul mărim TVA cu câteva procente şi să nu introducă impozit pe orice venit, inclusiv pe pensii”. (sursa)

Adevărat. Adică se va întâmpla. Ceea ce nu se va întâmpla este investirea banilor adunați prin impozitare.

Krugman despre efectele expansioniste ale austerității bugetare

Uneori are și Paul Krugman dreptate. Recent a afirmat că niciodată în istoria recentă programele de austeritate bugetară nu au dus la revigorarea economiei. Krugman enumeră o serie de cazuri (Canada în anii 1990, Irlanda în anii 19080 ș.a.) în care reducerea cheltuielilor publice a fost însoțită de accelerarea sau reluarea creșterii economice și pune acest efect pe seama faptului că simultan aceste economii au meșterit un boom inflaționist sau au „beneficiat” de pe urma unui boom inflaționist meșterit de restul lumii.

Înclin să fiu de acord. Aproape toate recesiunile moderne au fost contracarate prin relaxarea politicii monetare; când un boom a dat în criză, salvarea a fost căutată în declanșarea unui alt boom. Aș adăuga la lista exemplelor enumerate de Krugman criza din Asia de Sud-Est din 1997. Statele din zonă au pus în aplicare programe convenite cu FMI și, la scurt timp, și-au revenit economic. Dar întrebarea este: și-au revenit din cauza măsurilor convenite cu FMI sau în ciuda acestor măsuri? Răspunsul meu este că oprirea căderii economice a fost determinată prin mascarea sau socializarea pierderilor prin inflație. Criza din Asia a fost întâmpinată de SUA cu relaxarea politicii monetare și cu un uriaș bail-out – proces care a dus la accelerarea creșterii prețurilor și la creșterea bruscă a ratei dobânzii de către Fed în anul 2000, ceea ce a determinat recesiunea din 2001… care a fost contracarată printr-o altă scădere agresivă a ratei dobânzii, ceea ce a dus la boom-ul pe care îl știm deja foarte bine… astfel încât pentru a stopa inflația Fed a crescut rata dobânzii în 2005-2006, determinând criza actuală… la care răspunsul a fost expansiunea monetară la o scară mai mare ca în trecut…

Deci, Irlanda, Canada și restul statelor care au implementat contracții fiscale în ultimele decenii au trecut cu brio testul creșterii PIB nu din cauză austerității, ci probabil în ciuda acesteia – respectiv, din cauză că au scăzut puternic rata dobânzii, și-au devalorizat moneda sau au „beneficiat” din plin de inflația ciclică meșterită de Unchiul Sam (așa cum a „beneficiat” și România în timpul guvernului Tăriceanu).

Obsesia “urgenței” și calea de ieșire din criză

Politicienii și analiștii economici tot repetă obsesiv că statul trebuie să facă rost de bani „acum” și că, fie tăierea de salarii cât de rea, tot mai strângi un ban așa. Că fără acordul cu FMI nu vor mai fi bani de nicio culoare pentru pensii. În paranteză fie spus, observați cum această poziție ridiculizează așa-zisa importanță a rezervelor valutare ale BNR – rezerve absolut derizorii, desigur, deoarece falimentul finanțelor publice ar duce la prăbușirea instantanee a băncilor (amintesc doar că 20% din creditul intern este credit guvernamental). Ce mai încoace și încolo, o fi bună și ideologia sau măcar teoria la ceva, dar acum practica ne omoară și guvernul trebuie să facă rost de bani. Nu e nicio altă cale.

Obsesia asta cu „acum” și banii pe care guvernul nu i-ar avea în absența acordului cu FMI e greșită, o formă insidioasă de manipulare potrivit căreia am avea nevoie de statul actual mai cu seamă „acum”, în vremuri de criză. I strongly disagree, ca să zic așa. Cred că guvernul poate face rost de bani și fără acordul cu FMI și fără anticipata creștere a fiscalității.

