Se pare că intrăm în recesiune… deci să mărim salariile!

O definiție scurtă: salariul este o formă de venit. Venitul înseamnă producție, adică bunuri produse. Fără să produci nu ai cum să obții ceva, adică nu ai venit.

Toata lumea vrea venituri mai mari, adică vrea sa dispună de mai multe produse in viitor. Dar ca să aibă aceste bunuri trebuie mai întâi să le… producă. Dacă pornim de la zero, atunci este clar că nu vom avea ce mânca până când nu producem ceva: întâi va trebui să mergem la sapă sau la cules ciuperci din pădure și abia apoi vom mânca. Dacă nivelul inițial al producției este pozitiv, atunci principiul se amendează astfel: dacă vrem să creștem cantitatea de bunuri de care dispunem, atunci trebuie să producem mai mult decât înainte. Fără a produce mai mult decât înainte nu avem cum să mâncăm mai mult, cum să ne îmbrăcăm mai bine și, în general, cum să ne permitem mai multe lucruri.

Nu intru în detalii acum despre modalitățile în care poate fi sporită producția (mai corect, productivitatea): muncind mai mult, acumulând mai mult capital, investind mai înțelept. Important este că trebuie să producem mai mult.

Mult timp lumea a acceptat acest principiu banal. De la o vreme însă – de când am început să ne jucăm cu bilețele de hârtie pe care sunt scrise „valori”, de când oamenii au început să creadă că producția se face din pixul ministrului, nu din sudoarea muncii lor – o idee ciudată bântuie prin mințile noastre: aceea că guvernul poate să ne crească veniturile. Dacă vrea. Și de ce să nu vrea? Nu am nici o îndoială că această idee nu a rodit în mințile oamenilor în mod natural, ca o buruiană într-o grădină de flori, ci că ea a fost mai degrabă implantată acolo deliberat: un soi nou de “gândire” economică, atent proiectat în laboratoarele de manipulare și inginerie socială. Căci altminteri nu-mi explic cum tânărul și bravul nostru guvern (dar si guvernele altora) insistă să ne convingă că sofismul ăsta puturos miroase de fapt frumos.

În România lumea discută despre creșterea de către guvern a salariilor. Am intrat deja în tehnicalități, cum să se facă, pentru toată lumea sau doar pentru bugetari, prin cutare sau cutare pârghie… în fine, tehnocrații de bine își vor spune probabil părerea și se va lua o decizie avizată.

Țin să spun că statul nu poate mări veniturile și bunăstarea populației nici dacă fiecare ministru a terminat 3 facultăți și două doctorate. Și aceasta deoarece statul nu face decât să redistribuie producția realizată. Chiar și statistica admite că formula PIB în care apare guvernul (PIB = C + I + G + X -M) ne arată cum se împrăștie PIB-ul, unde se duce producția realizată, nu cum se formează; de aceea se numește metoda cheltuielilor (sau după destinația PIB-ului). Statul este un aparat care colectează o parte din veniturile obținute de producători și le cheltuie în diverse scopuri. Statul nu poate crește veniturile societății, pentru că statul nu produce. Tot ce poate face statul este să influențeze într-o mai mică sau mai mare măsură cum se distribuie/cheltuie producția societății.

Chestia este că statul este limitat și când vine vorba de creșterea veniturilor în propria ogradă, adică în domeniul bugetar. Salariile bugetarilor există doar atâta vreme cât statul capturează o sumă de bani – adică o cantitate de resurse – din sectorul privat. Dacă impozitează mai mult, are mai mulți bani de dat funcționarilor publici și, invers, dacă strange puțini bani la buget atunci trebuie să mai taie și din salarii. Astfel, creșterea salariilor bugetarilor nu este un motiv de bucurie în societate, pentru că ea este posibilă doar dacă se impozitează mai abitir sectorul privat sau dacă se pune tribut pe producția viitoare (ceea ce oricum grevează economia în prezent, dar nu intru aici în argumente sofisticate)

