Politica macro-prudențială: câteva obiecții la ultima prezentare a guvernatorului BNR

Astăzi am asistat la disertația guvernatorului BNR intitulată Macroprudențialitatea. Reglementarea, crizele financiare și politica monetară. Cumva am reușit să-mi mențin atenția trează, deși guvernatorul a avertizat audiența în repetate rânduri, pe parcursul prelegerii, că ceea ce urmează a spune este plicticos, ba chiar că publicul său riscă să nu îl înțeleagă. A spus aceste lucruri probabil pentru a testa răbdarea și perspicacitatea economiștilor din sală (profesori, bancheri, studenți, jurnaliști) care însă au trecut testul. Unii participanți au tolerat aceste afirmații cu îngăduință, alții chiar cu condescendență.

Referitor la prezentarea propriu-zisă, ar fi două lucruri de spus. Primul este legat de viziunea de ansamblu a bancherilor centrali (inclusiv a domnului Isarescu) asupra funcționării economiei. Al doilea se referă la câteva scăpări caracteristice economistului care se străduiește să demonstreze ceva dar, în lipsa unor argumente mai solide, recurge la diverse artificii metodologice, în speranța că se va aplica celebrul proverb: „Dacă vei chinui suficient natura, ea va sfârși prin a mărturisi.”

Să ne referim la ele pe rând.
Pentru început, care este viziunea din spatele politicii macroprudențiale? Pe scurt, una tributară moștenirii (intelectuale) freudiano-keynesiene, conform căreia lumea afacerilor se află într-un perpetuu balans, datorită „spiritelor animalice” care o populează; comportamentul uman este în esență irațional, indivizii (investitorii) traversând ciclic stări de euforie respectiv pesimism; iar din acțiunile „micro”-dezordonate nu poate rezulta altceva decât o „macro”-bâlbâială între diverse echilibre posibile: economia poate să fie OK sau poate să intre în criză, în funcție de… ce vedenii au bancherii, ce frustrări au consumatorii sau – pentru cei mai materialiști dintre voi – ce au mâncat la micul dejun investitorii.

De aceea este nevoie ca deasupra gloatei de agenți economici privați să troneze un Bureacrat-god, cum i-ar spune David Friedman, mă rog, un om echilibrat care să ia cu lingurița excesul de optimism din perioadele de euforie economică și să-l administreze în timpul panicii, când întreprinzătorii cuprinși de pesimism se apucă să concedieze salariați, să nu mai ia credite și să taie investițiile. De fapt, e nevoie de o întreagă șleahtă de oameni echilibrați care să calculeze cursul de schimb, să țintească inflația, să stabilească rata dobânzii, să fixeze criteriile de acordare a creditelor și să inspecteze băncile.

Acum, nu cumva să mă întrebați: dar de unde știm noi că banca centrală este oaza de echilibru dintr-o economie furtunoasă? Sau: de unde știm noi că birocrații care fac regulile prudențiale nu sunt bântuiți de propriile frustrări, interese, dorințe ascunse, sentimente și impulsuri iraționale? Pentru că vă voi răspunde, vorba bancherului central, că nu ați înțeles. Așa stă treaba, pur și simplu, iar dacă nu ați priceput mai citiți odată.

Probabil Hayek bătea câmpii când a scris “Infatuarea fatală”, iar alți economiști (unii laureați ai premiului Nobel) au avut un act ratat atunci când argumentat că autoritatea politică nu este stimulată să guverneze în interesul tuturor ci spre beneficiul îngust dar substanțial al unor grupuri de interese. Toate astea sunt derapaje intelectuale, singura chestie certă este că pe planetă există două categorii de indivizi: unii (mulți) dezechilibrați și alții (puțini) echilibrați – iar guvernanții (sau guvernatorii) se încadrează în ultima categorie. Am zis.

A doua observație se referă la câteva probleme metodologice aferente studiului prezentat astăzi. Punctual, vă voi arăta trei exemple.

1) Vedeți slide-ul de mai jos

E un act de mare curaj să spui, fără alte precizări: “concurența este periculoasă, trebuie controlată” – chiar și dacă avem în vedere doar domeniul bancar. Știința economică ține încă la loc de cinste contribuția lui Adam Smith. Libera concurență este o trăsătură fundamentală a economiei de piață. Există, ce-i drept, o situație în care concurența are rezultatele perverse: atunci când avem “tragedia comunelor”. Dacă o resursă este luată în exploatare gratis simultan de un grup de oameni, atunci aceștia sunt stimulați să o folosească în exces. Exemplul clasic este al pășunilor neîngrădite, deschise turmelor mai multor ciobani; fiecare cioban va avea interesul să zăbovească pe respectiva pășune până când aceasta se degradează complet – de aici “tragedia” bunurilor aflate în folosință comună. Concurența dintre ciobanii care își duc cât mai des oile să pască iarba care “este a tuturor, deci a nimănui” este nocivă pentru comunitate.

După cum scrie în manualele de economie, motivul din spatele apariției acestui fenomen este absența drepturilor de proprietate. Așadar, sensul concurenței este răsturnat atunci când ea nu se manifestă ca o întrecere între proprietari de resurse, ci ca o goană între diverși agenți care ajung vremelnic să dețină controlul asupra unei resurse comune. Și aceasta este exact cheia în care trebuie să citim slide-ul de mai sus: în sistemul banilor de hârtie se manifestă fenomenul tragediei comunelor. Deoarece bancherii știu că banca centrală poate tipări bani peste noapte, costul lor fiind practic zero, ei încearcă să captureze cât mai mult din beneficiile producției de bani. Băncile își extind bilanțurile cât mai mult, cumpără active financiare peste active financiare pentru că mizează pe bail-out-ul băncii centrale. Și au motive temeinice să o facă: banii de hârtie costă aproape zero, banca centrală îi poate produce out of thin air. Dacă vreun bancher s-ar comporta mai prudent el ar fi scos de pe piață rapid de competitorii săi.