E adevărat, fără finanțare externă și cu instituțiile actuale ne prăbușim. Dar – și aici e un mare „dar” – acordul cu FMI nu reprezintă singura modalitate de a obține acești bani. Implementarea unei reforme comprehensive, care să urmărească liberalizarea economiei prin scăderea drastică a impozitelor concomitent cu privatizarea resurselor și serviciilor publice, astfel încât pe termen scurt statul să ajungă măcar la 20% din PIB, ar câștiga categoric încrederea pieței financiare internaționale. Este important să înțelegem de ce în prezent nimeni nu ne dă bani. Pentru că statul român, în forma actuală, nu are de unde să-i dea înapoi. E limpede ca bună ziua. Și adevărul este că nici cu acordul FMI în brațe nu are de unde să-i dea înapoi, tot ceea ce oferă FMI fiind garanția unui eventual bail-out pentru creditorii străini. Punct și de la capăt.

Credibilitatea în fața creditorilor externi poate fi câștigată și altfel. Dacă mâine societatea românească ar ajunge la concluzia că:
• Sistemul public de pensii trebuie desființat, măcar pentru cei tineri – adică CAS-ul trebuie eliminat. Românii să economisească pentru pensie atât cât vor și să dispună de economisirile lor cum vor (fie să le încredințeze unui fond de administrare, fie să le investească singuri). Pentru plata actualilor pensionari și a celor care urmează să ajungă la vârsta de pensionare sunt suficiente încasările din TVA.
• Educația de stat trebuie eliminată. Faptul că un student la stat costă de 10 ori mai mult decât unul la privat este suficient pentru a mătura fanteziile cristianpârvulesciene despre rolul statului; la o adică, statul ar putea asigura învățământ gratuit pentru același număr de studenți ca și astăzi, furnizând fiecăruia în mod nemijlocit o subvenție de 10 ori mai mică decât bugetul actual al învățământului superior.
• Finanțarea infrastructurii ar trebui să treacă în mâini private. În ultimii 5 ani statul a cheltuit 10% din PIB pentru construcția de drumuri (le-ați văzut?), adică exact deficitul bugetar din acest an. Cu acești bani se construiau 4 Burj Dubai sau Palm Jumeirah + Burj Dubai (le-ați văzut?). Ca fapt divers, știați că volumul de excavații pentru autostrada Brașov – Cluj – Borș este de circa 90 de milioane metri cubi, adică exact cât nisip a fost turnat în ocean pentru Palm Jumeirah? Și că ar fi necesare 7 milioane tone de asfalt, adică exact câtă rocă s-a turnat la Palm Jumeirah?
• Spitalele și serviciile de sănătate ar trebui privatizate. Oamenii își pot face propria asigurare de sănătate. În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. Cu acești bani își poate cumpăra oricând abonament individual (mai scump decât cel oferit în grup) la o clinică privată. În ceea ce-i privește pe românii cu venituri mai mari, 10% din salariu este pur și simplu o sumă uriașă.De fapt și la urma-urmei s-ar putea argumenta că asistența medicală s-a „privatizat” deja – doar aproape nimic nu mai este gratis în spitalele publice.
• Poliția poate fi disponibilizată în bună măsură, locul ei urmând a fi luat de companiile private de securitate. Poliția și Jandarmeria consumă anual peste 6 miliarde de lei, adică 1,5 miliarde de euro. Această cifră reprezintă de 70 de ori cifra de afaceri a BGS, care are 3000 de angajați. Faceți un calcul simplu și vedeți câți agenți de securitate ne-am putea permite cu acești bani (țineți cont și de faptul că BGS are profit și că o parte din clienții companiei sunt instituții publice, cu dare de mână)
• Când pui toate lucrurile cap la cap îți dai seama că impozitul pe profit și impozitul pe venit (6% din PIB) pot fi anulate fără probleme. Jeffrey Miron de la Harvard a cerut anularea impozitării companiilor în SUA ca măsură anticriză, însă incultura economică a făcut ca în România subiectul să rămână tabu. Dar aritmetica arată că statul nu are nevoie de toate aceste impozite (CAS, impozit pe profit și pe venit) pentru a-și îndeplini funcția unui stat minimal. Încă i-ar rămâne foarte mulți bani, cu care ar putea face tot ce v-am spus aici.

