Cine s-a născut azi? (10) – Irving Fisher

În ziua de 27 februarie 1867 s-a născut economistul american Irving Fisher, despre care Milton Friedman a spus că este „cel mai mare economist al secolului XX”. Se numără cu siguranţă printre cei mai mari pionieri ai matematizării economiei, pe urmele căruia monetariştii moderni au păşit cu multă siguranţă. A tratat economia dintr-o perspectivă mecanicistă, a văzut-o ca pe o imensă maşină – şi era atât de pasionat încât a construit un aparat complicat, cu pompe, conducte şi manete, pentru a-şi susţine ideile din teza de doctorat!

Dar Fisher nu poate fi considerat un geniu al economiei. În 1929, cu puţin timp înainte de Marea Depresiune, afirma că bursa a atins un “permanently high plateau”, lucru de care era ferm convins: el însuşi împrumutase sume mari de bani de la cumnata sa pentru a juca la bursă, bani pe care i-a pierdut în cea mai mare parte. Din această perspectivă este foarte simplu de înţeles de ce Irving Fisher a fost un susţinător înflăcărat al intervenţiei statului pentru a reflaţiona economia! Este important să amintim că celălalt “mare” economist din epocă, John Maynard Keynes, a pierdut la rândul său aproape tot ce investise la bursă, după care a susţinut că statul trebuie să scoată economia din depresiune prin deficit bugetar şi expansiune monetară!

În paranteză fie spus, simt că acesta este un moment în care merită să repet că uneori (întotdeauna?) este ineficient să ne comportăm „deontologic” şi, atunci când criticăm un economist, să ne concentrăm exclusiv de ideile acestuia; ideile respectivului economist sunt în bună măsură produsul propriilor interese şi scopuri. Nu e de mirare că cei mai mari doi economişti ai primei jumătăţi a secolului trecut „au faultat” economia de piaţă, unul solicitând socializarea monedei, celălalt – socializarea investiţiilor. Era singurul mod prin care îşi puteau recupera averea pierdută – datorită, în fond, proastei înţelegeri pe care o aveau despre funcţionarea economiei!

Irving Fisher a susţinut că fluctuaţiile economice se produc din cauza instabilităţii nivelului general al preţurilor. Nu este bine dacă economia intră în inflaţie sau deflaţie. Cel mai bine este dacă nivelul preţurilor rămâne stabil şi, a spus Fisher, banca centrală ar trebui să urmărească exact acest lucru (etalonul-aur nu este bun, pentru că – să ne amintim – funcţionarea sa imprimă o tendinţă de scădere a preţurilor). Teoriei lui Fisher i s-a ridicat practic statuie în momentul în care, acum câteva decenii, bancherii centrali şi-au asumat drept misiune fundamentală “asigurarea stabilităţii preţurilor”. Din acelaşi motiv, Fisher poate fi considerat şi principalul fondator (uitat, ce-i drept) al politicii moderne de ţintire a inflaţiei.

Această teorie reprezintă şi motivul pentru care Fisher a pierdut la bursă. El nu a înţeles că expansiunea monetară, nu creşterea preţurilor, este cauza ciclului economic. Ultima este doar un efect incomplet şi tardiv al primei – lucru înţeles şi rectificat parţial de Milton Friedman (cel mai cunoscut discipol al lui Fisher). Mai mult, politica de stabilizare a puterii de cumpărare a monedei este self-defeating, pentru că presupune creşterea continuă a ofertei de bani pentru a compensa efectul deflaţionist al creşterii economice (seculare), ceea ce distorsionează rata dobânzii şi, apoi, alocarea investiţiilor. Fisher şi-a văzut teoria “falsificată empiric” chiar în anii când susţinea că bursa nu se poate prăbuşi, pentru că atunci nivelul preţurilor a fost relativ stabil. Nici el, nici urmaşii săi monetarişti – altiminteri empirişti convinşi – nu au învăţat din această experienţă, aşa cum nu au învăţat nici din cea a Japoniei din anii 1990. (Dar, cum empiriştii neoclasici sunt inconsecvenţi prin definiţie, nu cred că le putem cere să înveţe din “experienţă”!)

Totuşi, Irving Fisher merită reţinut în galeria economiştilor importanţi. Vă ofer trei motive:

1) El a punctat (fără prea multă consistenţă, e drept) că rata dobânzii este rezultatul unui fenomen real, nu monetar. Lucrarea sa fundamentală Theory of Interest este dedicată nimănui altcuiva decât economistului austriac Eugen von Bohm-Bawerk, despre care spunea că “a realizat fundaţia pe care eu încerc să construiesc” Studenţii învaţă azi despre ipoteza Fisher: rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală plus rata anticipată a inflaţiei.

2) A fost un adversar al impozitării venitului, aratând că această practică instituie o dublă taxare a economisirii. Pe de o parte, oamenii sunt impozitaţi înainte de a-şi distribui venitul către economisiri/investiţii; pe de altă parte, ei sunt impozitaţi din nou în momentul în care investiţia efectuată aduce roade. Fisher a spus că mai bine se impozitează consumul.