Astfel, cele două modalități vehiculate de creștere a salariilor (reducerea CAS si creșterea salariilor bugetarilor) nu sunt de fapt așa ceva, ci tehnici de redistribuire a veniturilor. Le putem analiza doar din următoarea perspectivă: care dintre ele are cel mai mic impact negativ asupra producției, sau care dintre ele incurajează producția? Răspunsul este scăderea CAS. O astfel de măsură ar crește salariile, dar indirect și nu imediat, pe măsură ce mediul de afaceri ar investi mai mult în crearea de locuri de muncă.

P.S. Rationamentul de mai sus este simplificat dar valoarea principiului rămâne. În realitatea pot apărea destule complicații. De pildă, statul poate crește salariile bugetarilor reducând pensiile sau alte capitole din buget. Sau mediul de afaceri poate sa rămână insensibil la reducerea TVA dacă alte politici sau anticipări descurajează crearea de locuri de muncă.

P.P.S. Acesta este articolul cu nr. 1001 pe blog

Pactul fiscal, părerea mea

Câteva mențiuni despre Tratatul fiscal semnat de România:

• Asistăm la o etapă premergătoare uniunii bugetare, deci politice. Cea mai nimerită comparație este, cred, cea cu instituirea sistemului de cursuri de schimb fixe care a pregătit terenul pentru introducerea euro. Așa cum atunci statele și-au omogenizat politicile monetare, la fel acum statele trebuie să-și omogenizeze politicile fiscale. Pentru marele salt înainte: introducerea impozitelor unice europene. Ca și în cazul euro însă, bănuiesc că după ceva timp o se ne pară rău.

• Pentru toți cei care aplaudă „prudențialitatea” din prevederile tratatului: dacă guvernele sunt așa de bine intenționate și urmăresc să-și pună lacăt la buget, atunci ce le-a oprit să facă asta în mod individual, nu în grup? De ce România nu a adoptat o Constituție fiscal[ înainte de discutarea problemei la Bruxelles? Dintr-un singur motiv: petrecerile în grup sunt mai profitabile decât dezmățul de unul singur.

• Ca și cu uniunea monetară, câtă vreme vom avea guverne naționale diferite, uniunea este de fapt un cartel. Fiecare semnează pentru binele comun și poza de grup dar, întors în țară, încearcă să trișeze pentru a marca profitul. Se cheamă free riding. Câtă vreme avem suveranitate națională nici un fel de penalitate împotriva trișorilor nu este operaționalizabilă. Ceea ce ne întoarce la ideea unificării politice. Când și tratatul fiscal va da greș (se fac pariuri undeva?), atunci se va spune: “Păi da, e clar, compactizarea fiscală trebuie însoțită de guvern unic european, altfel nu merge.”

• Mai mult, oricât de multe eforturi ai face pentru a fi scos afară din joc, vei fi ținut pe teren cu forța. Căci idealul uniunii europene este prea măreț pentru a fi întinat de giumbușlucurile financiare ale vreunui guvern, iar dacă cineva nu-l mai vrea, atunci euro-birocrația îl vrea sigur! Nu știu cât de multă lume înțelege particularitatea uniunii politice. Nu are nimic de-a face cu vreo este cooperare voluntară, uniune consensuală sau ceva de acest gen. Este vorba de un proces de extindere a redistribuției (operată prin mijloace convenționale sau neconvenționale, adică inflaționiste). Aici nu e loc de întors. The show must go on și, chiar dacă vreun guvern eșuează în a implementa planul stabilit de la centru, soluția nu este să dai afară țara, ci guvernul; soluția nu este să renunți să mai exploatezi fiscal Grecia sau România, bineînțeles că nu! Soluția este să proptești mai bine vaca pentru a o mulge în continuare. Nu-i o problemă, unioniștii au și cu cine să facă asta: tehnocrați “de bine” se găsesc pe toate drumurile.