De unde plecasem? De la nevoia câștigării încrederii creditorilor externi. Nu credeți că un guvern care ar întreprinde aceste reforme, împreună cu implementarea unor reguli de conduită descrise aici, ar putea împrumuta oricât ar mai avea nevoie pentru acoperirea unui deficit temporar?

O criză a statului, o singură soluție

Criza pe care o traversăm este o criză a statului. Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar afecta aproape toate statele. Iar dacă pentru economiile emergente există mereu scuza că guvernele acestora sunt prea inepte, atunci ce se poate spune despre guvernele economiilor dezvoltate, care au acumulat datorii mult mai mari decât au făcut-o primele? După ce proverbiala perioadă de 20 de ani s-a scurs, se cuvine să observăm că nu există neapărat stupid people ci, mai degrabă stupid institutions. Iar soluția este demolarea lor.

Reforma este inevitabilă. Nu în sens istoric, ci în sens logic. An după an guvernele lumii, indiferent cine a fost la cârmă, au făcut ce au știut mai bine: au redistribuit avuția societății de la cei dedicați producției și acumulării de capital către cei asistați, privilegiați, subvenționați – numiți-i cum vreți. Au făcut așa în numele binelui comun. Ei bine, spune-i asta omului căruia îi ceri impozite. Spune-i că e spre fericirea lui să plătească impozit pe venit, pe profit, CAS, TVA ș.a.

Abraham Lincoln afirma: Nu poți să-i prostești pe toți oamenii tot timpul. Încet-încet, vraja cu impozitele ridicate pentru a finanța idealizatele servicii publice s-a risipit și statele au recurs la o metodă mai eficientă de păcăleală: expansiunea creditului și cheltuielile pe datorie. Tipărirea de bani este cel mai bun mijloc de redistribuție inventat vreodată – nu întâmplător statul și-a arogat monopolul asupra lui. Este o veritabilă armă de prostire în masă sau, dacă preferați, un mod de a induce în rândurile populației impresia că poți trăi bine-mersi și cu banii în buzunar și cu burta ghiftuită. Ceea ce este absurd, deoarece ghiftuirea burții (consumul) presupune producție, adică sacrificiu, suportarea unui cost de oportunitate.
Întregul sistem funcționează după principiul unei scheme Ponzi sau Caritas. O masă de indivizi – științific numită “bază de impozitare” – plătește pentru beneficiile unora, trăind cu speranța/impresia că are la rândul său ceva de câștigat. Pe măsură ce timpul trece și resursele se pierd (căci, din păcate, statul nu a inventat încă o mașină de multiplicat resurse – case, brânză, tractoare – ci doar de multiplicat bani), schema trebuie lărgită, altfel jocul se oprește. De aici “nevoia extinderii bazei de impozitare”, a confiscării suplimentare de avuție. Care se face, așa cum am zis, prin impozitare transparentă sau prin inflație. Vă vine să credeți că acest demers – creșterea numărului impozitaților – este sprijinit astăzi prin invocarea solidarității între oameni?! Solidaritate… să strângem rândurile… pentru ce? – ca nu cumva să scape vreunul fără să cadă în prăpastie?