3) Fisher face parte din categoria acelor economişti suficient de luminaţi pentru a realiza că “banii contează”. Fluctuaţiile economice nu sunt întâmplătoare, nici datorate vreunui motiv “real” (precum impozitarea, „supra-consumul”, speculaţiile etc.), ci cauzate de factori monetari. Inflaţia nu este determinată de scumpirea ţigărilor, ci de emisiunea excesivă de monedă – ceea ce înseamnă că BNR-iştii ar avea ceva de învăţat de la Fisher.

Cine s-a născut azi?(9) – Carl Menger

În ziua de 23 februarie 1840 s-a născut economistul Carl Menger. Alături de William Jevons şi Leon Walras, dar lucrând independent de aceştia, este considerat întemeietorul curentului „marginalist” în economie. Adică părintele ştiinţei economice moderne. Contribuţiile sale sunt fundamentale:
• A distrus teoria valorii-muncă, arătând că valoarea se datorează capacităţii bunurilor de a satisface anumite nevoi umane. Astfel, munca este valoroasă tocmai fiindcă participă la realizarea bunurilor dorite de consumatori – contraopinenţii afirmau teza inversă, că bunurile sunt valoroase fiindcă sunt produse prin muncă!
• Cu acest prilej a impus principiul imputaţiei – valoarea resurselor este determinată de cererea pentru ele care, la rândul său, este determinată de cererea pentru bunurile de rang inferior; de exemplu, preţul lemnului depinde de cererea pentru lemn, care se bazează pe cererea pentru bărci şi, în ultimă instanţă, pe cererea pentru peşte. Reformulând, valoarea factorilor de producţie derivă din valoarea produselor finale, adică din cererea pentru bunurile de consum – de aceea principiul mai este cunoscut şi ca cel al „cererii derivate”. Astfel, Menger a eliberat ştiinţa economică de una din cele mai grave deficienţe, care a afectat munca economiştilor clasici (Adam Smith, David Ricardo plus marxiştii)
• A descoperit legea utilităţii marginale (de aici numele curentului de gândire), rezolvând celebrul paradox „apă-diamante” (de ce sunt diamantele mai valoroase ca apa, când de fapt nu sunt atât de utile omului?) Menger a arătat că întrebarea este prost formulată, pentru că nu bunul în sine (apa) are valoare, ci cantităţi determinate din acesta. În plus, spre deosebire de Jevons, şi-a bazat demonstraţia pe teoria subiectivă a valorii, arătând că este lipsit de sens să calculăm utilitatea agregată a „ceva”. Nu putem spune câtă utilitate „totală” are cantitatea de cărbune existentă, nici nu putem spune dacă sporirea ei altfel decât prin schimburi voluntare duce la creşterea utilităţii „agregate” a societăţii.
• Pe baza teoriei subiective a demonstrat că piaţa este întotdeauna benefică participanţilor, pentru că într-o tranzacţie fiecare renunţă la ce crede că este mai puţin important decât ce primeşte în schimb.
• A furnizat pentru prima oară o explicaţie logică pentru originea şi evoluţia banilor. Banii apar spontan, din iniţiativa privată, adică din dorinţa oamenilor de a evita dificultăţile barterului. Mai întâi anumite bunuri încep să fie utilizate ca mijloace de schimb; în timp, printr-un proces de selecţie, din toate aceste bunuri se impun doar câteva, deosebit de potrivite pentru funcţia de intermediere; mijlocul de schimb care se generalizează devine „monedă”. Explicaţia lui Menger a pulverizat astfel principala explicaţie concurentă, conform căreia moneda a fost introdusă printr-un „contract social”, eventual de către stat – explicaţie falsă empiric şi ilogică.

„Principii de economie” este o carte superbă, iar contribuţiile lui Menger sunt atât de vaste şi numeroase încât un rezumat nu poate decât să dilueze importanţa operei. Must reading.

FMI şi dopajul monetar – România – o poveste de succes?

Şeful delegaţiei FMI tocmai ne-a spus că România este o poveste de succes deoarece a evitat intrarea în colaps, evident, şi cu asistenţa FMI. Aceasta este cea mai hazlie afirmaţie pe care am auzit-o de la domnul Jeffrey Franks. În esenţă, este ca şi cum un doctor care îi adminstrează unui bolnav de cancer o doză puternică de morfină îl bate pe umăr spunându-i: stai linştit, eşti pe cale să devi o poveste de succes!

De ce este asistenţa FMI echivalentă cu un drog? Pentru că înseamnă injectarea de bani în economie. Pomparea de bani determină falsificarea calculului economic şi distorsionarea alocării resurselor deoarece afectează fluxurilor de venituri, respectiv cheltuieli monetare. Să explic.

În mod normal, preferinţele indivizilor impun o anumită structură a cheltuielilor monetare: parte dintre ele se duc către consum (şi se impart în miliarde de direcţii), parte se duc către investiţii (miliarde de proiecte), parte rămân în rezerva de lichidităţi a publicului (în funcţie de cererea de bani). Din acestea trei, relaţia dintre consum şi economisire este crucială.