Așadar, problema rezultatului nefericit al concurenței dintre bănci se datorează faptului că această concurență se exercită într-un mediu în care banii sunt ai tuturor și ai nimănui: sunt și ai deponenților și ai băncilor simultan; nimeni nu poate rămâne fără bani pentru că banii se pot fabrica în cantități practic nelimitate. Normal ar fi ca problema să se rezolve prin terminarea statutului de bun public al monedei (desființarea producătorului monopolist de bani și definirea exactă a contractului de depozit, respectiv împrumut). Dar, în loc de normalitate, ni se propune extinderea controlului etatist.

2) Slide-ul următor conține un exemplu de citare tendențioasă. Guvernatorul a folosit aici un studiu, (Bordo și Eichengreen) care în realitate aduce o critică activității băncilor centrale, tocmai pentru a justifica activitatea acestora.

Reproduc mai jos ce am am scris cu ceva timp în urmă tot pe acest blog:

Cei mai cunoscuţi istorici ai economiei, Michael Bordo şi Barry Eichengreen au scris un studiu, Is the Crisis Problem Growing More Severe?, care confirmă ceea ce au descoperit şi alţii şi am comentat pe acest blog. Anume că naţionalizarea banilor şi a creditului, socializarea pierderilor şi politica anti-ciclică nu au avut niciun efect în ceea ce priveşte prevenirea crizelor. Reproduc din lucrarea menţionată:
1) Incidenţa crizelor este aproape dublă (în ultimele decenii) faţă de perioada 1945-1971. Cifra comparabilă pentru 1880-1913 reprezintă o treime din frecvenţa actuală a crizelor.
2) Problema duratei este diferită de cea a frecvenţei şi nu se poate spune că s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte durata crizelor pe parcursul perioadei analizate
3) Celălalt aspect este profunzimea crizei… Pierderile de producţie cauzate de crizele bancare reprezintă astăzi 75%-80% din ce se înregistra între 1880 şi 1913. Doar crizele gemene (monetară + bancară) au devenit mai severe, iar diferenţa este redusă.
Autorii mai remarcă un alt fapt interesant, anume creşterea volatilităţii fluxurilor de capital: crizele moderne sunt urmate de ajustarea violentă a contului curent, care trece de pe deficit pe suplus într-un singur an, în vreme ce în secolul al XIX-lea ajustarea era mai lentă, deci costul crizelor mai mic.
Şi acum o concluzie interesantă, menţionată devreme în text: Concluzia este că mixul mobilitatea capitalului + democratizarea, iar nu mobilitatea capitalului în sine, a subminat credibilitatea sistemelor monetare. Cred că e destul de clar.

Deci, Bordo și Eichengreen deplâng faptul că înțelepții de la cârma politicii monetare și de prudențialitate nu au dus economia lumii pe ape mai line: History thus confirms that there is something different and disturbing about our age. Ei arată că numărul crizelor s-a dublat față de perioada etalonului-aur. Dar puterea demonstrației nu are limite dacă scoți fraze din context.

3) Graficul următor ridică o altă problemă.

El pare să sugereze că băncile de nebune tind să păstreze insuficient capital propriu.
Dar situația se schimbă iar graficul devine mai interesant dacă marcăm pe el câteva evenimente:

Rata capitalului băncilor în SUA (%)
Sursa: N. G. Mankiw, Macroeconomics 5th ed.

Așa cum puteți înțelege acum, scăderea ratei capitalului nu este un fenomen natural, ci rezultatul politicii intervenționiste. Care, de fapt, a eșuat lamentabil atât prin Basel I cât și prin Basel II. Trăiască politica de reglementare!

Iepurașul ne-a luat aderarea la euro

Este ceva obișnuit ca autoritățile să recunoască realitatea în ceasul al doisprezecelea. În cazul de față, că nu avem cum să intrăm în zona euro în 2015 (după ce s-a discutat despre 2014). Am fi intrat probabil dacă istoria era dată cu 10 ani în urmă, prin metoda grecească: manipulări statistice. Dar acum, când coeziunea cartelului monetar european (căci despre asta este vorba) este greu încercată, intrarea unui nou membru cu evidente apucături de trișor este exclusă. Așa că poate vom intra în 2015, când poate nu va mai fi UEM.

Nu este nimic nou. În urmă cu un an spuneam că datoria publică a României (cu banii de la FMI cu tot – că și pe ei trebuie să-i dăm înapoi) va sări de 60% până la momentul aderării. Iar criteriul datoriei publice era văzut drept marele nostru atu. În ceea ce privește inflația și restul criteriilor, nimeni nu prea mai avea vreo speranță, oricum.

Lucrul cel mai important care merită discutat sunt motivele pentru care România nu aderă la euro. Și aici nu mă refer la motivele pentru care cartelul monetar european ține guvernul român la poartă, ci la motivele pe care decidenții noștri politici le invocă pentru a justifica întârzierea adoptării euro. Pe scurt, ei nu vor să adopte euro pentru că nu vor să desființeze leul. La ce este bun leul? La făcut inflație. Statul român vrea să-și mai păstreze câțiva ani de zile monopolul monetar și capacitatea de dicta ratele dobânzilor și volumul creditului – numind asta “independență în politica monetară”! Independență sună bine: se opune cineva independenței? Vrea cumva cineva să ajungem o națiune dependentă? Nu. Deci, rămâne cum am stabilit.

Nu știu câtă lume se întreabă: oare, cum este mai bine? Să rămânem independenți în prostia noastră sau să devenim dependenți de bunul-simț al Occidentului? La ce ne folosește autonomia politicii monetare? La nimic altceva decât la fabricat bani, evident, că doar nu la produs lapte sau miere.