Robert Mundell, un laureat al Premiului Nobel, a spus că în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc. La început de secol XXI “se strânge lațul”, în sensul că iluzia nu mai poate fi menținută. Mergând în continuare pe drumul pe care pășim de decenii, datoriile publice în întreaga lume dezvoltată vor deveni insuportabile. În 30 de ani doar plata dobânzilor la datoria acumulată va atinge 20% din PIB, adică jumătate din bugetele actuale – calcul făcut de o binecunoscută instituție publică și reprezentând „scenariul optimist”. Aceasta înseamnă că nu va mai fi nimic pentru copiii și nepoții noștri, nimic din ceea ce numim azi servicii publice: educație, asistență medicală, siguranță publică; și nu vor fi nici pensii pentru noi. Aceasta este matematică, fie că vă place sau nu 2 + 2 fac 4; 20% din PIB înseamnă cât v-am spus. Părerea mea este că lucrurile se vor înrăutăți mai repede, din mai multe motive pe care economiștii le cunosc – în principal din cauză că datoria publică și cheltuielile bugetare reduc stimulentele pentru muncă și acumulare de capital.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face – și singurul bun, de altfel – este să înțelegem situația și să renunțăm la Caritas. Să desființăm sistemul public de pensii, de exemplu. Să înțelegem că prin stat nu vom crește bunăstarea, pentru că statul nu este altceva decât un mecanism de redistribuție, nu de creare a avuției; statul nu poate face nimic fără banii noștri – adică nu poate face nimic (net). Știu, viața este grea, e mai ușor să tai frunză la câini sau să fi lipsit de responsabilitatea acumulării unui venit pentru bătrânețe așteptând să pice para mălăiață de la guvern. Dar este o iluzie, cu atât mai tragică cu cât a fost întreținută intenționat. Nu va trebui să așteptăm 30 de ani, deja pensiile sunt în pericol să scadă cu 15%. Sezonul la pere mălăiețe s-a închis – mai corect spus, nici nu s-a deschis vreodată, doar că am trăit cu impresia că ar exista.

Dacă ezităm să ne mișcăm rapid, dacă credem în virtuțile planurilor guvernelor actuale (fie că se cheamă Boc sau Obama), nu ne așteaptă nimic bun. Cel mai faimos specialist al teoriei monetare ne avertizează asupra hiperinflației. Sau putem să înghețăm prețurile printr-o semnătură cu pixul și să plecăm acasă. În sărăcie, ca în comunism.

Reforma lui Pinochet și reforma lui Băsescu

Aud mulți „experți” care aseamănă programul de măsuri din România cu reforma lui Pinochet din Chile în anii 1970.
De exemplu, Cristian Pârvulescu: “Romania este al doilea Chile. Daca analizam reformele lui Basescu si filosofia acestora realizam cat de periculos de asemanatoare sunt acestea cu cele orhestrate de dictatorul Augusto Pinochet in momentul in care a luat puterea in Chile.”

În opinia mea, între reforma întreprinsă în Chile și programul convenit de România cu FMI e o diferență mare, mult prea mare pentru a justifica această comparație. Hai să vedem.

Înainte de toate, să amintim un lucru trecut cu vederea de toată lumea. Programul economic al lui Pinochet a fost inspirat de Chicago Boys, adică de un grup de economiști asociați cu Școala Monetaristă al cărei epicentru era la University of Chicago, în frunte cu Milton Friedman – laureat al premiului Nobel. Programul din România este inspirat de… nobody, nefiind de fapt un program (o strategie, o reformă) ci o decizie pur contabilă, prin care se urmărește aducerea cât de cât în balanță a cheltuielilor și veniturilor statului, fără niciun fel de viziune pe termen mediu sau lung. Impresia mea este că prin această reformă se urmărește consolidarea statului, nu slăbirea lui, așa cum zice Pârvulescu. Am spus-o și o repet: pentru a schița o reformă veritabilă nu e nevoie să plătești o căruță de bani pe experți sau să ai IQ-ul lui Einstein; e suficient să citești economie sau măcar să te duci să asculți ce are de spus un Nobel atunci când vine în România (Edward Prescott a conferențiat anul trecut într-o cvasianonimitate)

Deci, reforma din Chile a fost sprijinită de economiști celebri (buni sau răi, nu discutăm), în vreme ce în România… nu a auzit nimeni de nimeni.