Expansiunea monetară poate genera iluzia prosperităţii. Agenţii economici pot crede că posesia mai multor bani echivalează cu creşterea gradului de satisfacere a nevoilor. Iluzia îmbogăţirii prin simpla deţinere a unei cantităţi sporite de bani (sau „linii de credit”, în jargonul modern) modifică tiparul acţiunilor individuale în comparaţie cu o situaţie caraterizată prin absenţa imixtiunii statului. Mediul de afaceri va folosi masa monetară suplimentară pentru a începe executarea unor proiecte de investiţii pentru care, în realitate, nu există suficienţi factori de producţie care să permită ducerea acestora la bun sfârşit. Ei acţionează ca şi cum economisirile societăţii ar fi mai mari decât sunt de fapt, ca şi cum investiţiile ar fi finanţate din fonduri reale – resurse pe care publicul nu le consumă, ci le investeşte pe piaţa de capital sau le acordă băncilor spre intermediere. Ceea ce nu este cazul.

Astfel, expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În mod normal, în absenţa interferenţei autorităţii monetare, creşterea investiţiilor nu se putea realiza decât pe seama scăderii relative a consumului. În situaţia de faţă însă, consumul creşte chiar. Scăderea artificială a ratei dobânzii (atenţie la decizia BNR de mâine!) înseamnă atenuarea mobilului economisirii.

„Povestea de succes” nu poate continua la infinit, pentru un motiv foarte simplu. Pe măsură ce injecţia monetară se răspândeşte în organismul economic, veniturile oamenilor cresc. Pe hârtie, desigur. Însă preferinţele lor de consum-economisire (gândiţi-vă la rata economisirii) nu s-au schimbat. Prin urmare, „investiţiile” alimentate cu credit ieftin sunt fără finalitate.

Toate sunt bune şi frumoase câtă vreme expansiunea monetară continuă, pentru că presiunea pe care o exercită reafirmarea preferinţelor publicului către consum este anulată de infuzia de bani, prin bănci, către investiţii. Dacă economia ar fi o maşină, am putea spune că indivizii încearcă să pună frână, în vreme ce banca centrală apasă permanent pe acceleraţie. Automobilul continuă să se mişte, doar atâta vreme cât apăsarea pedalei de acceleraţie continuă. Chiar şi o maşină va ceda după un timp, explodându-i motorul. În economie e mai simplu: „supraîncălzirea” îşi va face simţite efectele prin creşterea preţurilor (doar se emit bani, nu?), ceea ce va spori mai mult înclinaţia pentru consum, determinând până la urmă stoparea „creşterii”.

Când expansiunea monetară încetează (sau măcar încetineşte), economia intră în criză. O maşină doar se opreşte; economia regresează. De ce? Pentru că investiţiile eronate au fost alimentate cumva – nu mă refer la finanţarea artificială, ci la resursele pe care s-au dus banii. Blocurile speculanţilor imobiliari sunt finanţate cu credit inventat de decizia Consiliului de Administraţie al BNR, însă ele sunt fizic construite cu oţel, beton şi sticlă. Aceste bunuri trebuie produse, ceea ce înseamnă că boom-ul presupune o redistribuire de avuţie, de la publicul larg către investitorii naivi sau privilegiaţi. Avem de-a face cu o „economisire forţată”. Ceuşescu a realizat ceva asemănător, pur şi simplu restrângând posibilitatea românilor de a consuma. În capitalism acest lucru nu este posibil, aşa că realizarea „miracolului economic” se face nu prin înfometare directă, ci prin impozitare ascunsă (inflaţie). Efectele sunt însă aceleaşi. Pe de o parte lumea nu poate consuma cât ar vrea, pe de altă parte… macarale râd în soare. Pe timpul comunismului nu puteai să te opui planurilor dictatorului, aşa că economisirea forţată a continuat până la eliminarea fizică a primului om al ţării. În democraţie însă, nimic nu-i împiedică pe consumatori să îşi afirme preferinţele. De aceea boom-ul este temporar.

Când se termină euforia speculativă, economia trebuie să se restructureze. Adică, după cum spune cuvântul, capitalul trebuie relocat în cadrul structurii de producţie. Acesta este un proces dureros; unele investiţii vor putea fi transformate cu costuri mai mult sau mai puţin mari, dar altele vor fi pierdute definitiv; forţa de muncă este o resursă complementară capitalului, deci va avea şi ea de suferit. Însă reforma este inevitabilă. Nu există drum în direcţia opusă.

Expansiunea monetară este, aşadar, ca un drog. Îţi permite să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Îţi oferă iluzii pe card. Însă simpla emisiune monetară nu are cum să îţi facă bine. Aceasta este o lege de fier a economiei. Nu e nevoie să facem experimente ca să-i demonstrăm valabilitatea. Pentru a o înţelege e nevoie să stăm doar să cugetăm puţin. Producţia de bani pur şi simplu nu înseamnă producţie de mărfuri. Dacă aşa ar sta lucrurile omenirea scăpa de sărăcie de milenii, nu mai era nevoie să îl aşteptăm pe Keynes. Sau pe Jeffrey Franks.