Societatea românească nu are nevoie de leu, a votat de mult cu euro și cu dolarul. Fără să meargă la vreun referendum, ci direct pe piață, prin preferința arătată față de valută în diversele acte de vânzare-cumpărare. Dolarizarea (euroizarea, dacă vreți) s-a produs ca reacție firească a politicii monetare greșite de la începutul anilor 1990 – când eram independenți mai ceva decât suntem acum și turam tiparnița de bani pentru a maximiza veniturile statului și a ține în viață “găurile negre” ale economiei.

În fond, despre asta este vorba. Nu românii (la modul general) mai au nevoie de timp pentru a adera la euro. Unele grupuri de interese mai au nevoie de leu. Cei care nu pot supraviețui în regim concurențial pe piață, cei care nu pot funcționa fără subvenții explicite și implicite, cei care se îmbogățesc din contracte guvernamentale – imposibile dacă statul ar lua în serios criteriile de la Maastricht și ar reduce drastic deficitul bugetar. Ei își completează veniturile prin inflație. Iar restul societății le suportă existența prin scăderea nivelului de trai datorită creșterii prețurilor.

Din cauza acestor căpușe – că e vorba de bănci, companii energetice sau asfaltangii, puțin contează – s-a amânat aderarea la euro. Nu din pricina vreunei mistice “lipse de flexibilitate a economiei românești”.

Închei rugându-vă să nu luați acest articol drept o pledoarie în favoarea euro. Aderarea la euro nu face decât să înlocuiască un monopol cu altul. Tot politic. Dar acest lucru nu ar trebui să de descumpănească, ci să ne îndemne mai abitir pe calea cea bună și justă: denaționalizarea banilor.

Linkuri: Filozofia economică de stânga dreapta, țintirea prețului cartofului și avertismente din China

Mi-au plăcut:

• În doctrine să vă bateți sau cu aberații să ne păcăliți

Asistenţă socială minimă, în schimb investiţii şi fonduri discreţionare, bani de patinoare şi salarii de miniştri la şoferii companiilor de stat, la noi. Pe dos, la suedezi. Acela e un stat social: al nostru e un stat de muls, dar nu de către falşii handicapaţi sau alţi ţapi ispăşitori. Cu toate că aceste date se găsesc, de la Eurostat la rapoarte ale unor institute româneşti, în medii serioase de la noi lumea continuă să bată câmpii pe tema asta. Cine e cu guvernul, mai înţeleg, dar şi opoziţia e aşa deşteaptă că interpelează guvernul că unde sunt banii de investiţii. Strategia asta cu dezvoltarea economică pe baza investiţiilor de stat a dus la ţări cronic nedezvoltate în lumea a treia şi guverne capturate de elite de pradă, am rămas ultimii idioţi în curs de dezvoltare care o mai încearcă. Cu toate astea, nici o vorbă despre asta în spaţiul public românesc, stânga şi dreapta noastră nu par să aibă diferenţe de vederi.

• N-ai cu cine să lupți împotriva inflației, niște “cartofori”

Aliment inflationist, nu te pui cu el. Incerc astfel sa dau o mana de ajutor luptei BNR cu inflatia. De azi, gata cu cartofii…
Nu vreau sa par obraznic, dar asa cum dl Guvernator nu suporta telefoanele mobile prin preajma, as sugera sa interzica chipsurile si alte asemenea nocive alimente in incinta Bancii Nationale. Adica, ori luptam cu inflatia, ori…
Dincolo de toate, ma plec in fata intereselor natiunii si renunt la cartofi. Sa nu faceti ca mine, pentru ca efectul de turma scumpeste noul produs tinta. Fasolea buna scoate din piata cartoful rau- zice legea lui Gresham usor modificata…

• Austeritatea de azi nu se compară cu austeritatea lui Ceaușescu din anii 1980
Între 1981 și 1987 consumul guvernamental a scăzut ca pondere în PIB de la 17,4% la 12,4%. În anul 2010 a crescut față de nivelul atins în 2009. Deci, se poate și mai bine. Rămân la părerea că politica de austeritate nu este decât o metodă de înfometare a publicului larg pentru a-i salva de la faliment pe băieții deștepți. Sau, în limbaj academic, o economisire forțată canalizată în structura producției tot de catre stat. Nu văd vreun merit în această politică, nu înțeleg de ce este mai rezonabilă decât politica de expandare a cheltuielilor publice din timpul boom-ului.

• Fugiți, China ne prinde din urmă

Într-un reportaj PBS despre cel mai mare mall din lume vedem retorica vestică a corporatismului şi logo-urile obişnuite consumatorului occidental (KFC şi McDonald’s sar cel mai repede în ochi) pe faţada celor mai deşănţate manifestări ale haosului planificării centrale.
Consultantul în mall-uri Ted deSwart, adus in extremis de către proprietarul de stat al mall-ului să readucă proiectul la viaţă, se simte şi se declară pe valul capitalismului de stat, în China, care „ajunge occidentul din urmă şi îl depăşeşte”.
Spiritul dirijist, retorica oficială, şedinţele la nivel de întreprindere cu pionierii corporatişti scoşi la careu în faţa mall-ului, contrastează cu aerul dezolant al producţiei fără cerere.
South China Mall este „perla” valului de oraşe fantomă ale Chinei. Se estimează că există 64 de milioane de locuinţe goale şi 20 de oraşe fantomă.

Incredibil, după ce Samuelson aprecia că URSS va prinde din urmă SUA, după ce am văzut economiile comuniste ajunse țăndări, am ajuns să fim avertizați să ne ferim că trece China! Se pare că guvernul Chinez scoate la vânzare 176 de insule. Cumpărătorii sunt sfătuiți să mai aștepte un pic.

În ianuarie ne-am luat rația de inflație

Graficul meu preferat! În ianuarie ne-am luat rația de inflație pe un întreg trimestru, dacă ar fi să ne raportăm la ținta oficială de inflație. Prețurile au crescut cu 0,77%, în veme ce pe tot anul ar trebui să crească cu 3%. Nu-i bai. După 2011 vine 2012.