În al doilea rând și fundamental, reforma lui Pinochet a vizat un amplu proces de liberalizare a economiei (de sub catastrofa socialistă a lui Allende). În România nu putem vorbi de liberalizare, de fapt, dacă îmi dă cineva un singur element de liberalizare în măsurile anunțate îi dau o ciocolată.

La ei, liberalizare, la noi manelizare birocratică… altă rimă n-am găsit.

Printre elementele definitorii ale reformei din Chile se numără reforma fiscală. “Reforma fiscală a inclus eliminarea impozitelor pe avere și pe câștigurile de capital și reducerea impozitarii profiturilor… scopul a fost reducerea poverii fiscale” (sursa). Programul Președintelui Băsescu este exact invers: “Iar dacă vorbim de modernizarea statului trebuie să avem curajul să fiscalizăm tot ce avem în economie . Mi se pare că orice venit trebuie impozitat în România, fie că trebuie să impozităm un leu.”

La ei, reducerea poverii fiscale, la noi creșterea birurilor.

Ce să mai spunem despre reforma pensiilor? În Chile sistemul pensiilor de stat a fost destrămat și înlocuit cu un sistem de pensii private cu contribuție obligatorie minimă de 10% (cotizatii sociale nu există). Reforma pensiilor din Chile a ajuns în manualele de economie. În România manualele sunt sfidate, pentru că autoritățile încearcă su susțină sistemul pensiilor de stat pay-as-you-go prin sabotarea continuă a fondurilor private și a celor administrate privat (pilonul 3 si 2) – s-au limitat iarăși contribuțiile la Pilonul 2, ca și anul trecut, ca să intre mai mulți bani la buget. Despre reforma pensiilor din Chile care a fost înfăptuită cu decenii în urmă dar continuă să fie la ani lumină depărtare de ce se întâmplă în România, citiți acest scurt expozeu al lui Jose Pinera, unul dintre artizanii implementării ei.

Noi continuăm să susținem Caritas-ul socialist al pensiilor.

Vreți și o asemănare între reformele întreprinse la ei și la noi? Vă propun fixarea cursului de schimb. Deși Milton Friedman a insistat ca Banca centrală să lase cursul peso-ului să floteze liber (Friedman este de altfel faimos pentru poziția sa pro-flexible exchane rate), guvernul chilian i-a ignorat sfatul și a țint(u)it cursul de schimb, cică pentru a o pri inflația. Mugur Isărescu a făcut același lucru, iar BNR s-a comportat ca un consiliu monetar. Această politică a permis, atât în Chile cât și în România, importarea expansiunii creditului din țările dezvoltate și declanșarea unui boom care s-a terminat cu o recesiune cruntă. În anii 1982-1983 PIB în Chile a scăzut cu 19%; deocamdată România a acumulat o scădere de peste 10%.

Acolo unde a continuat cu planificarea centrală, adică în domeniul monetar, Chile a dat în gropi, ca și România.

România nu este încă într-o situație atât de disperată pe cât era Chile la sfârșitul epocii lui Allende. Deși statul avea atunci cheltuieli publice de 40% din PIB, ca și România în prezent, deficul bugetar era de 25% din PIB, acoperit prin emisiune monetară – rata inflației era 600%! Chiar dacă România e paria continentului și conitnuăm să ne dăm cu capul de gard an de an asemenea unui debil mintal, încă nu suntem în pragul dezintegrării economice și sociale. Trebuie să ajungem acolo?

P.S. A nu se înțelege că ridic în slăvi reforma lui Pinochet. În opinia mea ea a continuat multe practici profund incompatibile cu libertatea (economică) individuală. Încerc doar să înlătur confuzia creată de incultura istorico-economică a unora.

Când contabilii conduc economia

Preconizatele măsuri negociate cu FMI – TVA de 22%, creșterea impozitelor pe proprietăți, concedierea a 250 000 de bugetari plus concediu forțat timp de 20 de zile – sunt măsuri birocratice care nu au nicio legătură cu economia, ci cu contabilitatea bugetară. România se află în criză și are nevoie de un program de relansare economică, însă în locul lui ni se pregătește un program de redresare a bilanțului contabil al guvernului.