Țării, cât mai mult cărbune și statului, cât mai multe taxe

Mihai Razvan Ungureanu:

„Avem la dispoziţie două surse importante pentru creşterea veniturilor bugetare şi a produsului intern brut: accesarea şi gestionarea eficientă a fondurilor europene şi combaterea evaziunii fiscale. Avem venituri de 33% din PIB, sub media europeană de 40%. Vă cer să ca în termen de 60 de zile, acţiunile dumneavoastră de combatere a evaziunii fiscale în zonele alcool şi produse vegetale, cu respectarea prevederilor legale, să aducă venituri la buget de cel puţin 1,5% din PIB. Aveţi sprijinul meu necondiţionat pentru aplicarea măsurilor necesare obţinerii acestui rezultat”

Nu știu de ce așa multă lume crede că exprorierea celor care muncesc duce la creșterea PIB(!), dar într-o țară în care vrăjitoria este considerată o activitate demnă pentru a fi fiscalizată probabil politicienii iau în cacul toate opțiunile!

Dan Șelaru ne arată cum vorbesc cifrele:

Irealismul economic al Premierului Ungureanu este deja un fapt. 1,5% din PIB stransi la buget inseamna o economie nefiscalizata de 4,5 procente din PIB. Atata e gradul de colectare.

Cat sa fie economia nefiscalizata in aceste domenii? 50 de procente? E mai putin dar sa zicem 50 de procente. Asta ar insemna ca alcoolul si vegetalele fac 9 procente din PIB. Dar in 2 luni? Parca aia fac contrabanda asta apocaliptica in astea 2 luni.

Pentru mine însă, de neînțeles este cu totul altceva: de ce toate guvernele încearcă să “consolideze” bugetul de stat la un nivel mai ridicat al încasărilor? Nu se poate să-l consolideze și la un nivel mai scăzut?! Se pare că nu. Și aceasta fie din motivul că oamenii cred că impozitarea mai agresivă duce la creșterea bunăstării, fie din motivul pe care îl spun pe acest blog de câțiva ani: statul este permanent interesat nu de creșterea bunăstării societății, caz în care s-ar cere în out, ci de redistribuția avuției, mereu la o scară mai largă. Din păcate, înlocuirea guvernului a adus un suflu tineresc etatismului.

Logica înzăpezită a guvernului – și o soluție: privatizarea drumurilor

Primul ministru:

Este inadmisibil să ajungi pe străzile unei localități în România și să-i vezi pe militari desfundând drumurile în timp ce beneficiarii direcți, care sunt și concetățenii noștri, stau în casă la căldură. Si am văzut cu toții, aceasta se întâmplă și la inundații, și la nămeți (…) Nu se poate așa ceva, nu putem plăti lenea la nesfârșit

Corect. Nu putem plăti lenea la nesfârșit. De aceea zic să desființăm prefecturile, al căror sens nu îl văd. Știu, prefectul este reprezentantul guvernului în teritoriu, dar pe această logică nu văd de ce statul nu și-ar pune un reprezentant în fiecare sat. De ce musai la nivel de “județ” sau “regiune”? În aceste zile s-a văzut clar că prefectul și consiliul județean – o parodie de, scuzați expresia, emanație a democrației noastre originale – mai mult încurcă decât descurcă lucrurile. Instituția prefectului și a consiliului “județean” ar avea sens într-un stat organizat mai degrabă pe principiul federalismului, nu pe cel al centralismului.

Vorbind de chestiuni mai serioase, cred că afirmația primului ministru atinge un punct sensibil, deși într-un mod care zgârie pretențiile noastre de intelectuali. Căci comite două gafe:

1) Sătenii și, în general, locuitorii României, în calitate de contribuabili, nu sunt beneficiari ai statului și victime ale lui. Drumurile se construiesc cu bani din impozite, adică – ghici ghicitoarea mea! – prin coerciție. În ecuația asta nimeni nu are de ales între a plăti sau nu: toată lumea e beneficiar cu forța. Curat murdar.