24% în două decenii

În completare la ce vă spuneam ieri, revin cu următoarele precizări. În 1990 salariul mediu net era de 3381 lei vechi. La sfârșitul lui 2010 a fost 1496 lei noi. Matematic, de peste 4400 de ori mai mare. Ca putere de cumpărare însă, creșterea salarială este nesemnificativă, deoarece în acest interval și prețurile au crescut de 3400 de ori. Ca să fim preciși (pe datele INS), salariul real a crescut cu doar 24%.

Comparațiile care s-au mai făcut de-a lungul vremii erau gogoși electorale, pentru că se raportau la cursul euro. Ori tocmai aici este șmecheria: prin aprecierea în termeni reali a leului lumea ajunge să creadă că trăiește mai bine. Bunăoară, acum câștigă 350 de euro, în vreme ce în 1990 obținea doar 150. Nonsens. Inflația – pierderea valorii monedei pe plan intern – este cea care contează, nu cursul de schimb, cel puțin atât timp cât cumpărăm cartofi din Obor nu de la Paris.

Marea păcăleală au tras-o românii în anii 2003-2008, când au crezut că se îmbogăsesc ca în filme. Această perioadă a fost una de inflație intensă, însă puțin vizibilă. Am avut o inflație a prețurilor activelor, cum se zice, nu a bunurilor de consum. Dar diferența față de primii ani de după Revoluție stă într-o tehnicalitate: atunci se tipăreau bani pentru plata salariilor și subvenționarea industriei de stat nerentabile, acum s-au tipărit bani pentru – țineți-vă bine, investiții! (atenție că tocmai am fost anunțați de Președinte că mai urmează o tură). Atunci s-au aruncat banii în consum, mai recent am avut expansiunea creditului, care cică a stimulat creșterea economică. Cât de mult a stimulat-o am văzut în 2009 și 2010. Graficul care urmează se bazează pe evoluția trasată de Cristian Orgonaș.

Pomparea de bani în economie, indiferent pe ce canal este efectuată – pe cel al salariilor și pensiilor sau pe cel al creditului – are același efect: scăderea puterii de cumpărare. Este drept că a doua variantă ne duce la acest rezultat pe un drum mai întortocheat, în care unii apucă să se îmbogățească masiv mizând pe neștiința celorlalți. La final – vorba lui Milton Friedman – după o perioadă lungă și variabilă, ajungem să plătim inevitabil mai mult pentru cartofi.

Puțină lumea realizează factorul imediat responsabil pentru această situație. El nu trebuie căutat în liberalizarea prețurilor, în reforma statului sau în alte minuni terminologice. Prețurile au crescut deoarece s-au tipărit bani pe bandă rulantă. Numarul leilor în circulație a crescut de mii de ori. Vedeți graficul de mai jos ca să vă convingeți (a trebuit să logaritmez, că altfel nu puteam cuprinde imensitatea avalanșei de bani turnate în buzunarele românilor și a piscului pe care s-a cocoțat nivelul prețurilor.

Experiența istorică ne pune pe tavă două idei:

1. Indiferent cine a fost la guvernare și cine în opoziție, atât băieții buni cât și băieții răi nu au avut în cap decât un lucru: credit, credit, credit,… mai mulți bani pentru stat sau pentru toată lumea – câtă vreme firmele lor pun primele mâna pe bani (ceea ce le permite să cumpere resurse reale înainte ca deprecierea leului să devină explicită chiar și pentru cel mai naiv dintre pământeni)

2. Este ridicol să dăm crezare ideilor unor economiști care continuă să susțină că mârțoaga moartă și îngropată a keynesianismului (socialismului monetar) trăiește bine-mersi. Aceste persoane cred că fără o mică injecție de lichiditate (nu mult, doar un păhărel, prietene!) economia s-ar gripa și nu am putea progresa. Nu e momentul să-i contrazic (am făcut-o pe larg aici). Dar ei trebuie să dea seamă de faptul că mii și mii de miliarde de lei ieșiți din imprimerie nu au făcut decât să crească salariul real cu… 24%. În două decenii. Cam puțin pentru pretențiile lor. Dacă mă întrebați pe mine, aș spune că acest 24% reprezintă marja de eroare, ba chiar mai mult de atât, este rezultatul funcționării economiei de piață. Nu vă mirați. Atâta economie de piață avem în România.

Citiți și:
România 1989-2009: două decenii de inflație, hiperinflație, desinflație, reflație și stagflație

Nostalgia liberală a guvernatorului BNR

Comentând disputa de genul liberalism-etatism, Mugur Isărescu s-a referit recent la un discurs al lui Friedrich Hayek, în care acesta spunea:

Domnilor m-aţi invitat să vă vorbesc despre un termen care este o noutate, stagflaţie. Am stat şi m-am gândit şi cred că am un răspuns. În ‘39, după ce prietenul meu John Keynes şi-a lansat cartea (Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor) şi am citit-o, mi-am dat seama cât de periculoasă este şi l-am invitat la o discuţie la un restaurant londonez. Şi ştiţi ce i-am spus? John scoate porcăria asta de pe piaţă că vei distruge capitalismul. Şi uite că s-a întâmplat că porcăria lui John a distrus capitalismul.

Adaugă guvernatorul:

Şocul pentru mine a fost mare, eu învăţasem că Keynes a salvat capitalismul. Şi nu doar eu învăţasem acest lucru, erau şi cei din sală şocaţi. Pe urmă ne-a ţinut o lecţie de libertate, de neoclasicism, de libertate a pieţelor. Am înţeles mult mai târziu discursul lui Hayek din ianuarie 1975. Bineînţeles că n-aveam mintea atunci ca să-l înţeleg pe el, eram altfel şcolit, altfel calibrat, altfel orientat. Mi se părea chiar bizar ce spune acolo. Despre autoreglare.. acum îl înţeleg mai bine şi-l înţeleg mai bine în contratimp, când se pare că se termină un ciclu lung şi apare altceva, nu ştiu ce apare.