Cine s-a născut azi? (7) – Arthur Lewis

În data de 23 ianuarie 1915 s-a născut Arthur Lewis, unul dintre căştigătorii premiului Nobel. Deşi a studiat la London School of Economics în vremea când Hayek era profesor, nu a fost influenţat deloc de acesta. Lewis se numără printre fondatorii economiei dezvoltării, adică a credinţei că în ţările sărace ştiinţa economică se aplică altfel decât în ţările bogate (nu am auzit pe nimeni să spună acelaşi lucru în legătură cu fizica, dar în economie viaţa bate filmul)

După Lewis, constrângerea iniţială fundamentală care apasă asupra unei economii înapoiate este lipsa capitalului, adică lipsa unui volum suficient de economisiri care să finanţeze proiectele de investiţii. Ceea ce este corect. Spune el : ”Problema centrală în teoria dezvoltării economice este înţelegerea procesului prin care o comunitate care anterior economisea şi investea 4-5 % din venitul naţional, se transformă într-o economie unde economisirile voluntare ajung la 12-15 % din venitul naţional, sau chiar mai mult”.

Dar de la o idee bună sare imediat la altele complet nefericite. Lewis a susţinut că ceea ce trebuie să facă ţările sărace este să se industrializeze, pentru că în acest sector productivitatea muncii este mai ridicată (ceea ce permite economisirea şi acumularea de capital). Şi deoarece creşterea exporturilor nu e o idee prea bună în cazul unei economii care exportă cacao, bine ar fi ca guvernul să practice o strategie de industrializare pentru substituirea importurilor. Această idee îl pune practic pe Lewis în aceiaşi tabără cu Raul Prebisch şi alţi marxişti celebri din lumea a treia. Lewis a oferit astfel pavăză intelectuală tuturor dictatorilor care vânturau lozinci de genul “tractoare facem şi noi în România”. În anii ’50-’60 mai ales, dar în multe ţări până în anii ’90, s-au încercat cu obstinaţie variaţii pe tema unui neo-mercantilism ce presupunea sprijinirea şi formarea unor industrii de substituire a importurilor, crearea unor capacităţi de producţie în discordanţă evidentă cu principiul liberei specializări în diviziunea internaţională a muncii, la adăpost de concurenţa străină prin intermediul unui protecţionism agresiv

Lewis nu a înţeles că nu există nimic mecanic în procesul dezvoltării. Industrializarea nu este bună în sine (la fel cum nicio afacere nu este bună în sine), ci doar dacă răspunde nevoilor pieţei. Din păcate, viziunile mecaniciste predomină în abordarea politicii economice, în ciuda deceniilor de rezultate nefaste. Susţinătorii lor au permanent o scuză: “nu sistemul a fost prost, ci implementarea lui”. Yeah, right.

Cine s-a născut azi?(6) – Mancur Olson

În 22 ianuarie 1932 s-a născut Mancur Olson, economist pe care îl încadrez în categoria must reading. Citiţi Creşterea şi decăderea naţiunilor tradusă la Humanitas şi veţi înţelege de ce. Mancur Olson s-a dedicat studiului acţiunii colective şi problemei bunurilor publice, iar titlul primei sale cărţi este elocvent: The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups.

Vă ofer câteva citate foarte interesante (devastatoare chiar):
• “Chiar dacă toţi indivizii aparţinând unui grup mare sunt raţionali, au interese comune şi au şansa de a reuşi dacă acţionează ca grup în vederea atingerii obiectivului comun, ei nu acţionează de bunăvoie în vederea atingerii respectivului interes comun. Ideea potrivit căreia grupurile de indivizi acţionează pentru a-şi atinge interesele comune, departe de a fi consecinţa logică a faptului că indivizii din grup îşi urmăresc în mod raţional interesele personale, intră în contradicţie cu această ipoteză.”
• „Membrii grupurilor mici au o capacitate de organizare disproporţionată în beneficiul acţiunii colective, disproporţie care, în societăţile stabile, se reduce în timp dar nu dispare.”
• „Odată cu trecerea timpului, societăţile stabile tind să acumuleze mai multe coluziuni şi organizaţii având ca scop o acţiune colectivă.”
• „Una peste alta, grupurile de interese speciale reduc eficienţa şi venitul global al societăţilor în care operează.”
• „Înmulţirea coaliţiilor de distribuţie duce la creşterea complexităţii reglementărilor şi a rolului guvernului, modificând direcţia evoluţiei sociale.”