Pe toate canalele mediatice ni se spune că avem de ales între creșterea birurilor și concedieri discreționare. Complet fals. Avem de ales între a continua actualul model de dezvoltare centrat pe stat și înlocuirea lui cu unul centrat pe proprietatea privată și libera inițiativă. Creșterea taxelor nu va face decât să cotinue actualul model de dezvoltare, cel care ne-a adus în marasmul actual; va lovi puternic în înclinația pentru economisire (de ce ar mai strânge cineva bani ca să-și cumpere case sau masini, doar ca să-i perceapă statul impozit dublu?), stimulând consumul în dauna acumulării de capital. În plus, concedierea unei armate de bugetari va declanșa un conflict social gratuit și cu potențiale efecte dezastruoase; încurajează anarhia, exact opusul ordinii sociale liberale.

Alternativa este să schimbăm modelul de dezvoltare, să descătușăm energia și talentul antreprenorial, să încurajăm acumularea (deci producerea) de avuție. Putem realiza asta prin scăderea drastică a impozitării, printr-o dereglementare comprehensivă (în sens liberal, nu pentru satisfacerea unui grup de rent-seek-eri), prin trecerea în proprietate privată a tuturor resurselor încă deținute de stat.

Bineînțeles că administrația publică trebuie micșorată – iar aici nu văd nicio limită, cu cât mai mult cu atât mai bine. Dar câtă vreme concedierea bugetarilor nu înseamnă reducerea birocrației ci este un scop în sine, o simplă cifră pe tablă, ea nu diminuează în mod fundamental povara plasată de politic pe umerii producătorilor. Câtă vreme numărul de taxe, aprobări, avize, reglementări și norme tehnice rămân neschimbate… „reforma” este lipsită de sens. Aici se vede lipsa de viziune, păcatul abordării pur contabile a problemei. O economie merge prost pentru că oamenii nu sunt stimulați să producă și să acumuleze, ci să consume cât mai mult – de preferință din producția altora. Politica de austeritate mult vehiculată este o inginerie contabilă, ea nu va schimba aceste stimulente. Mai mult, va accentua stimulentele perverse (ex. impozitarea)! De aici nu are cum să iasă ceva bun, indiferent cât va fi deficitul bugetar.

UPDATE

Tocmai s-a anunțat că salariile bugetarilor se vor reduce cu 25% de la 1 iunie, pensiile cu 15% etc. Abia acum va deveni evidentă povara statului. Câtă vreme ne-am împrumutat pentru salarii, dimensiunea exproprierii producătorilor a fost mascată. Acum, salariile vor fi reduse pentru a reflecta gradul real de impozitare. Măsurile astea se pot numi oricum – transparentizarea impozitării, de pildă – dar nu “reformă”. Reducerea veniturilor bugetarilor ne va arăta cât suportă sectorul privat; până acum trăiam cu impresia că poate mai mult. Dar nu reprezintă vreo reformă; sectorul privat va putea la fel de puțin în viitor.

UPDATE 2

Cum era de așteptat, măsurile anunțate de președinte au generat un val de populism deșănțat. Canalele de știri au devenit mai mult ca niciodată portavocea mentalității socialiste. Un ziarist care a vut curajul să spună că bugetarii nu sunt altceva decât o categorie de asistați a fost pus la zid de politicieni și sindicaliști.

Austeritatea promovată de autorități (mă refer la scăderea pensiilor și a salariilor bugetarilor) este austeritate confiscatorie, promovată după unicul principiu “să moara și capra vecinului” (bugetarii), deoarece capra mea (sectorul privat) a murit deja. Din păcate, nu am auzit pe nimeni spunând că nu aceasta e soluția. Ziariștii – supărați că patronii le-au micsorat salariile anul trecut – isi varsă năduful pe profesori și medici. Aceștia replică cu argumentul stupid că ei nu sunt asistați, ci producători de… “servicii publice”! Nimeni nu realizeaza ca creșterea numărului sclavilor nu duce la prosperitate. Dacă unii sunt sclavi (producătorii), aruncarea a 250 000 de bugetari în mediul privat (sclavie) nu face situația mai roz, ci mai maro.