Remarc faptul că nostalgia liberalismului a ajuns pe cea mai înaltă culme la BNR. Vara trecută am avut ocazia să-l ascult pe Lucian Croitoru spunând că procesul de reglementare este vinovat cu V mare pentru criza actuală. Atunci era fără presă. Acum văd că totul este pentru presă.

Brusc, am devenit optimist. Abia aștept ziua în care domnul guvernator ne va oferi citate din Murray Rothbard iar ședințele consiliului de administrație al BNR se vor transforma în Cercul Mises. Până atunci, rata dobânzii rămâne cum o știți.
Citiți și articolul lui Ionuț Bălan pe această temă, care se încheie astfel:

Şi dacă în economie libertatea se traduce prin capitalism şi pieţe, în arena culturală acelaşi lucru e reprezentat de libertatea de exprimare şi libertatea presei, subliniază economistul suedez Johan Norberg. Libertatea, însă, e mai puţin importantă pentru guvernatorul Isărescu decât reducerea inflaţiei, aşadar spune domnia sa presa ar face bine să se disciplineze şi să nu mai dea cuvântul oricărui “trancănitor”. Mai rămâne să publice BNR, zilnic, alături de cursul valutar, şi lista trăncănitorilor agreaţi.

Ghici cine este responsabilul-șef?

Astăzi guvernatorul BNR a declarat:

“Băncile sunt “responsabile” pentru un sfert din datoria externă a României. 50% din populaţia activă a României a luat credite de la bănci. Din cei 4,5 milioane de români care s-au împrumutat, 3,7 milioane debitori au cumpărat maşini, frigidere şi alte aparate. Numai în 2007-2009 s-au cumpărat un milion de maşini noi, 17 miliarde de euro, deci eu cred că la întrebarea cine a îndatorat România trebuie să avem în vedere acest lucru. Băncile au fost intermediari, putem spune că i-au ademenit pe români, dar nu s-au împrumutat ele ca să îndatoreze România, s-au împrumutat românii”

Acum, dintr-un punct de vedere, e logic că românii sunt responsabili pentru datoria României, că doar banii nu i-au împrumutat marțienii ci românii, iar România nu este altceva decât mulțimea românilor. Adică e un truism să spui că românii sunt responsabili pentru datoria externă.

Dar nu asta a vrut să puncteze Mugur Isărescu. Nu e deloc interesant să constați ceea ce toată lumea știe. Nu, guvernatorul BNR a vrut să dea o tentă morală (de culpabilitate?) constatării cu pricina. Cum ar veni, cine a a înglodat România în datorii? Poporul însuși, vezi bine! Deci, cine trebuie să suporte consecințele? Poporul, se-nțelege!

Acest gen de constatare moralizatoare riscă să prezinte extensii neintenționate dar periculoase. Bunăoară, ne putem întreba, cine este de vină pentru falimentul sistemului public de pensii? Pensionarii, cine alții, doar ei au luat banii! Și ar mai fi contribuabilii, că doar ei “se sustrag” de la plata CAS!

Nu voi intra aici în meandrele teoriei responsabilității colective, pe care o resping și o consider pavăza ideală a politicienilor și a incapabililor. Un lucru este sigur: oamenii răspund la stimulente. Uneori e avantajos să te împrumuți, alteori e dezavantajos. Uneori este artificial de avantajos să te împrumuți. Uneori – când rata dobânzii este artificial redusă – ești plătit (subvenționat) să te împrumuți. Și atunci te împrumuți. Așa funcționează sistemul financiar actual, instituțiile monetare care modelează comportamentul uman.

Nu este imoral să te împrumuți, indiferent pentru ce scop. Imoral este să nu dai banii înapoi. Și eu am luat credit, fix în 2007, fix pentru mașină. Sunt cu ratele la zi. Ca mine sunt o mulți alți români. Nu cred că România are o problemă din cauza noastră. Noi ne-am respectat contractul. România are o problemă din cauza băncilor care s-au împrumutat pe termen scurt ca să ne dea credite pe termen lung. România are o problemă din cauza expansiunii creditului dincolo de suma economisită și încredințată băncilor de deponenți. Nu noi am expandat creditul, nu noi am venit cu ideea “fără avans” și “doar cu buletinul”, nu noi am triplat numarul banilor aflați în circulație. România s-a îndatorat 20 de miliarde la FMI nu din cauza mea și a milioanelor de români care-și plătesc ratele regulat, ci din cauza celor care s-au dovedit incapabili să-și gestioneze afacerile, au speculat și au mizat (corect) că vor fi salvați de la faliment prin acordul cu Fondul (adică pe spinarea tuturor); din cauza funcționării defectuoase a sistemului financiar-monetar actual, care prin tipărire de bani vinde iluzia că întreaga societate se poate îmbogăți peste noapte.

“Decizia de îndatorare a României a fost democratică”?! Dacă nu exista tipărirea de bani și expansiunea creditului, atunci nu existau datorii atât de mari, punct. Nu-mi amintesc când am hotărât democratic ultima dată să triplăm masa monetară! Astfel de decizii se iau doar la BNR, democratic desigur. Poporul român nu a fost întrebat.

Populistul-șef

Ilie Șerbănescu a răbufnit la Antena 3:

Cel mai mare populist este Isărescu, fiindcă a apreciat leul!

În sfârșit, în sfârșit, de când tot aștept pe cineva care să spună acest lucru la televizor (eu o fac atunci când am ocazia).