Dacă din cele de mai sus aţi înţeles măcar de ce sindicatul Metrorex a obţinut întotdeauna ce a vrut pe când profesorii s-au ales mai mereu cu praful de pe tobă (la împărţirea pomenilor guvernamentale), atunci este bine. Dacă aţi mai înţeles şi că “integrarea României în structurile euro-atlantice” nu presupune vreo schimbare instituţională mai importantă decât schimbarea blănii lupului, atunci este foarte bine. Iar dacă aţi înţeles că interesele de grup nu pot fi atinse dacă oamenii sunt umanoizi fără valori spirituale, oricît de raţionali ar fi, atunci este de-a dreptul excelent. Dacă nu, atunci trebuie neapărat citite cărţile – ceea ce oricum este un exerciţiu fascinant, după cum am zis.

Ce este cu adevărat superb este că Mancur Olson, fără a fi vreun suporter prea vocal al liberalismului, le-a dat efectiv lecţii unor economişti “de dreapta” celebri, precum James Buchanan, George Stigler şi Gary Becker (toţi premiaţi cu Nobel). A spus explicit că statul nu este altceva decât un bandit – ce-i drept un bandit “staţionar” (nu unul care dă lovitura şi fuge), adică un hoţ cu 5 clase peste şmenarii de rând – care, în loc să omoare găina cu ouăle de aur, preferă să o hrănească pentru a extrage treptat o avuţie mult mai mare. E adevărat că a adăugat că democraţia este un mechanism de aliniere a funcţionării statului la interesele oamenilor. Însă Olson este la ani lumină de Buchanan şi alţii care chiar cred că guvernarea este rodul unui “contract social” sau aşa ceva.

Cine s-a născut azi (5)?

În ziua de 19 ianuarie 1863 s-a născut Werner Sombart – economist, sociolog şi filozof german care s-a remarcat prin cantitatea de inepţii proferate în scrierile sale. Este important să ne amintim de el pentru că mulţi dintre contemporanii noştri continuă să comită erorile lui Sombart.

Sombart a făcut parte din Şcoala istorică germană, potrivit căreia economia nu este o ştiinţă – nu conţine niciun fel de legi sau principii (nici măcar legea cererii) – ci doar o disciplină istorică. Trebuie să se bazeze pe observaţii empirice şi pe raţionamente inductive. În plus, ea se rezumă la un soi de management al statului, unde statul este pionul principal din economie – cam la fel cum propuneau la noi primele manuale de „Economie” de după revoluţie (pe cele dinainte nu le ştiu). Această şcoală de gândire deţinea practic monopolul în mediul academic din Germania secolului al XIX-lea.

Din perspectiva ei, economist se cheamă cel care îngroaşă rândurile birocraţiei şi îşi dă cu părerea în privinţa mijloacelor prin care statul să prospere – mai ales în raport cu celelalte state, cu care se află în concurenţă (idee luată în leasing din paradigma mercantilistă); el trebuie să fie un om pragmatic, capabil să înveţe din experienţă, nu un aiurit cu mintea doldora de teorii! Să recunoaştem că, mai mult sau mai puţin, cam aşa este văzut economistul şi astăzi.

Caracterizarea pe care i-o face Ludwig von Mises lui Sombart în câteva din lucrările sale este distractivă şi merită citită:

“Werner Sombart was the great master of his set. He was known as a pioneer in economic history, economic theory, and sociology. And he enjoyed a reputation as an independent man, because he had once aroused Kaiser Wilhelm’s anger. Professor Sombart really deserved the recognition of his colleagues because to the greatest degree he really combined in his person all their shortcomings. He never knew any ambition other than to draw attention to himself and to make money. His imposing work on modern capitalism is a historical monstrosity. He was always seeking public applause. He wrote paradoxes because he could then count on success. He was highly gifted, but at no time did he endeavor to think and work seriously. Of the occupational disease of German professors—delusions of grandeur—he had acquired an elephantine share. When it was fashionable to be a Marxian, he professed Marxism; when Hitler came to power, he wrote that the Fuehrer receives his orders from God! (Mises, Notes and Recollections, 1978)”

“Werner Sombart a fost cu siguranţă cel mai înzestrat discipol al lui Schmoller. N-avea decât douăzeci şi cinci de ani când maestrul său, în toiul disputei metodelor, i-a încredinţat sarcina recenzării şi anihilării cărţii lui Wieser, Der natürliche Wert. Credincios, discipolul a condamnat cartea, numind-o “în întregime nesănătoasă”. Douăzeci de ani mai târziu, Sombart se fălea că-şi dedicase o bună parte din viaţă luptei pentru Marx. Când a izbucnit războiul, în 1914, Sombart a publicat o carte intitulată Händler und Helden (Traficanţi şi eroi). Într-un limbaj grosolan şi respingător, el incrimina tot ce provenea din spaţiul britanic sau anglo-saxon, dar mai ales întreaga filozofie şi teorie economică britanică, ca pe o manifestare a mentalităţii meschine de negustor. După război, Sombart şi-a revizuit cartea despre socialism. Înainte de război, ea fusese publicată în nouă ediţii. După ce ediţiile antebelice celebraseră marxismul, cea de a zecea îl ataca fanatic, în special datorită caracterului său “proletar” şi lipsei sale de patriotism şi de naţionalism. Câţiva ani mai târziu, Sombart a încercat să reanime Methodenstreit, cu un volum plin de invective la adresa economiştilor, a căror gândire era incapabil să o înţeleagă. Apoi, când naziştii au ajuns la putere, şi-a încoronat cariera literară de patruzeci şi cinci de ani printr-o carte consacrată socialismului german. Ideea fundamentală a lucrării era că Führerul primeşte ordine direct de la Dumnezeu, Führerul suprem al universului, şi că Führertum (şefia) înseamnă revelaţie permanent”
(Mises – O perspectivă istorică asupra Şcolii austriece de economie)