În fond, măsurile anunțate ce urmăresc? Însănătoșirea aparatului de confiscat și redistribuit avuție! Ce îi deranjează pe guvernanți și pe FMI? Că sunt prea puțini producători (3 milioane), o prea mică “bază de impozitare”, care nu le mai permite exercitarea talentului redistributiv. Soluția? Mărirea numărului celor expropriați (net plătitori de taxe) prin mutarea unor cetățeni din băncile călduțe ale birocrației în lagărul mediului de afaceri.

Astăzi toată lumea este împotriva guvernului, dar în favoarea statului. Genial.

Comisia europeană face miliţie cu agenţiile de rating

Comisia europeană a avertizat agenţiile de rating să aibă grijă ce calificative acordă statelor pentru că le va inspecta calculele. Michel Barnier, comisarul pe servicii financiare a afirmat: „trebuie să analizăm impactul rating-urilor asupra sistemului financiar şi economiei în ansamblu… Puterea acestor agenţii este considerabilă, nu doar în relaţie cu firmele dar chiar şi cu statele. De aceea le-am cerut să manifeste responsabilitate… Dacă ne uităm la Grecia, de exemplu, am fost surprins de deteriorarea rapidă a rating-ului.”

Domnul Barnier este surprins pe banii contribuabililor. Dacă domnia sa speculează că agenţiile de rating au greşit şi că de fapt Grecia este Eldorado-ul Europei, atunci ar face bine să dea un semn pieţelor, investindu-şi jumătate din salariul anual pe bursa de la Atena. Sau cer prea mult de la un om pragmatic moral?

P.S. Infectious Greed ne oferă evoluţia CDS-urilor înainte de bail-out-ul Greciei. Arată ca un stop cardiac.
Ceea ce mă face să asemăn poziţia comisarului european cu atitudinea cuiva care ar dori interzicerea aparatelor de măsurat tensiunea sau pulsul, pe motiv că imaginea afişată ne produce prea multă îngrijorare! De parcă asta ne-ar face mai sănătoşi!

Este democraţia (socialistă) mai rea decât autocraţia? Cazul Greciei

Am descoperit via Marginal Revolution acest articol din 1995 (!!!), care analiza evoluţia postbelică a economiei Greciei. Până în 1974 Grecia a avut creştere economică puternică (peste media OECD) şi inflaţie scăzută. După 1974 creşterea PIB s-a plafonat, inflaţia a crescut (mult peste media OECD) iar deficitele aşijderea.

Ce a fost diferit în cele două perioade? Mediul instituţional. Experienţa Greciei pare să ilustreze foarte bine ideea că tranziţia de la dictatură la democraţie (în principal cu partidul socialist la cârmă) este uneori periculoasă pentru sănătatea economiei. Această schimbare a adus creşterea rolului statului în economie – vezi ponderea cheltuielilor publice în PIB – creşterea fiscalităţii, a puterii sindicatelor, a aparatului birocratic de redistribuit avuţia.

Intrarea Greciei în 1981 în Comunitatea Europeană a facilitat creşterea statului, datorită transferurilor substanţiale – aviz amatorilor din România care cred că prin fonduri europene vom asigura un viitor mai bun urmaşilor. Aceste transferuri au crescut de 14 ori între 1981 şi 1991, de la 0,4 la 5,7% din PIB, contribuind nu la creşterea economică ci la constrângerile bugetare laxe.