2) Întâmplător (ca să vezi!), oamenii sunt destul de harnici atunci când este în joc avutul lor. Oamenii ar pune mâna pe lopată să deszăpezească dacă – țineți-vă bine! – drumurile ar fi ale lor. Nu e de mirare că acum lumea nu se grăbește să facă voluntariat, adică muncă patriotică. Nimeni nu e prost să plătească impozite și pe urmă tot el să deszăpezească. Dar dacă am privatiza drumurile, cu alte cuvinte dacă indivizi particulari, companii sau asociatii comunale are deține dreptul de gestiona un anumit bun, atunci stimulentele ar funcționa în favoarea evitării dezastrelor de genul celor actuale.
Dar, mă întreb și vă întreb, vă dați seama că atunci nu ar mai avea sens ca cineva să se plimbe cu elicopterul și să țină ședințe?! Cam neplăcut…

Această soluție, despre care eu unul am mai vorbit, a fost oarecum reluată recent de un jurnalist, ceea ce este îmbucurător. Citez din articolul său:

S-a dovedit că statul, prin plăţile directe către drumari chiar şi prin acele contracte multianuale, nu reuşeşte, în ciuda sumelor mari alocate, să ofere cetăţenilor nişte drumuri măcar decente, dacă nu „la negru” atunci când ninge. Este clar că de vină e mai mult sistemul decât vremea.

În cazul unui PPP, lucrurile sunt mult mai clare, fie în varianta simplă în care privatul ia bani doar din taxa şoferului, fie în cea complicată în care se mai fac plăţi de disponibilitate suplimentare de la buget. Dacă nu deszăpezeşte drumul astfel încât să se poată circula într-un interval de timp rezonabil, nu ia banii, plăteşte daune, e dat în judecată (nu se mai poate piti nimeni, că nu e treaba mea, ci a subcontractorului, nu era segmentul meu de drum, nu am putut aduce utilajele ca n-au deszăpezit alţii, etc.) şi la limită, dacă contractul e beton şi el recidivează, poate pierde chiar concesiunea. Forţa majoră este oricum o chestiune discutabilă.

Evident, toate astea costă, dar cred că oamenii care au stat trei zile blocaţi în maşini la câteva zeci de kilometri de Bucureşti, ar fi preferat, în acele momente, să fi dat trei-patru euro la fiecare drum de acasă spre Bucureşti decât să stea îngheţaţi atunci 72 de ore. Este adevărat, „distracţia” a fost gratuită. Sau aproape.

Eu zic că statul ar trebui să privatizeze, nu să concesioneze, dar în fine. Important este să reducem gradul de iresponsabilitate și de haos în societate.

Apropos de privatizare și dat la lopată. Bănuiesc că mulți dintre voi ați văzut instituții private sau chiar indivizi mai înstăriți care își deszăpezesc curtea și trotuarul cu freze de capacitate mică. Astfel de utilaje sunt puzderie, și varietatea în care ne sunt oferite arată că există o cerere de piață pentru așa ceva. Adică arată că oamenilor le pasă de zăpadă, atunci când aceasta le stă în drum. În DRUMUL LOR.

Situația este total opusă (cum altfel?) atunci când vorbim de drumurile statului. Acolo nu există freze – sau, dacă există, se numără pe degete. Aseara l-am auzit pe prefectul unuia din județele afectate spunând că în județul său acționează două freze și două vole, pentru că orice alte utilaje sunt inutile. Corect. Ce vă spuneam? Prefectura trebuie desființată.