“A fost un profesor german, pe nume Werner Sombart (pe care care l-am cunoscut foarte bine), a cărui reputaţie se întindea în toată lumea, căruia numeroase universităţi îI oferiseră titlul de doctor honoris causa şi care era membru de onoare al Asociaţiei economiştilor americani. Profesorul acesta a scris o carte, apărută şi în limba engleză, la editura Princetown University Press… În cartea aceasta, publicată în secolul nostru, nu în întunecatul Ev mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune simplu: “Führerul, Führerul nostru” – se referă desigur, la Hitler – “primeşte ordine direct de la Dumnezeu, Führerul universului.”
M-am referit mai devreme la ierarhia fuhrerilor şi, în această ierarhie, l-am menţionat pe Hitler ca “Führer Suprem.” După Werner Sombart însă, mai există un Fuhrer, încă şi mai sus, Fuhrerul universului. Şi Dumnezeu, spunea el, îi ordonă nemijlocit lui Hitler. Desigur, profesorul Sombart adăuga, foarte modest: “Nu ştim cum comunică Dumnezeu cu Führerul. Dar, faptul în sine e de netăgăduit.”
Acum, ţinând seama că o asemenea carte poate fi publicată în limba germană, limba unei naţiuni cândva elogiată ca “naţiunea filozofilor şi a poeţilor,” şi că ea este tradusă în engleză şi în franceză, nu vom mai fi surprinşi dacă şi un mic birocrat se consideră pe sine mai înţelept şi mai bun decât concetăţenii săi şi doreşte să se amestece în toate cele, chiar dacă el este doar un mic birocrat şi nu ilustrul profesor Werner Sombart, membru onorific peste tot.
(Mises – Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine)

Cine s-a născut azi (4)?

În ziua de 17 ianuarie s-a născut economistul american George Stigler. Economist de orientare liberală, Stigler face parte din ceea ce se cheamă Chicago School (a studiat şi profesat la Chicago University) şi Public Choice School (pentru critica statului). A obţinut premiul Nobel în 1982 pentru studiile referitoare la efectele politicii de reglementare.

A arătat că reglementările sunt de obicei dăunătoare bunăstării societăţii, deoarece reprezintă produsul grupurilor de interese care ajung să “captureze” statul. Meritul lui este că a propus o perspectivă mai realistă asupra funcţionării guvernului – politicienii nu urmăresc binele general, ci acţionează ca nişte întreprinzători, tranzacţionând legi pentru voturi.

Această idee trebuie totuşi asumată cu precauţie, pentru că aruncă o conotaţie negativă asupra termenului întreprinzător. Folosirea expresiei “piaţă politică” camufleză deosebirea esenţială care există între funcţionarea pieţei (ca relaţie între proprietari) şi funcţionarea guvernului. Diferenţa dintre întreprinzătorul care produce shaorma şi „întreprinzătorul” care acordă privilegii salariale unui sindicat pentru a fi reales ministru este că primul sporeşte bunăstarea societăţii, în vreme ce al doilea nu (de fapt, redistribuţia reduce bunăstarea globală). În vreme ce primul prosperă oferind servicii cerute de comunitate, al doilea prosperă prin impozitare. În vreme ce primul îşi bazează activitatea pe calcul economic, inovare şi asumarea riscului, al doilea alocă subvenţii şi finanţează proiecte pe criterii pur politice, subiective, discreţionare.

Stigler s-a numărat printre profesorii lui Murray Rothbard – gigantul Şcolii Austriece de economie – la Columbia University, iar opiniile sale despre controlul preţurilor i-au stîrnit interesul lui Rothbard. Ulterior, acesta din urmă l-a criticat reproşându-i inconsecvenţa cu care îşi tratează subiectele (de exemplu, Stigler susţinea reforma politicii antitrust, Rothbard a militat pentru abolirea ei).

Iată două citate interesante:

„Falsa enciclopedie pe care o reprezintă în prezent cursurile introductive de economie în facultate nu îl învaţă pe student să gândească. Expunerea succintă a unui vast set de tehnici şi probleme îl lasă pe student fără logica economică elementară cu care să analizeze problemele economice pe care le va avea de înfruntat ca cetăţean. Studentul va memora câteva fapte, grafice şi recomandări politice, iar zece ani mai târziu va fi la fel de neinstruit în economie precum era în ziua în care a început şcoala.” (Stigler, Elementary economic education, 1963)

“Atât Smith cât şi înaintaşii şi urmaşii săi au fost preocupaţi doar să sfătuiască statul ce este bine să facă, respectiv ce nu este bine să facă. Asta am făcut şi eu la începutul carierei de economist. Foarte rar cineva s-a ocupat de sarcina diferită şi mai importantă – aceea de a explica cum funcţionează în realitate statul, de a descoperi care sunt factorii care determină politicile ce vor fi adoptate de către guvern.” (Stigler, Memoirs of an unregulated economist, 1988)

Cine s-a năcut azi (3)?