Ca un subiect uşor colateral, autorul aduce undeva în articol o observaţie excelentă, în opinia mea. El spune că intrările de capital public dinspre UE au declanşat un soi de „Duch disease”. Această observaţie arată inconsistenţa economiştilor români de orientare intervenţionistă care blamează (măcar în parte) liberalizarea prematură a contului de capital pentru actual criză; dacă sunt consecvenţi, ei ar trebui să respingă în egală măsură intrările de capital public deoarece, în analiza lor, efectele avalanşei de capital extern sunt aceleaşi, indiferent de originea acestui influx – public sau privat. Dacă prea multe miliarde “private” sunt rele, atunci nici prea multe miliarde “publice” nu sunt bune.

Dreptul de proprietate şi simţul estetic al legiuitorului

La ce este bună proprietatea privată? Pe scurt, să fie încălcată atunci când spun politicenii că merită. „La cererea industriei IT”, avem un proiect de lege adoptat de Senat care dă dreptul firmelor de comunicaţii să îşi mute cablurile de pe stâlpi sub pământ, intrând pe proprietatea privată. Un parlamentar „liberal” a motivat iniţiativa legislativă, afirmând în esenţă că firele întinse pe stâlpi… zgârie esteticul (vorba unui profesor hâtru din liceu). Şi cum cabliştii nu-şi pot muta echipamentele fără să intre pe pământul oamenilor, parlamentarul nostru a rezolvat problema. Nu, nu a decis că trebuie împuşcaţi proprietarii, ci doar că aceştia nu se pot opune băieţilor de la cablu.

Nu ştiu dacă ar trebui să mă mire că esteticul a ajuns motiv de expropriere în interes public, în fond nimic nu limitează puterea discreţionară a birocraţiei politice de a face tot ce-i trece prin cap în numele interesului general. Dar este uluitor să vezi cum dreptul de proprietate „ocrotit” de Constituţie este amendat din condei în funcţie de cum bate vântul… banii… cablurile.

Mă număr printre românii care au cumpărat teren şi şi-au construit o locuinţă. Am plătit pentru racordarea la utilităţile publice (sic!). Adică am cumpărat stâlpii pentru reţeaua electrică fără a deveni proprietar pe ei – că de aia vorbim de utilitate publică, n-aţi înţeles? După care au apărut vecini care s-au conectat la reţea fără să mă despăgubească… pentru că reţeaua e publică, logic. Cum ar veni, free rideri. Acum, va trebui să aştept ca băieţii de la cablu să vină, să intre în curte, să se urce pe stâlp ca să dea jos cablul şi să-mi sape prin grădină ca să-l îngroape. Teoretic, trebuie să am un motiv „temeinic” ca să-i refuz. Păi, am o grădină de trandafiri – e suficient de temeinic? Mă îndoiesc, simţul estetic al parlamentarului este mai degrabă zgâriat de priveliştea cablurilor suspendate decât încântat de grădina mea.

Autorii proiectului de lege încearcă să ne umble la corazon vorbindu-ne despre cazul unui locatar de bloc care s-a opus instalării unui cablu deşi ceilalţi locatari doreau acest lucru; un încăpăţânat care a tăiat cablul lăsând probabil blocul fără internet. Mda, neplăcută situaţie, dar aşa e traiul în asociaţie. Problema este că orice asociaţie ar trebui să aibă regulile ei, cel puţin aşa se întâmplă în asociaţiile private. De regulă, majoritatea decide şi minoritatea se supune sau iese afară. Deci, exemplul invocat reflectă o problemă de management a asociaţiei (unde tronează haosul, normal, doar e publică). Dacă suntem de acord că locatarii blocului folosesc o resursă publică, atunci ar trebui modificată legislaţia privind viaţa la bloc, nu îngrădită proprietatea privată. Dacă însă considerăm că blocul nu este compus decât din proprietăţi private învecinate, atunci dreptul de proprietate ar trebui respectat şi aici. Cine cumpără o proprietate ar trebui să ştie ce face; cine cumpără un apartament de bloc ar trebui să ştie că împarte pereţii, ţevile şi cablurile cu vecinii.