Atenție însă, că Ilie Șerbănescu nu este nici pe departe infailibil. El nu are o teorie sau o explicație referitoare la motivul pentru care leul ar trebui să se deprecieze. Asociază în mod naiv necesitatea deprecierii cu recesiunea. Însă între cele două nu este nicio legătură. În general, nu este nicio legătură între sărăcia sau avuția unei țări și valoarea monedei. Înainte de războaiele mondiale, omenirea era pe etalonul-aur, și națiunile bogate și națiunile sărace. Dar nu această observație este decisivă. Ci considerația teoretică.

Valoarea monedei este determinată de cererea și de oferta de bani. Pe scurt și pe înțelesul tuturor: dacă tipărești bani atunci crește oferta și în consecință le scade valoarea (puterea de cumpărare). Condiția necesară și suficientă ca o monedă să-și păstreze valoarea este ca statul să nu inflaționeze, ceteris paribus. Acum, criza nu este o scuză pentru tipărirea de bani. Nu rezolvi nimic dacă mărești masa monetară: nu ai nici mai multe tractoare, nici mai multe birouri, nici mai multe secretare! Pentru toate acestea ai nevoie de resurse reale, nu de bancnote. Iar resursele reale nu pot fi create de la tastatură, ci printr-un proces mult mai complicat: în timp, prin economisire, acumulare de capital și talent antreprenorial.

Isărescu rămâne însă populistul-șef. Din 2004 în 2007 a cumpărat 20 de miliarde de euro (ținând cursul), tipărind corespunzător lei. El a asigurat astfel casa, automobilul, frigiderul, televizorul și fierul de călcat al poporului… cu buletinul. Restul sunt detalii, explicații, justificări. Că această inflație importată s-a revărsat în economie prin sectorul imobiliar sau prin cheltuielile guvernamentale contează desigur, dar nu-i știrbește guvernatorului BNR titlul afișat mai sus.

Iar acum, prin acest împrumut de la FMI (tot ca să țină cursul), BNR întreține iluzia: “rămâneți liniștiți la locurile voastre”, că avem bani în rezervă. Mda, poate că avem bani dar nu avem resurse. Dar din cauza împrumutului trăim cu iluzia că le avem și pe acestea.

Apropos. În finalul articolului anterior am spus că guvernatorul BNR are dreptate atunci când avertizează asupra creșterii îndatorării. Am uitat însă să precizez că, bună măsură, aceste datorii (față de FMI) sunt în ograda BNR. Acolo se virează banii, ați uitat? Deci, cum rămâne cu populismul/populistul?

BNR și lumea fantezistă a creditului ieftin

Guvernatorul BNR a declarat:

“Sunt pentru ieftinirea creditului. Dar trebuie să ne gândim de ce nu scade costul creditului şi de ce băncile, în continuare, oferă rate de dobândă la depozite cu mult peste rata băncii naţionale şi cu mult peste ceea ce este în piaţa monetară”

Citesc și mă frec la ochi. Ca să fie clar, rata dobânzii pe care băncile o practică la depozite este real-negativă. Adică deponenții pierd dacă pun bani la bancă. De exemplu, vedeți aici ratele practicate de BRD. Cea mai mare rată a dobânzii remunerează “depozitul 1000” și se ridică la fabuloasa cifră de 6,5% pe an. De la începutul verii am tot spus că situația este hilară. Iar în acest articol am discutat mai pe larg rolul dobânzii în economie, respectiv de ce filozofia băncii centrale este bună de adormit copiii.

Nu pricep pe ce se bazează Mugur Isărescu atunci când spune că dobânzile sunt mari. Pe comparația cu rata BNR-ului? Păi BNR poate decide la orice oră să scadă acea rată, oricât de mult poftește (Bernanke a dus-o aproape la zero) și se poate plânge la infinit că băncile au dobânzi prea mari! Rata stabilită discreționar de BNR nu este un criteriu de comparație, tot așa cum prețurile stabilite de Comitetul Planificării dinainte de 1989 nu erau relevante.Este absurd să te plângi, după 20 de ani de economie de așa-zisă piață, când tu stabilești din pix un anumit preț (în cazul nostru, al creditului), că pe piață prețul e ba prea mic, ba prea mare.

În al doilea rând, merită comentată aserțiunea “Sunt pentru ieftinirea creditului”. Și eu sunt pentru construirea unui mall în apropierea casei unde locuiesc, poftim. Și mai sunt pentru ieftinirea merelor, să știți. Și – era să uit – pentru cultivarea morcovilor în balcoanele de bloc. Sunt pentru o mulțime de lucruri – asta ca să nu zică cineva că sunt Gică-contra. Dar ce treabă are asta cu economia? Fiecare poate să creadă ce vrea despre ce vrea. Legile științei economice nu se schimbă. Prețurile nu reprezintă altceva decât rezultanta preferințelor individuale subiective despre un anumit bun. Nu putem determina în mod obiectiv (“imparțial”, cu ochiul “expertului”) cât ar trebui să fie prețul la roșii sau rata la bancă. Pun pariu că fiecare din cei care mă citesc sunt pentru ieftinirea roșiilor. Dacă ar fi prețul zero, ar fi super. Ba chiar, dacă s-ar putea, să ne subvenționeze cineva ca să le cumpărăm. Dar aceste sentimente nu sunt relevante. Câtă vreme nu trăim în Nirvana ci într-o lume dominată de raritate, bunurile au un preț; oamenii trebuie să facă sacrificii pentru a consuma. Se învață în anul I de facultate.

Acum, preferința subiectivă a guvernatorului BNR pentru un anumit preț al creditului este relevantă, desigur, pentru că BNR (spre deosebire de mine) chiar poate face ceva pentru a reduce rata dobânzii. Anume, poate să tipărească bani, diminuându-le valoarea înainte ca lumea să prindă de veste. De fapt, asta au și făcut constant.

Isărescu a mai declarat azi ceva interesant.