P.S. Primul ministru nu a fost informat probabil că satele României sunt populate, în afară de cei 3-4 ciumpalaci (n-am zis eu!) care își petrec veacul în cârciumă, îndeosebi cu persoane în vârstă, care nu pot fi folosite eficient la curățirea drumurilor înzăpezite cu 4 metri de zăpadă. Deși, știu-știu, Arbeit macht frei, dar totuși… parcă nu în cazul pensionarilor din zona rurală a României, și nu pe banii noștri.

Citiți și:
Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private, scris acum 2 ani.

Planificarea urbană, locurile de parcare și privatizarea drumurilor

P.P.S. Am uitat să amintesc afirmația primului-ministru, că într-un stat puternic primarul – și prin extensie, organele superioare – își pun alegătorii la treabă. Iarăși zic că e corect. Cu atât mai corect cu cât țara e locuită mai cu seamă de pinguini.

CNADNR lucrează bine la temperaturi de – (minus) 200

Dintr-un caiet de sarcini al CNADNR.

Nu luați în seamă precizarea în cele mai mici detalii ale caracteristicilor pe care trebuie să le respecte utilajul (bine, pe cea cu scaun reglabil in functie de greutate puteți să o luați!) – probabil nu sunt prea multe firme care să se prezinte la licitație în condițiile astea. Interesantă este partea încercuită cu roșu. Acum nimeni nu mai poate acuza statul că iarna îl ia pe nepregătite. Iarna asta e un fleac, dacă cele 4 utiliaje care curăți județul Ialomița sunt de acest tip, atunci nu am nici o emoție.

Link-uri tari

• Justiție socială:

M-am dus la ghiseu sa cer banii pe bilet si mi-au spus sa le mai platim noi bani, pentru ca ne-au adus in siguranta dupa 72 de ore.

• Ghici ce tablou îi place primului ministru? Vintage politics, s-ar zice.

• Grecia s-a lăsat înduplecată să primească 130 de miliarde de euro, în schimbul condiției de a crește PIB-ul în 2013. O ofertă de nerefuzat.

Ministerul Dezvoltării, Poiana Brașov și bunurile complementare

Strategii de la Ministerul Dezvoltării mai au de studiat. Mai precis, măcar un singur concept: bunuri complementare.

Și ca să nu las ministeriabilii în ceață, definiția este cu lux de detalii pe wikipedia; studenții o învață în anul I. Pe scurt, bunurile complementare se utilizează împreună, în producție sau în consum.

Conceptul are o lungă istorie, legată mai ales de economia dezvoltării. Ce vreau să zic este că, dintre toți ministeriabii, poate cei de la Dezvoltare ar trebui să învețe primii cum e cu bunurile complementare. Dar aici nu le mai dau ponturi, să citească singuri.

Altminteri risipesc banii națiunii pe proiecte de desene animate. Cel mai recent exemplu este investiția făcută în extinderea domeniului schiabil din Poiana Brașov. Ce spunea ministrul în decembrie la inaugurare:

În acest moment Poiana Braşov poate concura cu orice staţiune europeană şi sunt convinsă că turiştii vor prefera să economisească preţul unui bilet de avion sau timpul pierdut pe drum, dacă merg cu maşina, pentru a alege o destinaţie românească

Părea logic, fiindcă se inaugura lărgirea domeniului schiabil de la 51 la 80 de hectare, respectiv creșterea capacității instalațiilor de transport pe cablu de la 7300 la 11300 turiști/oră.

Doar că nu este, fiindcă nu există un bun complementar esențial pentru exploatarea acestei realizări: infrastructura de acces în zonă. Astăzi s-a dat interzis în Poiană, pe ambele drumuri de acces (dinspre Brașov, respectiv Râșnov). Exact ca pe vremuri – adică înainte să se taie panglica la noile pârtii.

Tipic. Ceea ce îmi amintește de ce spunea Nikita Hrușciov: “Politicienii sunt la fel peste tot. Promit să construiască poduri și acolo unde nu sunt râuri”.