În data de 11 ianuarie 1938 s-a născut Fisher Black. Black face parte din masiva categorie de „economişti” care, de fapt, nu sunt economişti deloc. De formaţie matematician, Black a descoperit că economia este un teritoriu foarte prielnic pentru exersarea abilităţilor de calcul şi a fanteziilor matematice. Şi atât de bun a fost Black în, scuzaţi expresia, econometrie, încât dacă mai trăia un an ar fi luat cu siguranţă Premiul Nobel.

Fisher Black este părintele celebrei formule Black-Scholes. În ultimele decenii, nimeni nu a putut intra în grupul magilor financiari dacă nu învăţa din prima modelul CAPM sau ecuaţii precum cea inventată de Black. Însă odată ce deveneai expert în “finanţe cantitative”, se părea că eşti pe cel mai scurt drum către bogăţie – cel puţin până la colapsul LTCM.

Puteţi realiza şi singuri în ce măsură Black a înţeles economie dacă vă spun că, de exemplu, a susţinut că politica monetară este irelevantă în sensul că expansiunea monetară nu face nici bine nici rău (!) şi că fluctuaţiile economice sunt aleatoare (!).

Problema cu modelarea matematica este că portretizează o economie aflată în echilibru, populată de indivizi mimetic, roboţei cu preferinţe dinainte stipulate. În realitate, economia nu este niciodată în echilibru (keynesienii să nu aplaude încă!), ci universul mişcat de publicul ale cărui preferinţe evoluează permanent şi imprevizibil. Econometria nu poate decât să reducă realitatea la un model abstract, iar analizele efectuate pe baza acestui model pot fi sublime, dar rămân nerealiste.

Modelarea matematică a economiei nu a produs nimic util. Economia nu poate fi redusă la un set de ecuaţii, deoarece între acţiunile umane nu există relaţii constante. Ceea ce nu înseamnă că nu putem vorbi despre ştiinţă, despre existenţa unor legi în economie (am câteva exemple la îndemână, pe care îmi place să le repet: legea utilităţii marginale descrescânde, legea avantajului comparativ, legea optimalităţii masei monetare). Doar că legile economice sunt diferite de legile din fizică: nu se referă la constante numerice. Ştiinţa economică nu se bazează pe ecuaţii. Un înţelept mi-a spus cu ani în urmă: tot ce include un model poate fi explicat verbal, însă nu tot ce poate fi explicat verbal poate fi inclus într-un model matematic. Şi atunci, la ce bună modelarea?

Cine s-a născut azi (2)?

În data de 8 ianuarie 1922 s-a născut economistul american Don Patinkin. A fost preocupat atât de studiul economiei cât şi de cel al religiei – interes parţial explicabil datorită originii sale evreieşti.

Don Patinkin a fost cel mai influent gânditor din domeniul monetar din anii 1950. Participant important în dezbaterea privind determinarea cererii de bani, a intrat în conflict ideatic cu Ludwig von Mises – susţinător al teoriei regresiei. Să încerc o scurtă explicaţie.

O problemă mult timp nerezolvată în ştiinţa economică a fost incompatibilitatea dintre teoria valorii (mărfurile au valoare în funcţie de preferinţele indivizilor) şi teoria monetară (valoarea monedei depinde de ce?). Aşa că exista un clivaj neplăcut în interiorul economiei: valoarea banilor era explicată total diferit de modul în care era explicată valoarea celorlalte bunuri. Se părea că teoria valorii nu este deloc una „generală” (iar Patinkin a fost deranjat de acest lucru – nemulţumirea sa fiind consacrată sub numele “Patinkin controversy”). Mises a rezolvat această problemă – şi aş pune această performanţă în „Top 3 contribuţii la teoria monetară”. Rezolvarea problemei a presupus depăşirea unui punct nevralgic din gândirea Şcolii Austriece, aşa-numita “circularitate austriacă”.

Să luăm un exemplu: oamenii cumpără pâine pentru că pâinea le este în mod direct utilă. Valoarea pâinii depinde de evaluările diferite ale indivizilor, care ţin cont de utilitatea pâinii; aceste evaluări preced formarea preţului pâinii. În schimb nu acelaşi lucru se poate spune despre monedă. De ce “cumpără” (păstrează) oamenii bani? Evident, nu pentru a-i consuma, ci pentru a-i schimba pe alte bunuri la un moment incert în viitor. Banii sunt utili în mod indirect. Astfel, lumea păstrează bani pentru că ştie că îi poate schimba ulterior pe piaţă, adică tocmai fiindcă banii au deja o valoare. Şi aşa ajungem la un raţionament circular: valoarea banilor depinde de cererea de bani, dar cererea de bani depinde de valoarea banilor!