“Mulţi trăiesc cu iluzia că, prin consum, se poate avea creştere economică. Dacă vrem o adevărată creştere economică avem nevoie de investiţii. Trebuie să ne alocăm resursele, care sunt puţine, în mare măsură către investiţii”.

Ceea ce este interpretabil. Este corect că prin consum nu poți avea creștere economică. Este evident că ne trebuie investiții. Dar nu se specifică cum să fie asigurate investițiile. Tare mi-e teamă că autoritatea monetară crede că investițiile sunt… ce se cheltuie pentru a face autostrăzi sau blocuri, adică niște bani… care pot fi ieftiniți la comandă. Dacă așa stau lucrurile atunci nu e deloc bine. Investițiile sunt inexistente fără economisiri.

Economisirea este condiția absolut necesară pentru acumularea de capital. A vorbi de investiții fără a înțelege economisirea este ca și cum ai vorbi despre importanța scrisului omițând cunoașterea alfabetului. Căci economisirea și investiția sunt două fețe ale aceleiași monede. Ca să investești trebuie să nu consumi tot venitul pe care îl câștigi. Nu ai cum să stimulezi investițiile dacă penalizezi economisirea (exact ce face BNR azi). Este ca și cum ai cere unui copil să scrie fără să realizezi că trebuie să-l înveți alfabetul. Într-un cuvânt, absurd.

Tare mi-e teamă, repet, că BNR nu înțelege prin investiții altceva decât… credite care finanțează producția, adică bani care pot fi creați de la tastatură. Dacă așa stau lucrurile, atunci aceasta nu are nimic de-a face cu investiția, deoarece expansiunea artificială a creditului (inflația) descurajează economisirea până la punctul în care provoacă – ghiciți ce? – nu acumulare, ci consum de capital. Asta este ce a făcut regimul communist, a dus o politică de “economisiri forțate” și a consumat capitalul națiunii. Asta este, în bună măsură, ce a făcut boom-ul de după 2002: a redistribuit avuția în societate și a risipit capitalul. De aceea avem criză, de aceea avem inegalitate socială.

P.S. În rest, Mugur Isărescu a declarat lucruri de bun-simț. Că îndatorarea rezultată din populism este “drumul spre iad” și că datoriile acumulate deja sunt o mare povară.

De ce stabilitatea prețurilor aduce instabilitate

Mugur Isărescu a declarat la Chişinău, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Studii Economice din Moldova, că stabilitatea prețurilor este obiectivul fundamental al BNR, și că îndeplinirea acestui obiectiv atrage după sine creșterea economică.

Unii ar putea trata această afirmație drept ironică, având în vedere palmaresul politicii monetare în România, pentru care guvernatorul BNR ar putea primi o diplomă, însă una de arcaș ratat la proba de țintire a inflației. Dincolo de ironie însă, stabilizarea prețurilor nu este compatibilă cu creșterea economică, ci cu ciclul avânt-prăbușire (boom-bust). Putem considera stabilizarea prețurilor drept o versiune hard a politicii de țintire a inflației, despre care s-a demonstrat că nu elimină fluctuațiile economice, din contră. Cele mai importante crize economice din istorie (Marea Depresiune, criza din Asia, criza actuală) au survenit într-un context caracterizat de inflație scăzută sau chiar de absența acesteia. Îți trebuie ceva voință (politică), dacă nu ignoranță crasă, pentru a nu realiza această corelație.

Spune Rothbard în America’s Great Depression:

One of the reasons that most economists of the 1920s did not recognize the existence of an inflationary problem was the widespread adoption of a stable price level as the goal and criterion for monetary policy. The extent to which the Federal Reserve authorities were guided by a desire to keep the price level stable has been a matter of considerable controversy. Far less controversial is the fact that more and more economists came to consider a stable price level as the major goal of monetary policy. The fact that general prices were more or less stable during the 1920s told most economists that there was no inflationary threat, and therefore the events of the great depression caught them completely unaware…

Suffice it to say here that the stability of wholesale prices in the 1920s was the result of monetary inflation offset by increased productivity, which lowered costs of production and increased the supply of goods. But this “offset” was only statistical; it did not eliminate the boom-bust cycle, it only obscured it. The economists who emphasized the importance of a stable price level were thus especially deceived, for they should have concentrated on what was happening to the supply of money. Consequently, the economists who raised an alarm over inflation in the 1920s were largely the qualitativists. They were written off as hopelessly old-fashioned by the “newer” economists who realized the overriding importance of the quantitative in monetary affairs.

De ce stabilizarea prețurilor provoacă fluctuații economice?

Ar trebui să începem prin a realiza că creșterea economică seculară imprimă prețurilor un ușor trend descendent. Dacă pe piață sunt mai multe bunuri, prețurile vor tinde să scadă. Sau, cum spune Rothbard mai sus, creșterea productivității este urmată de deflație. Indiferent cum o formulăm, aceasta este experiența secolului al XIX-lea, când aveam etalonul-aur. Nimeni nu o neagă.

Ceea ce constituie subiectul dezbaterii este faptul că unii consideră această deflație drept malignă, iar alții benignă. În consecință, primii propun tipărirea de bani… măcar pentru a realiza o inflație zero. Această măsură este greșită pentru următoarele motive.

În primul rând, există ceea ce putem numi un argument public-choice împotriva stabilizării prețurilor. Iată ce spune Mises (care a anticipat cu o jumătate de secol Școala Public Choice) în Theory of Money and Credit:

Once the principle is so much as admitted that the state may and should influence the value of money, even if it were only to guarantee the stability of its value, the danger of mistakes and excesses immediately arises again.

După care completează în Human Action:

The first aim of monetary policy must be to prevent governments from embarking on inflation and from creating conditions which encourage credit expansion on the part of banks. But this program is very different from the confused and self-contradictory program of stabilizing purchasing power.