Aici intervine soluţia a lui Mises. El a arătat că cererea de bani de astăzi depinde de valoarea banilor de ieri, care a fost determinată de cererea de bani de ieri care, la rândul ei, depindea de valoarea banilor dinainte. Iar acest raţionament nu este circular, nici nu „regresează” la infinit, ci merge înapoi în timp până la momentul apariţiei monedei. Adică până la momentul în care bunul care în prezent serveşte drept monedă nu îndeplinea această funcţie, ci una exclusiv de consum/producţie (de exemplu, sarea, cămila sau aurul erau folosite doar pentru alimentaţie, transport sau bijuterii).

Revenind la Patinkin, acesta a criticat teoria misesiană pentru presupuse confuzii existente în detaliile acesteia. Însă observaţia sa nu este corectă (pentru mai multe amănunte, citiţi una din lucrările de referinţă despre teoria banilor, apoi acest articol care detaliază câteva aspecte ale disputei Patinkin-Mises).

Cine s-a născut astăzi?

În ziua de 5 ianuarie 1767 s-a născut unul dintre cei mai importanţi economişti „clasici”, Jean-Baptiste Say. Inutil să spun că lecturarea lui Say este absolut obligatorie de către toţi discipolii economiei.

A fost primul profesor de economie al Franţei. Contribuţiile sale la dezvoltarea economiei sunt copleşitoare. Un scurt rezumat:

• Contemporan cu alt economist genial, David Ricardo, Say nu a împărtăşit credinţa eronată a acestuia că valoarea derivă din muncă (remember Marx). Din contră, arăta Say, valoarea unui produs derivă din utilitatea acestuia, adică din capacitatea sa de a răspunde dorinţelor indivizilor; astfel, la originea valorii se află preferinţele publicului.
• Say a resuscitat întreprinzătorul în teoria economică (după ce Adam Smith, „părintele economiei”, îl trecuse complet cu vederea.
• A deconspirat eroarea de a confunda capitalul cu banii şi, în consecinţă de a considera dobânda drept „preţul banilor” – eroare perpetuată, din păcate, până în manualele de economie contemporane şi în basmele de genul „banii sunt sângele care irigă economia”. Say a afirmat răspicat că dobânda este preţul capitalului, iar acumularea de capital se realizează prin economisire.
• S-a remarcat prin opoziţia sa cvasi-totală la interferenţa statului în economie. El a afirmat simplu, că „producţia este reglementată de nevoile societăţii”, prin urmare este inutil să o mai reglementeze altcineva! În plus, activitatea statului se bazează pe impozitare, iar „orice impozitare afectează producţia, descurajând acumularea de capital”.
• Say i-a ridiculizat pe cei care credeau că creşterea cheltuielilor statului duc la dezvoltarea naţiunii. Parcă anticipând tezele caraghioase ale guvernanţilor vechi şi noi de pe malul Dâmboviţei, care se uită la ponderea statului în economie în Europa Occidentală şi trag nădejde că vor putea expropria şi ei într-un hal similar (în România ponderea în PIB a cheltuielilor/veniturilor statului este cu 10-15 p.p. mai mică decât în vestul UE), ba chiar ne asaltează cu sofisme de genul „fără mai mulţi bani la buget România nu va avea autostrăzi sau învăţământ performant”, Say a replicat: “Un om nu e bogat fiindcă plăteşte mult, ci poate să plătească mult tocmai fiindcă e bogat”! Pe de altă parte, a dezavuat analizele statistice, atrăgând atenţia asupra pericolui de a confunda cauza cu efectul. Aşa că ar trebui să învăţăm de la Say şi să băgăm bine la cap că UE s-a dezvoltat nu din cauză ca a avut un stat puternic, intervenţionist, ci din contră.
• De fapt, Say a afirmat că toate cheltuielile statului sunt pur şi simplu consum, prin urmare sintagma “investiţii de stat” reprezintă o contradicţie în termeni!
• În fine, Say a rămas celebru pentru „legea pieţelor” (legea sau teoria debuşeelor), potrivit căreia „oferta îşi creează propria cerere”. Această afirmaţie a constitui reduta peste care s-au căznit să treacă toţi intervenţioniştii de la Keynes încoace. Atât de puternică a fost ofensiva acestora, încât Say a ajuns să fie luat în derâdere („Ce prostie, doar este evident că oferta nu este egală cu cererea!” În realitate, Say avea dreptate iar keynesienii trebuie să mai înveţe: producţia creează putere de cumpărare, deci cerere; poate că producţia de pantofi nu creează cerere pentru pantofi, dar va genera cerere pentru portocale sau pentru discoteci. În plus, Say a respins vehement plângerile patronatelor care anunţă că vânzările lor stagnează pentru că lumea nu are bani – ceea ce îl face pe Say compulsory reading pentru Consiliul de Administraţie al BNR, care tocmai a redus rata dobânzii la 7,5%, pentru că li se pare că în România nu există suficienţi bani!