În al doilea rând, stabilizarea prețurilor, adică înghețarea valorii banilor este pur și simplu imposibilă. Puterea de cumpărare a monedei este dată de întregul tablou al prețurilor și nu poate fi echivalată cu o mărime determinată statistic. În economie, prețurile relative sunt într-o continuă mișcare, deoarece cererea și oferta pentru bunuri specifice variază. Aceasta înseamnă că matricea prețurilor suferă o restructurare permanentă. Calcularea unui indice de prețuri nu surprinde această evoluție. Prin urmare, o stabilizare veritabilă a monedei ar trebui să își propună nu aducerea indicelui prețurilor de consum la zero, de pildă, ci înghețarea tabloului prețurilor, adică a prețurilor relative – obiectiv realizabil doar într-o economie de, scuzați expresia, comandă.

Spune Mises, în Human Action:

With the real universe of action and unceasing change, with the economic system which cannot be rigid, neither neutrality of money nor stability of its purchasing power are compatible. . . . All plans to render money neutral and stable are contradictory. Money is an element of action and consequently of change.

După care reia în On the Manipulation of Money and Credit:

Abandoning the pursuit of the chimera of a money of unchanging purchasing power calls for neither resignation nor disregard of the social consequences of changes in monetary value. The necessary conclusion from this discussion is that the stability of the purchasing power of the monetary unit presumes stability of all exchange relationships and, therefore, the absolute abandonment of the market economy.

În al treilea rând, emisiunea monetară realizată cu scopul împiedicării deflației are efecte perverse, deoarece creșterea ofertei de bani nu poate compensa exact surplusurile specifice ale ofertei pe milioanele de piețe din economie. Tot ce poate face banca centrală este să fabrice bani și să îi injecteze în sistem, în speranța că, per total (în agregat), nivelul prețurilor va rămâne constant. Însă tocmai aici este problema. Dat fiind că nu putem vorbi de o politică compensatorie rezultă că emisiunea monetară nu are alt efect decât distorsionarea economiei. Dacă expansiunea monetară își face simțite efectele mai întâi asupra pieței creditului, ea declanșează dinamica boom-bust, conform teoriei austriece a ciclului afacerilor. Acesta este motivul pentru care lumea a cunoscut crize chiar și fără inflație.

În al patrulea rând, manipularea ofertei de bani, pentru a “răspunde” schimbării cererii este self-defeating. Chiar dacă simplificăm conceptual valoarea banilor și prezumăm că relaxarea politicii monetare reușește să stabilizeze valoarea monedei – inflație zero – această politică are efecte perverse. Când indivizii vor mai mulți bani, ei vor mai mulți bani în raport cu prețurile – “în termeni reali”, cum se spune – nu pur și simplu mai multe bancnote în buzunar. Ei își ating scopul dacă deflația este lăsată să își urmeze cursul. Dar dacă banca centrală intervine fabricând bani, acest echilibru este nerealizabil. Sumele (mai mari) de bani aflate acum în posesia indivizilor care îşi manifestă preferinţa pentru mai multă lichiditate păstrează semnificaţia economică a vechilor rezerve (mai mici) de bani. Deoarece agenţii economici nu sunt satisfăcuţi, dezechilibrul monetar persistă şi antrenează o nouă creştere a cererii de bani. Aceasta este explicația pentru mereu frustranta “capcană a lichidității” – coșmarul keynesienilor de ieri și de azi.

În al cincilea rând (cred că am mai spus pe blog), dacă masa monetară nu rămâne constantă, iar indivizii învaţă acest lucru, atunci ei nu vor mai fi incitaţi să întreprindă acele acţiuni (creşterea vânzărilor şi reducerea cumpărărilor) necesare pentru echilibrul economic. Mecanismul fin de reglare al pieţei este astfel deranjat, iar economiei îi va lua mai mult timp pentru a reflecta toate schimbările survenite într-o nouă structură a preţurilor şi a producţiei. Economiştii neoclasici au trecut mult timp cu vederea că individul se adaptează la noile condiţii, naturale sau instituţionale, în care îşi desfăşoară activitatea. Comportamentul uman nu este o constantă, ci o variabilă în procesul de ajustare.

În concluzie, domnule guvernator, dacă teoria și istoria ne învață ceva, acest ceva este că nu trebuie să ne închinăm la idealul stabilizării prețurilor.

Ţintirea inflaţiei: 4 ani de prognoze măreţe

Patru ani la rând BNR a prognozat greşit ţinta de inflaţie. Graficele de mai jos sunt preluate din Rapoartele trimestriale ale băncii centrale emise în 2006, 2007, 2008 şi 2009.

Realitatea a infirmat aceste previziuni, astfel că evoluţia ratei inflaţiei în raport cu ţinta a arătat astfel:

Acum, BNR ne propune următoarea previziune. Poate se va adeveri, dar în caz contrar, cui îi pasă? Vorba aceea: „Vă mai chemăm noi când e gata raportul următor.”

„Il Maestro” de la BNR şi ghiveciul monetar

Mugur Isărescu a declarat azi: “Corecţia economică din 2009 a fost inevitabilă, după supraîncălzirea din 2007 şi 2008″. Corect, dar incomplet. În acelaşi speech domnia sa a spus că România a avut creştere sustenabilă până în 2003-2004, ceea ce înseamnă, logic, că din 2003-2004 încoace a fost creştere nesustenabilă. Adică economia s-a supraîncălzit vreo 4-5 ani. Şi mai corect, dar încă incomplet.

Ceea ce lipseşte este asumarea responsabilităţii. Chiar nimeni nu este vinovat? Dacă ciorba pe care o servim la restaurant este supraîncălzită, ştim cu toţii cine poartă responsabilitatea. Dacă economia dă în clocot ani la rând, ar trebui să fie la fel de clar cine este de vină: cine este la butoane!

Economia s-a supraîncălzit din 2003-2004 din cauza politicii monetare expansioniste administrată de BNR. Corect şi complet. Am fost primul care am argumentat acest lucru, cu poze.